Ideologia popularitatii. Câteva chestiuni de etica

La indemnul unui prieten am descoperit situl Busolei Politice (www.busolapolitica.ro), un soi de „placement test“ cu scopul identificarii candidatului la Presedintia României cu programul si ideile cele mai apropiate de cele ale persoanei care parcurge testul. Acesta vizeaza teme de actualitate interesante, iar metodologia e profesionista.

1989 – moartea ideologiilor?
Fara sa isi doreasca a fi un sondaj de opinie, ori un motor publicitar pentru politicieni, Busola abordeaza in mod corect, nepartinitor politica actuala. Intrebarea care m-a lovit din start este urmatoarea: cât la suta dintre raspunsurile prezidentiabililor conteaza in realitate pentru ei insisi (caci pentru noi devine irelevant, din moment ce drepturile noastre politice de facto se incheie odata cu parasirea cabinelor de vot)? In ce masura se tine cont de idei/de programe odata ce parasim câmpul declaratiilor din media si din campaniile electorale?
Politologii au afirmat, in nenumarate rânduri, ca anul 1989, incarcat de evenimente insumate vectorial in schimbarea revolutiva a scenei politice europene, reprezinta momentul mortii ideologiilor. Felul in care as traduce/interpreta acest fenomen difera, totusi, de acceptiunea comuna, rezultata din analiza ad literam a expresiei. Odata cu prabusirea blocului comunist, avem sau ar trebui sa avem de-a face cu sfârsitul erei indoctrinarii, ideologizarii fortate si brutale, prea adesea sângeroase, a popoarelor. Libertatea de opinie si expresie, libertatea presei si aplicarea drepturilor omului sunt (numai) câteva dintre elementele care marcheaza inceputurile democratiei in societatile postcomuniste.
Individul se simte dintr-o data eliberat de tirania structurilor partidului unic si a conducatorului autoproclamat mesianic, se trezeste liber de dominatia ce reusea sa penetreze pâna in cele mai ascunse cotloane ale vietii sale. Accentul urma sa se puna, se credea in acele clipe, pe individ, inteles si valorificat tocmai prin unicitatea si personalitatea sa, o paradigma respectabila ce rezoneaza cu conceptul supra-uzitat astazi de „unity in diversity“, unitatea in diversitate. Proprietatea comuna dispare. Planificarea de tip sovietic isi da si ea ultima suflare, noi politici inspirate din regimurile liberale occidentale fiind sustinute si incluse in legislatia si programele de guvernare ale partidelor nou infiintate, unele dintre acestea readuse la viata dupa mai bine de 40 de ani de ilegalitate. Constitutia, desi eclectica si criticabila in multe privinte, garanteaza decizia ferma de parasire a totalitarismului de inspiratie marxist-leninista pentru a lasa loc democratiei liberale. Cât de liberala a fost, pâna la urma, aceasta democratie o scoate la iveala orice studiu serios despre România postdecembrista.
Când votantii nu conteaza
Revolutia noastra glorioasa a creat, asadar, conditiile unui boom reformator, incepând pe linie logica cu statul si lumea politica si incheindu-se in, de fapt, cel mai semnificativ punct: mentalitatile cetatenilor. Cât de mult s-a schimbat structura formala a institutiilor, apoi regulamentul jocului electoral si modul de functionare a organismelor statului poate face, fara indoiala, obiectul unui studiu tehnic amplu. Interesanta mi se pare, totusi, reforma la nivelul oamenilor de pe scena politica. De ce? Pentru ca, indiferent de scheletul legislativ si normativ, cei aflati in pozitii de conducere vor influenta decisiv functionarea reala a masinariei statale. Mitul birocratiei perfecte nu va exclude nicicând variabila umana din ecuatie. Domnia legii si suprematia normelor au sens daca si numai daca li se ofera importanta cuvenita.
Discursul politic postdecembrist a avut si are o bogata incarcatura demagogica si ipocrita. Afirmatia se sustine prin analiza prezentei la guvernare a tuturor partidelor mari pe parcursul celor 20 de ani de alegeri democratice. Evident ca gradul de intensitate demagogica difera in functie de caz, dar nu suficient de mult cât sa invalideze ideea de baza. Demagogia se verifica prin actiunile ulterioare obtinerii puterii, atunci când discrepanta este uriasa intre programul politic/promisiunile electorale si punerea acestora in practica. Raspunsul standard al celor acuzati contine, dupa cum a intrat deja in obisnuinta, doua marote de baza: mostenirea guvernarii anterioare (cel putin din 1996 incoace) si problemele total imprevizibile care apar pe parcursul mandatului.
Un alt raspuns, pentru care personal optez, este inexistenta din start a intentiei. Altfel formulat, libseste din start vointa de aplicare a politicilor sustinute cu ardoare in campanii. Exista, intr-adevar, un rest de interes, dar acesta se refera in mod particular la pastrarea si/sau cultivarea aparentelor. In mod metaforic, e vorba de construirea unui castel din carti de joc. In ceea ce priveste ipocrizia, ea se ascunde in spatele atitudinii fata de votanti (si cetateni in general). Cum drepturile politice ale acestora incep si se incheie, practic, odata cu prezentarea la urne, ei reintra cu adevarat in targetul candidatilor abia in preajma alegerilor. La scurt timp dupa finalizarea procesului electoral, numai o mica parte dintre votanti (clientela) continua sa conteze, in detrimentul majoritatii.
Câteva chestiuni de etica.
Forma fara fond

S-a spus ca problema principala a României o constituie cei 45 de ani de comunism, alaturi de o serie de alte elemente precum pozitia geografica (influenta ruseasca, in timpurile recente si, anterior, cea otomana fiind, pe undeva, inevitabile) sau slaba dezvoltare economica. Imposibil de negat ca toate acestea au jucat un rol foarte insemnat pe parcursul istoriei. In afara acestei sume de factori, insa, componenta umana a dat si va da intotdeauna tonul schimbarii benefice sau a dezastrului. Pentru ca discutam de zona politica, nu putem ignora ca rolul determinant e jucat de indivizi. In tot ceea ce are de-a face cu actiunea politica, principalii vinovati sunt decidentii.
De o parte se afla votantii care, alegând, iau parte indirect la guvernare, iar de cealalta parte sunt participantii directi, reprezentanti care (macar teoretic) isi asuma aplicarea politicilor in baza carora conving populatia. Luând toate acestea in considerare, problema etica trebuie sa ramâna permanent una de actualitate. Care sunt valorile care fundamenteaza manifestarea in plan politic a indivizilor? Daca ele se gasesc permanent in schimbare sau sunt inexistente, in ce masura se poate modifica aceasta stare de fapt? Iata doua intrebari cu raspuns incert.
De minciuna se leaga foarte bine demagogia despre care vorbeam mai sus. Ea poate insemna sustinerea unor valori si deziderate fara baza intr-o convingere reala sau, la fel de bine, poate juca rolul de arma impotriva adversarilor. Daca in ultima instanta lupta de pe scena politica româneasca are (din nefericire) cutume cu privire la utilizarea adevarurilor partiale sau a minciunii in atacurile dintre diversele grupuri de interese, totusi promovarea unor programe si idei de guvernare fara nici o baza volitiva reala iese total din ringul competitiei inter-partizane. Ea dauneaza populatiei induse in eroare in momentul votului sau al afilierii la un partid. Cum mandatul imperativ nu e valabil, ne putem confrunta cu usurinta cu situatia (luata extrem de serios in SUA, de exemplu) de a fi guvernati de un grup care, la putina vreme dupa scrutinul electoral, se bucura de o foarte slaba sustinerea populara, incomparabila cu cea initiala. Nu in ultimul rând, a aduce in discutie lipsa de cunostinte minime a majoritatii covârsitoare a alesilor in materie de stiinta /gândire /istorie politica devine, in momentul de fata, pur si simplu hilar.
Nu imi propun sa fac acum apologia eticii politice, ori sa optez pentru pozitia platoniciana a regelui-filosof. Cu toate acestea, a lasa total deoparte orice valoare morala minima, precum si orice demers intelectual in politica ne arunca in cealalta extrema: forma fara fond. Abandonul bunului-simt si al teoriei in favoarea deciziilor hic et nunc, in general strict conjuncturale, simple improvizatii care pe termen lung produc mai mult deficit decât profit (de orice natura ar fi acesta), contureaza portretul unei lumi barbare (vezi D. Barbu, „Politica pentru barbari“). Moderatia pare sa fie o valoare asociata azi numai cu mediocritatea si, cumva, cu teama de a merge pâna la capat in vederea atingerii unui scop.
Cei 20 de ani ai tranzitiei românesti
Nu ne lovim de o atitudine aristocratic-intelectualista a conducerii politice  (nici nu cred ca ar fi benefic sa se intâmple asa), dar primim, in schimb, reversul medaliei: demagogia oamenilor educati in „scoala vietii“. In locul unei impletiri armonioase, tronul e acaparat de cei ancorati strict si iremediabil in imediat. Parafrazând o afirmatie faimoasa a lui W. Churchill care sustinea ca, pentru a ne da seama de imperfectiunile democratiei, tot ce trebuie sa facem e sa purtam o conversatie scurta cu un alegator, as spune ca, in cazul României, pentru a intelege de ce clasa politica trebuie schimbata fundamental e nevoie de numai o scurta conversatie pe teme de stiinta politica cu un parlamentar. Exclud din aceasta paradigma, evident, putinele exceptii care nu fac decât sa intareasca regula.
Imaginea colectiva pe care o avem in legatura cu oamenii politici se inrautateste pe zi ce trece, iar absenteismul e semnalul cel mai bun in acest sens.). Resemnarea, ca stare generala, nu are, insa, nici o scuza. Nimeni nu se asteapta ca membrii clasei politice sa se schimbe atâta timp cât comportamentul lor e tolerat sau doar putin contestat. Nici nu ar fi logic sa se intâmple astfel. Asadar, ma intreb, sunt cei 20 de ani prevestiti de Silviu Brucan suficienti sau intârzierile deja firesti ale României vor prelungi mult si bine pâna si acest termen?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper