Gala de balet la români

Un articol de VIVIA SANDULESCU

Gala de balet nu e un tip de spectacol mult practicat la noi, ba chiar e o raritate pe afisul majoritatilor teatrelor lirice desi, ca mod de organizare a repertoriului, poate rezolva foarte bine o serie de situatii conjuncturale, permitând colectivului sa se concentreze asupra altor proiecte. In plus, are avantajul de a prezenta o imagine transversala a starii artei coregrafice la momentul respectiv, ceea ce o face de fapt recomandabila periodic si sistematic.

Am avut prilejul in toamna aceasta sa asist la trei gale, la trei teatre, diferite mai ales prin prin modul de organizare al… culiselor. Prima a fost in luna octombrie, la Teatrul National de Opera si Balet „Oleg Danovski“ din Constanta, a doua la Sala Palatului, iar ultima recent, la Teatrul National de Opereta „Ion Dacian“.
In cadrul Festivalului International al Muzicii si Dansului, editia a XXXV-a, alaturi de balerinii gazde au evoluat prim-solisti de la Opera Nationala Bucuresti. Cum acestora le cunosteam valoarea, nu au fost o surpriza Corina Dumitrescu in soloul din „Anna Karenina“ sau alaturi de Gigi Ungureanu, intr-un fragment din baletul „Femei“ (coregrafia Gheorghe Iancu); nici Bianca Fota cu acelasi Gigi Ungureanu in clasicul (in sensul de ras-vazutul) pas-de-deux din „Corsarul“ de R.Drigo ori Adina Tudor si Ovidiu Matei Iancu, excelent cuplu si pe scena, in pas-de-deux-ul din „Don Quijote“ de L.Minkus; si am anticipat cu placere „Pasarica“ in coregrafia lui Mihai Babuska, unde cei doi ofera un comic neaos savuros, imbinând gagurile cu elemente tehnice.
M-a bucurat sa constat ca nu au fost intâmplatoare creatiile neoclasice de buna calitate semnate de Horatiu Chereches, vazute asta-vara la Concursul International de Balet de la Sibiu. Dansator matur, inca in plina forta, el a recidivat cu lucrari bine paginate, de mare impact vizual („Traversée“ cu Amalia Mândrutiu si Horatiu Chereches sau „Pasiuni“ cu Irina si Adrian Mihaiu).
O mare si placuta surpriza a fost Cristian Tarcea care, dupa dificilul adagio din „Frumoasa din padurea adormita“ de P.I.Ceakovski, a propus – din nou impreuna cu Aliss Tarcea –, o piesa de o cu totul alta factura („In My Own World“, muzica Dido), fructificându-si indelungata si benefica experienta de dansator de contemporan la nivelul unui creator deja format.
Daca „Killer rock“, pe un colaj muzical, este preluat de pe YouTube, fluturasul de sala nu spune si nici nu am dorit sa stiu. Mi-a fost suficient sa vad un numar special, cu patru tinere dansatoare (Oana Dinca, Ana Maria Badea, Angelica Ceara si Delia Luca) in postura de femei fatale ale secolului XXI, imbracate  in piele neagra, cu ochelari fumurii si bocanci: legaturile dintre ele, determinând jocul combinatiilor dinamice, creau un fel anti-“Lebedele mici“, insolit si plin de haz.
Hotarât lucru, Opera constanteana este un teatru care isi mentine cu mari eforturi (si nu doar financiare) rangul de institutie cu companie de balet, tinuta pe linia de plutire de o mâna de femei inimoase de la nivelul conducerii. Solistii si tinerii sau mai maturii coregrafi de aici au mare nevoie de un contact mai frecvent cu alte teatre din tara si il merita cu prisosinta.
La polul opus din punct de vedere al finantarii si marketingului, „Stars of the 21st Century“ (suna mai impresionant decât „Stelele secolului XXI“, nu-i asa?) reprezinta tot ce eu personal detest mai tare: baletul vândut ca o marfa de lux, de catre pafaristi unui public scontat a fi alcatuit in majoritate din snobi, in rândurile caruia profesionistii se strecoara nu o data pe sest, intrucât nu tin pasul cu preturile. Prezentari sforaitoare ale inconturnabilului Octavian Ursulescu, debitând cu nonsalanta platitudini si stupizenii si recitând nume cu ochii pe hârtie in timp ce pe scena trece cu totul altcineva; jerbe de artificii la sfârsit, când este invitat in carne si oase „marele“ impresar Bebe Mihu; bodyguarzi cu fata spre sala, care pazesc publicul sa nu se napusteasca pe scena (?!); ecrane laterale unde se deruleaza programul serii in engleza (de ce sa-l mai traduci pentru spectatorul de rând si de ce sa te ostenesti sa redactezi corect pliantele de sala?!) si multa publicitate care n-are nimic de-a face cu realitatea din spectacol. Inutil sa mai spun ca leopardul din spatele gardului nu e de fiecare data cel mai cel! Intre invitati sunt insa si unii excelenti (dar sa nu-i intrebati pe organizatori cine sunt acestia, consilierea de catre Ileana Iliescu le tine loc de judecata de valoare).
De la un asemenea pom laudat am plecat cu putine fructe coapte: Iana Salenko de la Opera din Berlin (spectaculoasa in pas de deux-ul final din „Don Quijote“ de Minkus, minuscula, dar proportionata si cu un splendid control al turatiei), cu o plastica corporala excelenta si in modernul „Not Any More“ (coregrafia Raimondo Rebeck), alaturi de sotul ei Marian Walter de la acelasi teatru; si gemenii cehi Otto si Jiri Bubenicek (cunoscuti pâna acum doar dupa renume). In „Canon“ (coregrafia Jiri Bubenicek), unde li se alatura Joh Vallejo, acestia desfasoara o bogatie fascinanta de idei si imagini si o stiinta a constructiei net superioara lui Claude Brumachon, coregraf de mai mare notorietate, din creatia caruia au ales si „Les Indomptés“.
Despre Alina Somova de la Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg (à propos, nu se mai cheama de mult Kirov!) se poate spune ca respecta prototipul de balerina actuala, cu o linie frumoasa, cou-de-pied expresiv si un écart de gimnasta, dar nu a emotionat; cu atât mai putin David Makhateli de la Covent Garden, bun porteur, dar dansator comun (in orice caz, nu in calitatea interpretarii trebuie cautat motivul invitarii sale repetate, dupa gala din februarie).
Un duet contemporan incitant au prezentat Elisa Carillo Cabrera si Mikhail Kaniskin de la Opera din Berlin (mai sa fie, de când sunt in Germania „cei mai mari balerini din lume?“): „Fanfare Lx“, coregrafia Douglas Lee. Dintre cei doi, fara indoiala Elisa Cabrera este personalitatea mai puternica, vadita si in „Le Grand“ pas-de-deux (coregrafia Christian Spuck), lucrare parodica intr-o cheie de un succes nedezmintit: diva jumatate brici, jumatate caraghioasa, cu ochelari si posetuta, impiedicata atunci când nu rezolva tot soiul de prouesses. Discutabil, totusi, ca gust.
Despre Anastasia Stashkevich si Vyaceslav Lopatin de la Teatrul Bolsoi, ca si despre Erina Takahashi si Dmitri Gruzdeyev de la English National Ballet nu prea era mult de spus…
Ah, si sa nu uit, o gala care se respecta se termina cu un Defilé, incropit cu câteva ore inaintea spectacolului (balerinii poposesc oricum intre doua avioane la Bucuresti, bifând un „ciubuc“), din care nu se intelege mare lucru fiindca nu prea poti asambla pasi din lucrarile dansate in decursul serii pe o cu totul alta muzica. Desigur, publicul bucurestean va astepta cu nerabdare si va primi ca pe o binefacere editia urmatoare a „Stars of the 21st Century“, bla, bla – ce ne-am face fara impresari precum Bebe Mihu?!
Si in sfârsit, Gala Internationala de Balet din cadrul festivalului „Viata e frumoasa“, editia a II-a. Eh, aici functioneaza alte criterii de selectie, care fac sa fie invitati de la Opera Nationala Bucuresti doar unii solisti, nu neaparat cei mai reprezentativi. (Mi s-ar fi parut firesc sa participe si câtiva balerini ai Operei din Constanta, a carei directoare generala este si angajata Teatrului de Opereta.)
Gala s-a deschis cu un fragment din „Rinocerii“ dupa Eugen Ionesco in coregrafia Monicai Uta-Fotescu, premiera de asta-vara a proaspatului Teatru de Balet de la Sibiu. Dincolo de alegerea neinspirata a muzicii, aparitia unui chorus line alcatuit aproape jumatate din dansatori japonezi a fost un soc (scontat) pentru spectatorul bucurestean si un prim-contact promitator al companiei cu capitala.
Daca in adagio-ul din „Frumoasa din padurea adormita“ Olga Melnikova si Guy Albouy de la Semperoper din Dresda (vazuti in primavara la Opera, in rolurile prime din Giselle) nu au convins, „In the Nature of Daylight“ (coregrafia David Dawson) le-a dat prilejul sa expuna, pe o muzica minimalista exasperanta, o plastica corporala mai degajata si mai in acord cu datele lor fizice.
In prima lor interventie, adagio din „Romeo si Julieta“ de S.Prokofiev, cuplul münchenez Natalia Kalinichenko – Alen Bottaini a pedalat mai mult pe interpretare, intr-o coregrafie depasita temporal, desi de mare finete (John Cranko); pas-de-deux din „Don Quijote“ insa – ales in mod traditional pentru un final in crescendo –, a fost de-a dreptul dezamagitor, pe-alocuri penibil.
Eroii serii – in mod normal cei care ar fi trebuit sa incheie programul –, au fost „berlinezii“ Dinu Tamazlacaru si Iana Salenko. Cu o saritura uriasa si un talent pe masura, marele câstigator al Concursului International de Balet de la Lausanne in 2002 a mesmerizat sala de la primii pasi, in soloul „Les Bourgeois“ (coregrafia Ben van Caunwenberg). Dupa ce fusese numai foc si para cu doua saptamâni inainte la Sala Palatului, Iana Salenko a plutit ca un fum in „La Sylphide“ (coregrafia A.Bournonville) având ca partener pe „moldoveanul zburator“. Hotarât lucru, sunt un mare fan al Ianei Salenko, pentru disponibilitaea ei de a interpreta la cote exceptionale piese din registre diametral opuse.
Si din nou a avut loc un Defilé final, la fel de anost… O fi politicos sa treci in revista pe scurt toata istoria spectacolului, dar daca e cusuta cu sfoara mai bine lipsa.
Desigur, s-au mai intâmplat multe altele in fiecare dintre cele trei gale mentionate. Poate singura concluzie indiscutabila este nevoia imperioasa de mobilitate a dansatorilor români, de plasare constanta in peisajul coregrafic national si international. Câta vreme ne vom confrunta cu vesnica lipsa a banilor pentru balet in teatrele din tara, cu atitudinea de coterie in cele din capitala si cu publicitatea desantata menita sa inculce publicului convingerea ca numai ceea ce este adus de-afara merita sa fie cumparat, nivelul balerinilor români va fi mentinut sub capac. Pe de-alta parte, nadejdea sta in dansatorii insisi, in pasiunea lor pentru meserie, dar si in bunul-simt al publicului, care aplauda fiindca a platit, dar nu se imbata cu apa rece.

2 comentarii pentru “Gala de balet la români”

  1. mai 25, 2010 la 8:51 pm

    Stimata doamna Vivia Sandulescu,

    Pe prim-balerina Alina Somova nu o puteti critica, pentru ca ea nu a dansat in gala internationala de balet „Stelele secolului XXI”. Din pacate, organizatorii s-au gandit ca e mai bine sa le „ascunda” spectatorilor adevarul: desi pe ecranele din sala si in programe figura numele Alinei Somova, in locul ei a dansat, de fapt, Olga Esina, de la Opera de Stat din Viena, care a fost mentionata in graba in timpul defile-ului din final. E al doilea an consecutiv in care se mizeaza pe nestiinta/neatentia/ignoranta publicului, ceea ce stirbeste mult din credibilitatea unui eveniment care se doreste a fi unul de tinuta. Se dovedeste, inca o data, ca „momeala” numelor mari trecute pe afise inca tine la romani, din moment ce nici dumneavoastra, ca persoana de specialitate, nu v-ati dat seama ca Alina Somova nu a dansat la Bucuresti.

  2. octombrie 1, 2012 la 10:05 am

    Din nefericire pentru Vivia Sandulescu, dupa absolvirea Liceului de coregrafie nimeni n-a angajat-o ca balerina, pentru ca era prea mediocra. Ulterior, a absolvit la seral o facultate, iar acum isi varsa toate frustrariile de balerina nerealizata! Bate campii in judecatile pe care le publica iar „prostii” le cumpara!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper