Inchizitorii cei mici şi istoria cea mare

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Zarurile au fost aruncate. Datorita calendarului stabilit cu tipografia, sunt nevoit sa scriu acest articol cu doua zile înainte de a cunoaste rezultatul alegerilor, dar mi-e greu sa cred în rasturnari spectaculoase. si chiar daca ar fi, exista niste particularitati ale structurii noastre – pacate, defecte etc. – de care nu ne-a eliberat nici o revolutie si nici un guvern. Caci, ceea ce s-a dobândit în zeci sau chiar sute de ani, nu se poate schimba de pe o zi pe alta, mai ales ca, în ultimul deceniu prerevolutionar, dominanta a fost mentalitatea de lagar – scapa cine poate, fiecare se salveaza cum poate –, toate actiunile fiind dictate de instinctul de conservare. Altfel spus, omul era redus la conditia de simplu animal.

Revolutia a fost o eliberare violenta de orice constrângere, dar “clipele astrale” în care am avut marea tresarire de luciditate si nesupunere au fost foarte scurte. Pe neobservate, s-a instalat o noua forma de dictatura: a unor grupuri de interese care se numesc partide, dictatura celor ce striga mai tare si, îndeosebi, dictatura celor ce si-au asumat si Revolutia si înfruntarea fostilor stapânitori care, de altfel, nu aveau cum sa opuna vreo rezistenta. Prin urmare, lupta împotriva comunismului a devenit copyright-ul unei secte, dar si un mod al acesteia de a intimida. Caci nu oricine putea fi anticomunist, nu oricine avea dreptul sa condamne, sa separe apele de uscat, ci numai cei ce si-au arogat aceasta misiune. Chiar daca printre asemenea mari luptatori gasim comunisti cu pedigree, fii de activisti sau turnatori, lasi, chibiti si aflatori în treaba, nu are nici o importanta. În ceea ce ma priveste, acestia mi s-au parut figurile cele mai ridicole ale ultimei campanii electorale. Ei mi-au amintit de unul din bancurile cu ardeleni. Urmarindu-l pe un neamt care facea flotari, un ardelean se gândi ca e bine sa-i atraga atentia: “Domnule draga, dar muierea a plecat demult!”
Multi dintre fostii comunisti si securisti au murit sau sunt la pensie si oricum nu conteaza, valorile tinere si forta de munca parasesc tara, nu sunt interesate de trecut sau, din pacate, nu înteleg nimic din ceea ce li s-a întâmplat propriilor parinti. Însa lupta cu comunismul, cu precadere cel cu fata ceausista, nu înceteaza o clipa, caci sponsorii trebuie sa le vada harnicia chiar daca acesta a murit odata cu institutiile care l-au tinut multa vreme pe respiratie artificiala. El va mai exista, totusi, precum fantoma batrânului rege al Daniei, câta vreme amintirea lui va fi profitabila, lucrativa si cât vor mai exista niste reputatii ce trebuie patate. Daca ne uitam însa la ceea ce se petrece acum, sub ochii nostri, este limpede ca a sosit momentul ca acesti vajnici luptatori împotriva comunismului sa se reprofileze, sa-si gaseasca alt stapân si alte surse de venit. Experienta de pâna acum dovedeste ca nu le va fi greu, caci la început presteaza munca voluntara. Cu ce vor iesi la atac în urmatoarea campanie e greu de prevazut. Sigur este ca vor fi alaturi, ca si pâna acum, de învingatori. Adevarul nu are nici un rol în relatiile lor cu “sponsorii”. Mirarea într-un asemenea caz nu îsi are locul. La urma urmei, trebuie sa ne consolam cu ce spune D.H. Lawrence despre concluzia lui Dostoievski asupra naturii umane: “… asa sunt oamenii”. În parabola Marelui Inchizitor, acesta îi spune lui Iisus, întors pe pamânt în timpul Inchizitiei spaniole, ca omenirea este prea slaba ca sa poata suporta libertatea. Ea nu are nevoie de hrana divina promisa de Iisus, ci de banala hrana de toate zilele.

Ca aceasta n-a cautat niciodata libertatea, ci, pâna la urma, cum spunea un filosof contemporan, „confortul dat de supunere”. Cei ce au iesit în strada s-au predat, din pacate, foarte repede, au acceptat alte promisiuni decât cele pentru care au luptat, ca într-un târziu sa descopere ca si-au pierdut nu numai libertatea, ci chiar si tara. La douazeci de ani de la Revolutie, am ajuns iarasi în situatia de a trebui sa ne recâstigam demnitatea. Dar cum poti sa fii demn în conditiile în care mizeria, nerusinarea, ignoranta si izolarea au devenit stapânii absoluti ai unui spatiu în care, cu doua decenii în urma, parea sa se fi împlinit visul cel mai mare al tuturor? Si când multe minti luminate s-au adapostit în graba la umbra deasa a unui partid sau a unui stapân vremelnic. Sa fi învatat, oare, din experienta celor ce au rezistat într-un timp când totul era interzis? Caci acestia au fost primele victime ale parazitilor Revolutiei. Vina lor era ca nu s-au opus si mai mult atunci când nimeni nu îndraznea sa miste în front. Placerea distrugerii pare la noi mai mare decât bucuria libertatii si demnitatii. „Crima cea mai cumplita nu o comit acum cei ce ucid, spunea Ortega y Gasset, ci aceia care nu ucid, dar permit asasinatul.” Ori, a ignora scoala, spiritul, valorile adevarate, a cultiva prostia si agresivitatea sunt tot un fel de asasinat. Poate cel mai eficient dintre toate! Aflati, cum stim, sub blestemul adamismului nostru traditional, sa speram ca nici acesta nu va fi dus la bun sfârsit.
Azi, mai mult ca oricând, se vorbeste iarasi de un nou început. Al câtelea? Vom avea în sfârsit taria de a face si pasii urmatori?

2 comentarii pentru “Inchizitorii cei mici şi istoria cea mare”

  1. decembrie 10, 2009 la 4:50 pm

    Revin cu o intrebare… in actualul format al site-ului, cum pot face o sortare dupa autor si vizualiza articolele mai vechi?

  2. decembrie 10, 2009 la 5:51 pm

    Articole mai vechi poti vedea prin Cautare avansata.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper