Erotocritul

Un articol de GEORGE NEAGOE

Constantin Ciuca, Regele cu pene, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2009, 368 p.

De mult nu mi s-a intâmplat ca o carte sa-mi trezeasca atât de putine intrebari in timpul lecturii. Aproape totul e transparent in primul roman al lui Constantin Ciuca, elaborat ca un pot-pourri in care, dupa cum apare mentionat pe coperta a patra, sunt strânse laolalta personaje si intâmplari din „ Don Quijote“  si din „Odiseea“ . Informatia trebuie putin corijata, deoarece scriitorul rescrie in mai mica masura poemul atribuit lui Homer, decât „Ulysses“  de James Joyce. Parea ca postmodernismul sadea ma va insoti ca Spânul prin padurea narativa! Ma gândeam ca iar dau peste o reciclare inteligenta care va stârni doar interesul filologilor si al pasionatilor de livresc. Dupa fiecare pagina, aveam senzatia ca voi ramâne captiv intr-o fântâna secata si ca nu-mi voi improspata ideile. Constatam insa ca prozatorul asamblase, in primul rând, dimensiunea erotica a fiecareia dintre cele doua capodopere. Abia la final am inteles – sau cel putin asa cred – scenariul intocmit de autor, un scenariu al disimularilor perfide, al aluziilor la situatii din România de dinainte de 1989, al suprapunerii vocilor narative.
Omul din La Mancha
Constantin Ciuca tese „Regele cu pene“  din firele erotice luate prea putin in seama de exegetii lui „ Don Quijote“  si „ Ulysses“ . Mereu a fost luata in derâdere iubirea de esenta trubadureasca, exprimata prin tirade magulitoare si printr-o dorinta neclintita de a restabili ordinea in lume, pentru insipida si grobiana Dulcineea del Toboso. Iar inchipuirile Cavalerului Tristei Figuri, in care femeia urâta devenea o donna angelicata, au degajat numai comicul evident. Don Quijote s-a ascuns in entuziasmul sau, lasându-i pe cititori sa-i intrezareasca asa-zisa nebunie.
Cervantes a ironizat codurile culturale medievale, ceea ce nu inseamna ca le-a si dezgolit de semnificatii. Constantin Ciuca isi da seama ca intreaga retorica medievala a iubirii inchide in ea chinul celui care se amageste cu buna stiinta. In cazul iscusitului hidalgo, e chinul nestatornicului, al ratacitorului, al singuraticului, al celui care se leapeda de sine. In schimb, Don Stephano, personajul principal din „Regele cu pene“ , isi intoarce fata catre cele lumesti, catre voluptatile trupului. La inceputul volumului, romancierul deconstruieste cu abilitate l’amour courtois, atât prin dibuirea posibilei descendente din cultul marianic, cât si prin rasturnarea conventiei. Prima fraza din „Capitolul 1“  devine revelatoare: „ Don Stephano s-a insanatosit“  (p. 7). Trimiterea intertextuala actioneaza instantaneu ca si cum ar incepe o istorisire despre vindecarea lui Don Quijote de locura. Pista se va dovedi imediat eronata, dar calea spre lectura nu e niciodata una adevarata, ci una ademenitoare. Barbatul revine in localitatea natala, in La Mancha, dupa ce fusese externat din El Hospital Central de Todos Santos din Cordova, unde „Terapii savante si sedinte indelungate de privit peretii in gol il facusera sa vada acum lucrurile cu totul altfel si il convinsesera de lipsa de inteles a povestilor citite si de inutilitatea multora din faptele pe care le savârsise“  (ibidem). Pacientul renunta la ideal, aruncându-si la gunoi armura si armele. Vremea cavalerismului a ruginit. Astfel stând lucrurile, Don Stephano incepe o epistola catre Dulcineea, recunoscându-si neghiobia de a se fi avântat in vitejii halucinogene. Expeditorul relateaza, simtindu-se penibil, trecutul sau bântuit de capcauni: „Nu numai ca era lipsit de sens, stimata doamna dar, dupa cum s-a vazut in cazul meu, era si deosebit de periculos sa iei in copitele calului colbul imparatiei pentru a nu gasi nicaieri, nici urma de monstrii promisi“  (ibidem).
Don Stephano renunta la himere. Dulcineea coboara pe pamânt, incetând sa fie obiect al adoratiei. Chipul ei eterat iese din icoana. Barbatul s-a dispensat de idealuri ca de niste dejectii, precum Leopold Bloom de micul dejun in dimineata de 16 iunie 1904: „Da, preafrumoasa doamna, steagul meu cu insemnele voastre a cazut intr-una din zile, chiar dupa injectiile de la ora zece, in latrina spitalului si o maica de serviciu a tras apa dupa el. (…) iar chipul dumneavoastra, Dumnezeu sa ma ierte, s-a sters de pe pânza ochilor mei de parca l-ar fi descusut cineva de acolo“  (p. 8).
Don Stephano inceteaza sa se inchine la altarul eternului feminin si priveste doar lutul modelat in ispita. Nu scapa totusi de iluzii, pentru ca, de fiecare data când gusta roadele frumusetii corporale, se transforma in sclav, iar nu in stapân. Viata alaturi de Dulcineea, alias Olga, a carei „onoare nu poate fi reperata“ , e un sir nesfârsit de certuri si despartiri din lucruri minore. Don Stephano sta sub papucul unei alte Acrivite. Barbatul inghite atâtea reprosuri, incât niciun fier de calcat n-ar putea sa-l scape de sifonare. Si tot el face primul pas spre impacare, spasit ca nu-i daduse dreptate partenerei. Armonia cuplului se reinstaleaza in urma descarcarii sexuale. Orice intâlnire erotica a celor doi seamana cu o noapte valpurgica.
Nausicaa
Furia il apuca pe Don Stephano când se gândeste ca altcineva se bucura de gratiile Dulcineei. Nu altfel se comporta Poldy Bloom când se ratacea prin labirintul scenariilor despre intâlnirea sotiei sale, Marion, cu Blazez Boylan. Dar Don Stephano nu e statornic in iubire, ci in patimi. In cartea sa, Constantin Ciuca ingroasa aluziile amoroase din „Ulysses“. „Sirenele“  din romanul lui Joyce erau doua barmanite carora le trimitea ocheade angajatul de la „Freeman’s Journal“ . Cele din „Regele cu pene“  il seduc pe incornoratul Don Stephano la restaurantul unui hotel. Intâlnirea lor se opreste la stadiul libatiilor, pentru ca „prada“  isi aminteste ca era indragostit de altcineva: „ – Sunteti frumoase. O, sunteti minunate! Incântatoare. Imi place sa va vad. s…t – Dar cred ca nu va iubesc“  (p. 136). Numai ca intregul capitol contine o influenta joyciana clara, fiind o trecere continua, aproape insesizabila, de la realitate la halucinatie. Ce-i drept, Constantin Ciuca insereaza un detaliu care permite descoperirea strategiei narative, si anume faptul ca numele insotitoarelor sunt extrase dintr-o revista de geografie. Prin urmare, evenimentele si replicile reprezinta o inscenare.
Don Stephano nu cunoaste dragostea. El are obsesia trupurilor frumoase. Oricât de senzuala, Dulcineea nu e decât o pasiune efemera. La inmormântarea lui Don Ligueros de Trabajo – episod inspirat de inhumarea lui Paddy Dignam – Don Stephano devine obsedat de fiica defunctului, de Nausicaa, vrând s-o transforme intr-unul dintre „trofee“  sale: „Infasurat in fâsii late de amintiri despre trecut si viitor, mumificat in propria ssic!t lui destin anonim pe podeaua rece de pietre de râu a oraselului, asteapta cuminte si plin de speranta, sa manânce, pofticios, lacom si cu gura plina, un fruct dulce si zemos“
(p. 184). Pâna s-o cucereasca pe tânara studenta, Don Stephano traieste asteptari disperate si se intimideaza de câte ori o vede in preajma lui, asemenea lui Alecu Vacarescu: „Când nu te vaz am chinuri,/ Si când te vaz lesinuri“ . Nausicaa i se daruieste cu o naturalete si o lipsa de prejudecati ce-l determina pe barbat sa creada ca a atins extazul. Don Stephano ajunge dependent de placerile trupului, suferind un soc dupa ce iubita il paraseste. Internat din nou la El Hospital Central de Todos Santos din Cordova, barbatul o reintâlneste pe Maica Antoaneta, femeia care-l ingrijise si inainte.
Finalul sta sub semnul echivocului. Primarul din La Mancha il anunta pe Don Stephano ca si-a ucis sotia. Dupa toate probabilitatile, victima este tocmai Maica Antoaneta. Pacientul paraseste sanatoriul si, impreuna cu noua iubita, pleaca intr-o calatorie in Africa. Toate-s vechi si noua toate, intrucât, in masina, pe scaunul soferului, pare ca sta Nausicaa.
Imi asum riscul de a fi supralicitat interpretarea cartii. S-ar putea ca toate paralelele pe care le-am trasat sa fie niste drepte necoplanare. „Regele cu pene“  mi-a provocat senzatia ca ma aflu in deplasare, desi ma plimbam printr-o ambianta familiara. Romanul nu e o reusita si asta nu pentru ca m-as fi ratacit eu.


4 comentarii pentru “Erotocritul”

  1. decembrie 11, 2009 la 5:21 am

    Sincer, de mult nu m-a mai distrat in halul asta o recenzie a unei carti. Nu numai ca este delirant de pseudosavanta dar şi nociv de inutila. Eu am citit cartea iar cartea este poate cea mai mare reusita a literaturii romane de multi ani incoace. Omul asta aici, saracul, in loc să fie atent la textul si povestea din carte, tine cu tot dinadinsul sa ne anunte pe toti ca el l-a citit pa James Joyce, ba chiar ca a inteles ceva din el. Aceeasi critica castrata de clarviziune, cu obsesia de a-l categorisi pe autor undeva, de a-l alinia undeva, la vreo miscare, la vreun curent, la ceva. Iar cand nu reusesti, cand noutatea scriiturii iti depaseste creierul tau nefaminilar cu spaţiul in care autorul iti permite sa intri, atunci te enervezi si spoiesti peretii cu rahat. Repet, am citit cartea. Este fermecatoare. Este cea mai buna carte romaneasca scrisa de foarte multi ani incoace.
    E o poveste care se destupa ca o sampanie la fiecare pagina. Aiurelile din recenzia asta sunt, desi naucitoare şi paguboase pentru literatura, in cele din urma totusi, comice.

  2. decembrie 11, 2009 la 11:21 am

    Draga George, n-ai inteles nimic din aceasta carte.
    Chiar ma intreb daca ai citit-o in mod real, sau ai rasfoit cronicile numeroase, identificabile pe internet.
    Tu nu ai citit aceasta carte, mai degraba.
    Vad ca publici la o revista de cultura, deci esti nu doar comentator neutru, ci si formator de opinie ; ca urmare ar trebui sa se inteleaga din demersul tau stufos…sa cumparam ?..sau sa NU cumparam aceasta carte ?
    Ai un comentariu rigid , neinspirat si aparent elitist, care nu face un serviciu nimanui ; nici noua, cititorilor ( unii dintre noi CHIAR am citit aceasta carte),nici tie, nici revistei in care publici.

    Nausicaa

  3. decembrie 11, 2009 la 2:31 pm

    De ce nu publicati comentariile trimise? Sau le publicati doar pe cele laudative?

  4. decembrie 11, 2009 la 4:35 pm

    Halucinanta viziune asupra Regelui, nu departe de propria-mi experienta. In loc de „Sirenele“ din romanul lui Joyce, eu insa revazusem cele 2 muze ale lui David Hemmings in filmul BLOW UP.
    Daca tot sintem in decembrie, la „20 de ani dupa”, uciderea Imparatului de un grup de coristi mi se pare cea mai fascinanta reeditare a procesului din 1989.
    Din „trusa de unelte” ajutatoare romanului, recomand si blogul cartii, uite-aici
    http://romanulregelecupene.wordpress.com/

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper