Ferestre cu obloane deschise

Un articol de Radu Comsa

Calatorie in Bretania la MNAR

Expozitia „Calatorie in Bretania“, deschisa la Muzeul National de Arta pâna in februarie 2010 constituie mult mai mult decât o secventa a expozitiei „Pictori români in Bretania“ gazduita pe perioada verii 2009 de Muzeul Departamental din Quimper.
La expozitia din vara de la Quimper referinta identitatii bretone era redata (la propriu) publicului local printr-o colectie de viziuni singulare reunite prin nationalitate, de la Grigorescu la Elena Popea. Daca Venetia pictorilor români este un amor perpetuu, care difera prin minuscule diferente unghiulare, geometrice sau de suflet,  Bretania este unica prin ochiul fiecaruia dintre ei.  Singularitatea este explicabila poate prin contactul românilor cu o cultura extrem-occidentala complet diferita  si involuntar complementara, dar asimilata in reteta specifica.  Latinitatea nu ajuta in acest caz,  devine ceva secundar, poate chiar incomod, intr-o lume mândra de apartenenta la pata celtica pe harta genealogica a Europei printr-o descendenta continua, continuitatea fiind singura diferenta fata de adoratia mioritica a dacilor liberi de la noi.
Aceasta reactie proprie devine un mare noroc pentru vizitator, la Quimper si la Bucuresti, diferentele dintre artistii neamului fiind nu numai de tehnica (acestea le stiam deja), dar si de feedback, chiar când subiectul este acelasi si artistii revendica o anume filiatie, cum este cazul Grigorescu-Petrascu la Vitré.
Pornita dintr-o discutie despre Nicolae Grigorescu, care domina inceputurile fizice si metafizice ale ei, expozitia se completeaza la Bucuresti cu pictori francezi, cu bretoni-francezi (!) si nu numai, cu afise turistice Art-Déco si cu obiecte arhetipale pentru a recrea o imagine panoramica in timp si spatiu a Bretaniei. Panorama oarecum similara proiectului de decoratie murala a orasului Concarneau – cap de perspectiva pentru traseul expozitional – proiectul mural fiind creat de redescoperitul Constantin Petrescu-Dragoe. Evitând derapajul unui afisaj cronologic pe lista nationala, expozitia de la MNAR  este structurata tematic, asa cum si este cazul astazi la Tate la Londra, la Albertina la Viena sau in oricare rest al continentului.
Orasul, casa, marea, sunt cele trei sali tematice. Se reuseste astfel proiectia incrementala a celor neexprimate, dar esentiale, cum este de exemplu fratia bretona dintre infinit si intimitate. Desi cerul si marea se intind pe trei laturi dincolo de orizontul armorican spre alte lumi celtice, hanseatice sau maure, casele bretone au intotdeauna obloane. Materialele au duritate perena, granit si ardezie, orasele au dimensiunea unei mici obsti, iar in spatele obloanelor patul este o incinta inchisa, asa cum se poate vedea in pictura lui Henry Mosler, „Intoarcerea“,  declaratie subliniata expozitional de un pat breton de secol XVII, plasat simetric in sala dedicata Casei.
Bretania este o nuca tare a continentului, unde nu se platesc taxe de autostrada pentru ca Anne de Bretagne, Anna Vreizh in bretona, si-a conditionat casatoria, si implicit alipirea ducatului sau la Regatul Frantei, de inexistenta barierelor pe drumurile publice. Aceasta istorie cvasi-apocrifa este si in secolul XXI un permanent motiv de mândrie exprimata explicit de fiecare breton, mândrie in spatele careia se ascund nenumarate rezerve fata de interlocutor, cel mai probabil francez (perceput ca un strain), interlocutor – mai nou – european, sau fata de invadatorul de ultima ora – englezul care ii cumpara casa. In acest context este remarcabil ca intimismul breton a fost sesizat in nuante de maxima subtilitate de pictorii români, genetic latini frati cu strainul. Si acest fler de perceptie apare nu numai  in declinari traditionale ca la Nicolae Grant si Rodica Maniu, dar si  in ipostazele modernitatii, pe plaja clamata de afisele cailor ferate si perceputa astfel de Iser sau in chermeza entre-nous privita prin ochii modernistei Elena Popea. Expresia face totul dincolo de costum, fie el cu boneta „pennsardin“ sau cu cizme de marinar atlantic, arhe-tipologii materializate prin exponate tridimensionale plasate central in sala dedicata marilor.
Facând abstractie de teme, expozitia reuseste un traseu la care nu deranjeaza rememorarea eternei comori nationale, Nicolae Grigorescu, pentru ca Grigorescu in Bretania este cel al climaxului creativ, opus icoanei protocronice de senectute a carului cu boi,  multiplicata la infinit prin falsuri certificate. Poate ca motivul initiativei curatoriale a fost si faptul ca Grigorescu in Bretania merita o expozitie per se, meritul curatorilor fiind ca au reusit mult mai mult decât „Grigorescu in Bretania“ la Quimper si mult mai mult decât „ Pictori români in Bretania“ la Bucuresti.
Dincolo de Grigorescu la apogeu, consacratii Petrascu si Pallady vin oarecum discret, ca un fel de accente complementare, dar Eustatiu Stoenescu este intotdeauna o revelatie de impact maxim, chiar daca acest impact este  transmis prin doar doua lucrari, plasate ambele in aceeasi sala, desi diferite tematic. Insa cei vazuti rar, valorile neimpuse de notorietatea de manual, sunt cei care completeaza anvergura expozitiei. Rodica Maniu este cea dinainte de casatorie, observatoare atenta inainte de retragerea pe traseul Sopârlita-Balcic ca doamna Mützner, Petrescu-Dragoe este prezent nu doar prin monumentul mural, ci si prin Madame Kitty, o chintesenta a bretonelor. Nu in ultimul rând, Kimon Loghi este expus intr-o posterioritate a propriei modernitati simboliste care face legatura cu modernitatea ulterioara afiselor Art-Deco, moment in care Bretania devine accesibila barcutelor de loisir si amatorilor de bains-de mer. Aici Iosif Iser apartine capitolului propriei contemporaneitati in mod natural, insa Max Wexler Arnold este secretul pe care il stiau poate doar colectionarii.
Francezii si bretonii-francezi sunt integrati pe aceleasi teme, dar se poate observa clar diferenta dintre Lucien Simon, referinta obligatorie a intimismului breton si Pierre de Belay, care reinterpreteaza modernist realitatea traditiei bretone, oarecum ca Elena Popea, dar cu argumente iterative, pentru care se si declara inventator al „treillismului“ in 1939. Chiar si accentul subtil Stoenescu este echilibrat pe frantuzeste, prin  Maximilien Luce.
In contextul unui demers atât de atent devine inexplicabila o absenta notorie din lista românilor si anume Tibor Ernö, pictorul oficial al Oradiei, prezenta respectata la Saloanele Oficiale interbelice din Bucuresti si trecut multi ani pe la Balcic. Sper sa fi fost doar o scapare si nu o punere in discutie a apartenentei sau non-apartenentei sale la acest spatiu cultural, Mattis-Teutsch fiind contraexemplul veneratiei posesive in cel putin trei limbi. Desi inegal in ansamblu, Tibor Erno iese din stereotipia unui interbelic de salon când picteaza in Bretania, el este singurul care a pictat-o cu ceea ce se cheama pasiune. Ca un ecou al adrenalinei pescarului iesit pe mare,  sau a celui asteptând la chei, intr-o coregrafie zilnica a vietii in pantaloni largi peste cizmele care dureaza o suta de ani. Sinceritatea instantanee, aproape hormonala, a mesajului lui Tibor Ernö e apreciata in licitatiile din Bucuresti si Budapesta, era poate momentul unei prime reverente oficiale fata de pictorul Oradiei si al Bretaniei, deportat la batrânete la Dachau si mort de tifos in aprilie 1945, cu câteva zile inainte de eliberarea lagarului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper