Identitatea europeana si jocul alteritatilor. Reinventarea unei istorii comune

Un articol de OANA-ELENA PETCU

„Identitatea europeana“ a fost introdusa pe agenda politica la Summit-ul Comisiei Europene de la Copenhaga, din decembrie 1973, in contextul unei crize politico-economice care afectase ordinea internationala (razboiul din Vietnam sporise tensiunea dintre statele occidentale si S.U.A., iar cresterea dramatica a pretului petrolului, in toamna lui 1973, luase Occidentul prin surprindere). Conceptul avea la baza principiul unitatii celor Noua1 si al responsabilitatii lor fata de restul lumii, aceasta fiind exprimata ierarhic. Erau avute in vedere, in primul rând, celelalte natiuni ale Europei cu care existau deja relatii de prietenie si colaborare, apoi tarile din zona Mediteranei, Africa si Orientul Mijlociu. Pe locul trei se situau relatiile cu S.U.A., urmate de cele cu Japonia si Canada. U.R.S.S.-ului si Europei de Est le era rezervat penultimul loc in ierarhie, in vreme ce ultimul revenea Chinei si Americii Latine.
Unde se opreste Europa?
Daca in anii ’70 ai secolului XX conceptul de „identitate europeana“ fusese desemnat sa redefineasca si sa consolideze rolul Europei pe plan international, in anii ’80, in contextul erodarii legitimitatii statului national, „identitatea europeana“ a dobândit un nou rol, acela de a sprijini conexiunile dintre regiuni si Comunitatea Europeana. Scopul era de a face sa prospere regiunile sarace prin acordarea de fonduri europene.
Se impune o observatie. In momentul aparitiei sale, conceptul de „identitate europeana“, desi facea referire la un spatiu vast, ansamblul Europei (ale carei limite sunt discutabile), nu avea acoperire decât la nivelul Occidentului. Lucru perfect explicabil, deoarece estul continentului se afla atunci integrat in blocul comunist. De altfel, Europa nu a fost niciodata una. Situatia este valabila si pentru restul continentelor, fata de care Europa are totusi un plus de coeziune, data de crestinism si de mostenirea greco-romana. Dupa cum se va vedea, Europa reprezinta de fapt doua Europe (de Vest si de Est) sau chiar trei, atunci când intra in ecuatie si Europa Centrala.
Limitele Europei insasi ramân discutabile. Spre Vest ele s-au fixat evident pe tarmurile Atlanticului. In schimb, spre Est, spatiul rusesc a ridicat probleme, deoarece nu s-a putut preciza unde se opreste Europa: la Urali sau la Vladivostok? De multa vreme, manualele de geografie dau un raspuns fara echivoc: la muntii Urali (Europa lui Charles de Gaulle – „de la Atlantic la Urali“). Astazi, dupa caderea comunismului, problema se pune diferit.
„Europa se va face sau fara Rusia – si alte succesoare ale U.R.S.S. (ceea ce pare probabil in acest moment), si atunci inseamna ca ea se „termina“ mult mai spre apus, in ciuda frontierelor imuabile invocate –, sau daca se va face cu Rusia, atunci are toate sansele sa ajunga pâna la Vladivostok, la o frontiera naturala mai impresionanta decât Uralul, dar poate mai putin adecvata: Oceanul Pacific. Aceasta nu ar mai fi insa Europa, ci o «Eurasie».“2
Jocurile alteritatii,
„noi“ si „ceilalti“

Identitatea unei comunitati se construieste prin raportare la „Celalalt“, pe seama caruia sunt lasate, de regula, majoritatea defectelor, daca nu chiar toate. De aceea, orice imagine, indiferent pe cine reprezinta (pe „Noi“ sau pe „Celalalt“), contine intotdeauna o doza variabila de imaginar. Daca acceptam sa punem semn de egalitate intre „identitatea europeana“ si „Europa“, putem urmari metamorfozele acestui concept din Antichitate si pâna astazi. Vom constata ca „Europa“ a insemnat nu numai „Noi“, ci si „Noi“ si „Celalalt“ simultan.
Se stie ca „Noi“ si „Ceilalti“ se plaseaza si se deplaseaza in spatiu in functie de locul in care se afla privitorul, considerat drept centru. Jocurile alteritatii se organizeaza in jurul conceptelor de „centru“ si „periferie“. Centrului ii corespunde, simbolic, conditia de normalitate, in vreme ce periferia reprezinta un cumul de calitati (mai rar) sau defecte, totdeauna in exces.
Pentru grecii antici lumea era impartita in greci si non-greci (barbari). Din centrul grec al lumii, imaginarul trasa cercuri succesive reprezentând grade diferite de alteritate, care conduceau spre alteritatea absoluta specifica marginilor de lume. Civilizatia greaca este cea care a dat nastere termenului de „Europa“, dar sensurile sale erau altele decât cele pe care i le atribuim astazi. Conform unei legende, „Europa“ era numele unei tinere dorite de Zeus, pentru rapirea careia acesta se transformase in taur. Isocrate si alti carturari greci foloseau termenul de „Europa“ in opozitie cu „Asia“. Grecii reprezentau Europa, dupa cum persii reprezentau Asia, doua modele diferite de organizare politica si culturala. Nici vorba insa de a putea identifica in utilizarea termenului amintit „vreo forma cât de rudimentara de constiinta europeana“ sau „vreun tip de solidaritate largita“.3
Istoricul roman Tacitus pastra logica disocierii intre „Noi“ si „Ceilalti“ impartind Europa pe axa Nord-Sud. Daca jumatatea nordica reprezenta pamânturile barbarilor, cea sudica era leaganul civilizatiei si al Imperiului, a carui misiune istorica a fost sa coaguleze intr-o constructie politica unitara teritoriile cucerite. Opozitia Nord-Sud, fundamentala la nivelul Antichitatii, nu a fost singura, putând fi identificata si o delimitare Est-Vest, amplificata prin divizarea Imperiului Roman (395). Daca in ansamblu Orientul era mai bogat si mai rafinat decât Occidentul, Grecia si insulele britanice ilustrau cât se poate de sugestiv extremele spatiului european: civilizatia desavârsita, respectiv barbaria deplina.
Europa Crestina – respublica christiana
In Evul Mediu imaginea comunitatii europene s-a construit prin delimitarea de „Ceilalti“, considerati o amenintare reala (turcii) sau potentiala (chinezii – „pericolul galben“). Europa devine sinonima cu „Crestinatatea“, concept care a exprimat idealul de unitate europeana, acel imperium mundi, continuator al Imperiului Roman, patronat de Roma prin biserica catolica. Crestinatatea a reprezentat o arie de cultura si civilizatie opusa celei islamice. Confruntarile militare dintre Crestinatate si Islam nu au fost altceva decât transpunerea in planul realitatii a contradictiilor si incompatibilitatii existente in imaginarul medieval intre „Noi“ si „Ceilalti“.
Pentru teoreticienii medievali, Imperiul crestin, gândit ca o respublica christiana si confundat cu insasi Europa, nu avea granite, nici unitate etnica si administrativa. Singura legatura intre popoare urma sa fie de natura spirituala. Un organism suprastatal condus de papa si de imparat avea sa conduca si sa arbitreze lumea.4
Primii care au formulat conceptia universalismului politic medieval au fost papa Silvestru al II-lea (999-1003) si imparatul Otto al III-lea (983-1002). Ei nu au luat insa in calcul faptul ca liantul ideologic religios nu era suficient pentru a uni solid si durabil popoare diferite prin origine etnica, limba, traditii etc. Uneori, diferentele se dovedesc mai puternice decât asemanarile. Sau altfel spus, uneori „Ceilalti“ sunt chiar printre „Noi“. Si acest lucru s-a vazut curând. Marea Schisma a Bisericii (1054), lupta pentru suprematie intre cei doi conducatori ai lumii crestine, papa si imparatul, precum si alte rivalitati din Occident au aratat ca unitatea politica a Europei nu era decât un ideal. Unul seducator si, poate tocmai de aceea, imposibil de transpus in realitate.
Cautând sa dea consistenta conceptului de respublica christiana, papi din secolele XI-XIII (Grigore al VII-lea, Urban al II-lea, Innocentiu al III-lea) au gasit ca solutie „cruciada“, razboiul sfânt impotriva „necredinciosilor“, având ca scop eliberarea Locurilor Sfinte. Cruciada a fost, de altfel, singura expresie si manifestare a unitatii europene.
Daca ideologia crestina nu a putut realiza unitatea deplina a Europei, cel putin a creat aliante. Acestea sunt vizibile atât in secolele XI-XIII, când s-au desfasurat cruciadele clasice, cât si ulterior, in secolele XIV-XVI, când asa-numitele „cruciade târzii“ si-au propus un scop maret, dar total nerealist: alungarea turcilor din Europa. Ca o reactie la amenintarea otomana care parea de nestavilit, cruciadele târzii au concretizat vechiul ideal al unitatii popoarelor crestine printr-un sistem de aliante ale carui ramificatii se intindeau pâna departe, in state crestine necatolice din Rasaritul Europei (Tarile Române).
Teoreticienii Renasterii au furnizat un nou element de unitate crestina, ce devine tot mai mult o unitate europeana: romanitatea. Datorita credintei crestine (chiar daca ortodocsii erau considerati „schismatici“ de catre Occidentul catolic) si a romanitatii lor, Tarilor Române li s-a recunoscut un loc de drept in cadrul acelei respublica christiana, idealul care dobândea consistenta reala numai in contextul luptei antiotomane. Impactul victoriilor „Celuilalt“ asupra Crestinatatii, culminând cu prabusirea „celei de a doua Rome“ (29 aprilie 1453) in fata ostilor Semilunei, a fost coplesitor. Europa este inspaimântata si revoltata. Puternicele resentimente fata de aparent invincibilul „Celalalt“ sunt puse in evidenta si de apelativele cu care el este desemnat in corespondenta capetelor incoronate ale Europei, interesate direct sau indirect de stoparea pericolului otoman. Doua exemple. Apelativele folosite de Stefan cel Mare („turci“, „pagâni“, „dusmanii Crestinatatii“, „preanetrebnicii necredinciosi“, „turcii blestemati“) par moderate sau chiar inofensive fata de limbajul violent la care recurge papa Sixt al IV-lea: „câineasca turbare a turcilor“, „turbarea si nebunia turcilor, care au indrazneala de a varsa sânge crestin dupa care insetoseaza“. Asistam la o devalorizare totala a „Celuilalt“, care merge pâna la excluderea lui din umanitate. Plasarea turcilor in animalitatea periculoasa („câini turbati“) nu era doar un indemn in plus la stârpirea lor, ci si un indemn la solidaritate crestina (si, implicit, europeana).
Solidaritatea crestina intre Occidentul catolic si Rasaritul ortodox, ambele amenintate (desigur, in grade diferite) de pericolul otoman, pare sa fi functionat cât se poate de bine la nivel declarativ, dar la nivelul faptelor s-a instalat blocajul, cel mai adesea din vina Occidentului. Totusi pentru esecuri nu trebuie culpabilizat numai Occidentul. Uneori, cauza defectiunii mecanismului solidaritatii crestine trebuie cautata in tabara ortodoxiei.
Mitteleuropa; Orientul exotic
In secolul al XVI-lea, desi Europa crestina avea un sentiment de insecuritate, de „cetate asediata“, opozitia solidara fata de expansiunea otomana a fost mai degraba conjuncturala si fluctuanta. State mici precum ducatele italiene Mantua, Toscana si Ferrara s-au alaturat Ligii Sfinte. Polonia, Rusia si Venetia au preferat sa nu se implice in actiuni antiotomane. Anglia si Franta erau angajate in relatii diplomatice cu Imperiul Otoman, urmarind avantaje economice. Declansarea Contrareformei va accentua aceasta atomizare a fortelor Crestinatatii prin faptul ca in mentalul religios apare ideea ca adevaratul dusman nu este Imperiul Otoman, ci Reforma. Daca Marea Schisma din 1054 consacrase divizarea iremediabila a Europei intre un Occident catolic si un Rasarit ortodox, Reforma nu facuse decât sa complice lucrurile. Celor „doua Europe“ existente deja li se adauga o „a treia“: Europa protestanta, corespunzând unui spatiu intermediar denumit mai târziu Europa Centrala.
In Evul Mediu „Crestinatatea“ substituise „Europa“ ca un concept de unificare. Dupa ce Razboiul de 30 de ani a distrus conexiunea dintre „Crestinatate“ si „unitate“, „Europa“ avea sa se redefineasca in discursul Epocii Luminilor. Atunci opozitia Crestinatate/Islam s-a relativizat intr-un anume sens pentru ca religia si-a pierdut pozitia dominanta in societate, iar imaginea „Celuilalt“ n-a mai fost neaparat negativa in ochii europenilor. Voltaire admira toleranta musulmana (care contrasta cu intoleranta crestina), profetul Muhammad era privit ca un filosof luminat, iar traducerea in limba franceza a celor „1001 de nopti“ a consolidat imaginea unui Orient exotic (determinând un interes crescut pentru India si China).
Desi Europa se defineste prin raportarea la o alteritate mult mai cuprinzatoare („bunul salbatic“ din Africa si America), opozitia intre o Crestinatate luminata si un Islam despotic ramâne o componenta a discursului european. Apare insa un nou concept de delimitare in interiorul Europei, care se suprapune peste o realitate mai veche. Filosofii Luminilor identifica „Europa Occidentala“ ca leagan al civilizatiei si inventeaza o „Europa Rasariteana“ ca jumatatea ei complementara. Chiar daca ei nu asociaza Europei Estice alteritatea radicala atribuita „barbarilor“ non-europeni, totusi caracteristica fundamentala a acesteia era conditia de inapoiere. Se realizeaza o reorientare conceptuala a hartii europene prin deplasarea „barbariei“ si a inapoierii din Nordul continentului in Est.
In secolul al XVIII-lea, calatorii vorbesc despre lumea diferita care se afla in Est si in mentalitatea epocii se formeaza cliseul unei regiuni deosebite de Occidentul „civilizat“. Ideea de Europa Rasariteana a implicat si orientalizarea ei, uneori geografia iluminista excluzând-o din Europa si asociind-o, implicit, Asiei. Prin urmare, constructia Europei Rasaritene a fost un paradox de simultana includere si excludere: Europa si non-Europa in acelasi timp.
Farâmitarea Europei
Europa secolului al XIX-lea, ajunsa in faza maxima de bogatie si expansiune, este aparent una singura. Cel putin asa pare in fata restului lumii, pentru care nu manifesta decât o superioritate orgolioasa („misiunea civilizatoare a omului alb“ este la ordinea zilei). In realitate, lucrurile nu stateau deloc astfel. Afirmarea idealului national, care caracterizeaza epoca, „a insemnat pâna la urma trasarea si mai apasata a frontierelor reale sau imaginare; nu unificarea continentului european, in spiritul unei ideologii comune, ci spargerea lui in bucati.“5 Graitoare in acest sens este descrierea facuta Europei, la 1870, de „Grand dictionnaire universel du XIXe-siècle“, editat de Pierre Larousse:
„Europa nu inseamna ceva decât in masura in care se numeste Franta, Anglia, Rusia, Austria, Prusia, Spania etc. (…) Europa nu e decât o denumire geografica, care cere sa fie tratata in linii mari. Sub Cezar, si chiar sub Carol cel Mare, Europa, deja veche, avea inca o istorie; pe atunci erai asiatic, african sau european. Sub Napoleon I, Europa si-a pierdut individualitatea; esti francez, englez, italian, helen, rus etc.; nu mai esti european. Sena este un fluviu al Frantei, Rinul este un fluviu german, Alpii sunt munti italieni, Tagul este fundamental portughez, Vezuviul este italian, Tamisa este engleza, Sfânta Gudula este belgiana, Kremlinul este rusesc si Potsdamul este prusian.“ 6
In secolul al XIX-lea isi are originea si conceptul de „Europa Centrala“ (Mitteleuropa), care trebuia sa fie o zona de hegemonie germana in mijlocul unui continent dominat de Franta si Anglia la vest, si de Rusia la est. Proiectul s-a naruit la sfârsitul Primului Razboi Mondial, o data cu infrângerea Germaniei si dezagregarea Austro-Ungariei. In perioada interbelica, Europa Centrala a inglobat tarile aparute sau extinse datorita destramarii Imperiilor (Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia).
Expansiunea sovietica ce a urmat celui de-al Doilea Razboi Mondial a sters de pe harta politica Europa Centrala, tarile din regiune, comunizate, integrându-se pur si simplu in Europa de Est. Se ajunge astfel la mai vechea delimitare Est-Vest, pe care comunismul nu a facut decât sa o adânceasca. Europa este despartita de o „cortina de fier“ (termenul de „iron curtain“ fusese lansat de W. Churchill in discursul de la Fulton, din 1945). Vestul inseamna capitalism si democratie, Estul, economie planificata si totalitarism. In oricare din cele doua jumatati ale Europei te-ai plasa, dincolo de „cortina de fier“ se afla „Celalalt“. Un „Celalalt“ perceput ca o amenintare pentru ordinea existenta a lucrurilor. Este perioada Razboiului Rece. In 1949 s-a constituit N.A.T.O., care avea menirea sa apere „lumea libera“ de expansiunea comunismului. In replica, in 1955, statele comuniste s-au aliat in Pactul de la Varsovia. Intre timp, in Occident au aparut forme de colaborare care au deschis drumul spre o uniune europeana (1951 – infiintarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului; 1957 – infiintarea Comunitatii Economice Europene si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice).
Reinventarea Europei Centrale; Uniunea Europeana
Prabusirea comunismului in 1989 a determinat reinventarea Europei Centrale, extinsa considerabil spre Est si inglobând chiar tari care traditional apartineau Europei Rasaritene. Deoarece comunismul a compromis iremediabil cuvântul „Est“, popoarele din regiune nu au mai vrut sa-si recunoasca apartenenta la Europa Estica, pe care au abandonat-o rusilor. Zona de tranzitie intre Vest si Est, Europa Centrala are o dispunere spatiala variabila, care creste sau descreste, se deplaseaza pe harta, dispare si reapare in functie de evolutiile politice si jocurile ideologice.
Astazi, Uniunea Europeana reuneste, ca intr-o mare familie, Occidentul „civilizatiei“ cu state din Nordul si Estul considerate cândva „barbare“. Se vorbeste despre „mostenirea comuna“, „unitatea in diversitate“ si „multiculturalism“. Dar „pentru a exista cu adevarat, Europa ar avea nevoie nu numai de structuri economice si politice adecvate, ci si de o istorie, care sa insemne mai mult decât o adunare de istorii particulare. Cu alte cuvinte, Europa ar trebui sa se cladeasca pe mituri fondatoare si pe valori istorice impartasite. Cum sa echilibrezi atâtea istorii si atâtea traditii adesea divergente? Inventarea unei adevarate istorii europene, in care toti europenii sa se regaseasca si care sa nu frustreze pe nimeni, se anunta a fi o intreprindere chiar mai grea decât constructia insasi a Europei.“ 7
Exista pâna la urma o „identitate europeana“? Paradoxal, raspunsul este si da, si nu. Varianta afirmativa gaseste sustinere in structurile economice si politice ale U.E., precum si in legislatia comunitara. La nivelul mentalului colectiv, insa, sustinerea conceptului este profund deficitara. Desi in sferele inalte ale politicului se vehiculeaza termenul de „cetatean european“, omul simplu al oricarei tari din Uniune se percepe pe sine mai mult din perspectiva nationala, decât europeana. El este, mai degraba, francez, englez, german, irlandez, român etc., decât cetatean al Europei unite.
In ciuda afirmatiilor privind Europa unita, distinctia Vest?Est inca nu a disparut (cu toate eforturile care se fac), iar termenul de „cetatean european“ are o varianta neoficiala, „cetatean european de rangul al II-lea“, valabila pentru est-europenii (români, bulgari) recent intrati in Uniune. O dovada in acest sens o constituie restrictionarea accesului pe piata muncii din unele state membre ale U.E. pentru cetatenii est-europeni. Prin urmare, cred ca inca nu putem vorbi despre o mentalitate europeana integratoare, despre o constiinta a apartenentei la acelasi spatiu de cultura si civilizatie, suficient de puternica pentru a depasi barierele nationale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper