Goma-? (II)

Un articol de Daniel Cristea-Enache

Cartea româneasca

Paul Goma, Gherla-Latesti, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2008, 304 p.

Abia in a patra varianta a „Gherlei“, cea (re)scrisa in octombrie 1973, interlocutorul feminin si francez al fostului detinut care-si povesteste experientele de inchisoare dispare, cu tot cu replicile sale, din paginile cartii lui Paul Goma. Nu insa si din structura ei: fiindca aceasta prezenta-absenta a receptorului prim de suferinta româneasca si estica este considerata simbolica pentru indiferenta stângistilor occidentali (dominanti in anii ’70) fata de dramele si tragediile din lagarul socialist.

Prima varianta a „Gherlei“, inceputa si finalizata in noiembrie-decembrie 1972, fusese determinata, ca printr-un declic, de catre replica intrebatoare a unui cuplu de pictori români, gazde pariziene ale viitorului autor. Dupa ce Goma le descrisese bataia incasata la Gherla, pe 19 noiembrie 1958, cu doua zile inaintea eliberarii „studentului“, gazdele româno-franceze au plusat intr-un mod deopotriva logic si empatic: „De ce n-ai scrie o carte cu ceea ce ne-ai povestit – dar asa cum ne-ai povestit?“…
„Gherla“ e raspunsul la aceasta intrebare, un raspuns cu un acelasi trunchi confesiv si documentar, dar tot mai elaborat de la o varianta la alta. In versiunea de fata, dialogul devine unul monologat, prin decuparea tuturor interventiilor neincrezatoare sau naive ale intâiului ascultator. Acestea ies din dialogul initial, ramânând insa, ca tot atâtea semne ale mirarii, intre rândurile acum compacte ale marturiei lui Paul Goma. Efectul este deosebit si autorul stie sa-l utilizeze gradat, intr-o compozitie structurata nu numai de depozitia lui, ci si de neincrederea ori stupoarea lor. Ceea ce el povesteste – ei nu cred; sau cred doar pe jumatate. Iar ceea ce el detaliaza, cu abundenta de imagini si termeni ai spatiului concentrationar autohton – ei nu inteleg. Trebuie sa li se explice suplimentar, sa li se traduca, sa li se lamureasca prin comparatii, analogii, concretizari.
Oricât ar parea de curios pentru cititorul deja „avizat“ asupra egocentrismului propriu lui Paul Goma, accentul cade aici pe ei, nu pe el. Relatarea e astfel conceputa si rulata narativ incât sa atinga sensibilitatea si constiinta unui destinatar pe lânga care, altfel, ar putea sa treaca. Faptele petrecute si inregistrate pe propria piele in cercurile inchisorii politice nu sunt descrise in nuditatea lor, ca intr-un reportaj, dupa cum nu sunt interpretate excesiv, cu obstinatia pamfletarului fixat asupra unei tinte. Paul Goma este si un reporter socio-moral, si un pamfletar indârjit, dar „Gherla“ lui inseamna altceva: un efort notabil de a intermedia lectorilor distantati (la propriu si la figurat) o realitate existentiala atroce.
Semnificativ, autorul nostru nu se auto-focalizeaza ca protagonist privilegiat epic al scenelor de inchisoare. Nu-si hiperbolizeaza suferintele si nici meritul de a le fi rezistat, contrapunându-le demonstrativ lasitatii majoritare. „Gherla“ e mai putin memorialistica unui subiect care se flateaza, recuperându-se in ipostaze ale rezistentei, eroismului, martirajului, si mai mult observarea si fixarea elementelor de Sistem in care opt mii de detinuti sunt tratati similar. Prin urmare, Goma nu se proiecteaza in statura suferitoare si finalmente triumfatoare a Individului. Urmareste, in schimb, cu o atentie concentrata traseele colegilor de suferinta, precum si categoriile de tortionari cu care vietile tuturor s-au intersectat ireversibil. Ei, occidentalii de departe, trebuie facuti sa inteleaga ce s-a intâmplat, din 1948 incoace, cu „noi, detinutii“.
Intr-una din exhibarile lui tipice, inclementul Paul Goma evoca brutal moartea sceleratului bâlbâit Goiciu – intr-un moment, fireste, ulterior grozaviilor din prezentul relatarii. Parca ni se deseneaza cele doua perspective din dialogul transformat in monolog. Pe de o parte, acest ami lointain, o chère camarade umanitarista, intrigata de lucrurile pe care le afla, mai vrând, mai nevrând sa le asimileze; iar pe de alta, martorul implicat pâna la os, fostul politic torturat si umilit in Gherla eticii si echitatii socialiste. Intrebarea disparuta din pagina ar fi putut suna asa: „Dar acest Goiciu mai e in viata?“. Si raspunsul neted la ea: „Nu mai traieste, da-l in ma-sa, a murit, saracul, Dumnezeu sa-l ierte, ca noi, detinutii-lui niciodata!“ (p. 123). Urmeaza o noua intrebare evaporata, incercând timid rationalizarea dementei. Si un nou raspuns contondent, satul parca de atâtea semne de intrebare si mirari de dincolo de Cortina de Fier: „De ce, de ce, de ce! De-aia!! De… Stiu eu? Cum sa spun… Intr-adevar, Goiciu si cei de seama lui ar fi meritat sa fie ucisi. De mâna detinutilor, a rudelor acestora. De mâna celor pe care el ii umilise, infometase, chinuise, torturase, ucisese. Ar fi fost firesc si drept, Doamne-Doamne nu numai ca ar fi iertat fapta, dar ar fi spus: «Iar acum, dupa ce ai curatat pamântul de un diavol, mergi de te spala pe mâini, sa te curatesti!»“ (p. 124).
Scriitorul reuseste performanta de a se detasa de propriile experiente, privindu-le din interiorul, dar si din afara lor; si, pe o treapta necesara compozitional, din unghiul unui receptor aflat la ani lumina de cobaii rasariteni. Fiecare scena din „Gherla“ se cere prezentata in conturul ei initial, si in acelasi timp sprijinita cu informatii si explicatii care sa o faca accesibila destinatarului moralmente indepartat. De fapt, morala este si pentru acest lector occidental extras cu usurinta din paginile unor bieti români comunizati cu forta un teren de reflectie, atitudine si reactie. Dar cum poate acest cititor bine intentionat, insa derutat, sa creada ceea ce nu poate fi crezut? Cum sa accepte el ca referent si ca baza a intregii discutii (o discutie, in fond, imposibila) realitatea demistificata a inchisorilor socialiste? Cum sa inteleaga el ca Gulagul nu este o inventie, o exagerare retorica, un episod pasager si local, un accident de parcurs istoric, ci o componenta sistemica a lumii sovietizate?
In miezul cartii lui Paul Goma se afla, bineinteles, inchisoarea lui si a noastra; dar si aceasta imposibilitate structurala a unui om „normal“ (traind intr-o societate normala) de a o vedea in datele ei reale. Drama detinutilor care croiesc scenarii fanteziste in legatura cu o mereu amânata sosire a americanilor eliberatori se scufunda – de la un punct sesizant in traiectul gândirii autorului – in tragedie. Atunci când acesti salvatori vor fi venit, ei nu vor intelege mai nimic din gropile comune umplute cu cadavrele dusmanilor poporului. Daca vor ajunge, intr-un happy-end, la gurile Dunarii, americanii vor ajunge când memoria rezistentei si amintirile concrete ale numelor si faptelor insângerate vor fi de mult pulverizate.
Vor aparea atunci, „in compensatie“, justificari ale fostilor calai. Vor curge pledoariile pro domo ale unor batrânei cumsecade, ascultati cu consideratie, in prezentul pensiei lor, nu vazuti in directul batailor mutilatoare si al omorurilor propriu-zise savârsite pe vremuri. La confuzia momentului istoric „recuperator“ vor contribui si falsele victime, pletoric-justitiare, in timp ce acei câtiva eroi ramasi in viata vor pastra o jenata discretie asupra suferintelor personale, reale. Aproape totul va fi explicare si explicitare, legitimare si contextualizare. Extrem de putine lucruri vor fi infatisate asa cum au fost, fara distorsionari oportune, fara deraieri fabulatorii, fara contrafaceri; si chiar in ipoteza ca ele vor aparea, cine si le va asuma?
Incheiata in 1973 si publicata pentru prima oara in România in 1990, a patra varianta din „Gherla“ anticipeaza uimitor aceasta stare de fapt. Si, anticipând-o, Paul Goma incearca din rasputeri s-o modifice. Pe lânga incapatânarea tânarului arestat in 1956, sesizam incrâncenarea autorului de a nu uita nimic din trecutul sau de puscarias politic. Marturia lui, alaturi de marturiile altora, ar putea schimba viitorul comun: „Uite, eu, fost puscarias, fost deoìst, am fost «consatean» cu supravietuitori de la Sighet – dar tot nu stiu ce-a fost acolo. De unde sa aflu: sa ma adresez fostilor gardieni? Ar fi interesant de stiut ce cred fostii directori, politruci, gardieni – dar pâna una-alta: ce spun victimele? Martorii: ce marturisesc ei? Cum a fost ucis Maniu? Ce i s-a intâmplat cu adevarat lui Gheorghe Bratianu? Doar n-o sa cercetez arhivele Securitatii! (…) Securitatea, stiind bine ce fel de dreptate a impartit (am spus bine: impartit, ea fiind si instanta judecatoreasca), a distrus toate documentele prin falsificare: le-a traficat: când va fi «momentul», sa nu poata deveni dovezi ale crimelor… Ca institutie secreta ce este, Securitatea pune un deosebit accent pe dotarea fiecarui post, chiar raional, cu un crematoriu de hârtii. Tone de hârtii pe care au picurat lacrimile si sudoarea anchetatilor au fost arse, ca sa dispara orice urma de «activitate revolutionara» a Organului, lasând in urma – la arhiva! – falsurile, paradeclaratiile, forma lor dactilografiata, in care «dialogul – dactilografiat curat de tovarasa dactilografa – suna»: «Recunosti cinstit ca ai avut o activitate banditeasca?» «Da, recunosc cinstit ca am dus o activitate foarte banditeasca.» «Impreuna cu care banditi legionari ai comis faptele banditesti?» «Eu am comis faptele banditesti impreuna cu banditii legionari X, Y, Z…». Acestea, hârtiile-dactilografiate-pe-curat, vor constitui «documentele» dupa care se va scrie paraistoria României!“ (p. 25).
E suficient sa ne uitam acum in jur pentru a inregistra esecul lui Paul Goma. Diagnostic personal exact si o solutie moral-comunitara avansata inca de la inceputul deceniului opt; dar eficacitate sociala zero. „Adevarurile“ dupa care ne ghidam astazi sunt cele iesite, intr-un debit bine controlat, din arhivele si laboratoarele Securitatii. Exceptiile ramân exceptii. Dupa cum a pierdut batalia solidaritatii de breasla, in epoca Chartei ‘77, Goma a pierdut-o si pe cea a restabilirii adevarurilor Gulagului românesc, in anii postrevolutionari. Si totusi, si totusi… Poate parea naiv ce scriu acum, mai ales in ochii „atotstiutorilor“ mereu pe valurile istoriei nationale. Eu cred in ceea ce spune Paul Goma despre Securitatea lui Dej si a lui Ceausescu; nicidecum in ceea ce spune aceasta institutie „a noastra“, omniprezenta si omnipotenta, despre Paul Goma.


Un comentariu pentru “Goma-? (II)”

  1. martie 17, 2012 la 3:50 pm

    Asa e, domnule Daniel Cristea-Enache. Subscriu cu ambele maini.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper