Dupã 20 de ani: ecourile revolutiei

Dupa 20 de ani, evenimentele din decembrie ’89 continua sa se afle sub semnul controverselor in cea mai mare parte a dimensiunilor sale: ca tip de schimbare sociala (revolutie, lovitura de stat, puci sau revolta populara), ca incadrare temporala (unde incepe si unde se sfârseste sunt intrebari firesti, prezente in societatea româneasca, dar care nu si-au gasit inca raspunsul) sau sub raportul meritelor si al vinovatiei.
Au fost create comisii oficiale, initiate anchete juridice, investigatii istorice sau jurnalistice, marturiile si concluziile acoperind mii de pagini de lucrari documentate, cu o valoare istorica inestimabila.

Fara a sustine ca am deslusit adevarul absolut, consideram important de adus in atentia opiniei publice momentele cruciale ale celui mai sensibil episod de istorie recenta, care a schimbat radical soarta României.
Evenimente premergatoare
20 – 24 noiembrie – are loc ultimul Congres al Partidului Comunist Român, unde Nicolae Ceausescu este reales secretar general al PCR.
La 23 noiembrie, un grup de muncitori de la Uzinele Mecanice Timisoara initiaza  o greva, fara succes insa.
10 decembrie – pastorul Laszlo Tökes isi anunta enoriasii ca la 15 decembrie expira termenul de evacuare.
14 decembrie – tentativa „Frontului Popular Român“, coordonat de Stefan Prutianu si Cassian Spiridon, de a organiza o demonstratie anticeausista in Piata Unirii din Iasi esueaza.
15 decembrie – zeci de enoriasi protesteaza pasnic impotriva evacuarii pastorului reformat Laszlo Tökes.
In jurul orelor 17:00, pentru a evita accentuarea tensiunilor, pastorul le cere sustinatorilor sai sa renunte la manifestatie, pe usa bisericii fiind lipit un afis care contine acest indemn.
In pofida solicitarii lui Laszlo Tökes, numarul protestarilor sporeste, unele surse indicând cifra de 1 000.
Secretarul cu probleme organizatorice al Comitetului Municipal al PCR, Ion Rotarescu, soseste in zona pentru a calma spiritele, prilej cu care informeaza populatia prezenta ca hotarârea de evacuare a pastorului a fost anulata.
Manifestarile anticomuniste
si represiunea
16 decembrie – demonstratiile de la Timisoara se intensifica si se transforma in proteste anticeausiste.
Au loc primele ciocniri cu fortele de ordine si sunt efectuate arestari in masa.
O serie de marturii au evocat prezenta in zona a unui grup de tineri „agitatori“, care ar fi contribuit la radicalizarea mesajului (de la o solicitare cu caracter cetatenesc la solicitari politice), si a unor grupuri violente, care au comis jafuri.
17 decembrie – reprimarea violenta a demonstratiei este aprobata in sedinta Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.
Sunt inregistrate primele victime (conform Rechizitoriului Sectiei Parchetelor Militare de pe lânga Curtea Suprema de Justitie: 58 de morti si 185 de raniti) si sunt retinute sute de persoane.
Radio „Budapesta“ informeaza despre inceputul revoltei de la Timisoara si lanseaza cifra de 70 000 de morti.
18 decembrie – Nicolae Ceausescu se deplaseaza in Iran pentru o vizita de stat de 3 zile.
18 –19 decembrie – in Timisoara, situatia se inflameaza, izbucnesc o serie de greve la intreprinderile din oras si au loc noi interventii violente impotriva manifestantilor.
Pe toata perioada violentelor, in mass-media externe sunt exagerate cifrele privind mortii si ranitii.
Astfel, radio „Budapesta“ a reevaluat numarul victimelor la 300-400, agentia „France Presse“ sustinea existenta a „mii de morti la morga spitalului“, „Vocea Americii“ – a „câtorva sute“, iar agentia „Tanjug“, a „2 000 de oameni“.
Cifrele au fost insotite de relatari potrivit carora „strazile orasului sunt acoperite de sânge“, „orasul este fara apa si lumina“, sporind panica si confuzia in rândul populatiei.
Aparitia primelor structuri politice de opozitie
20 decembrie – coloane de muncitori se strâng in zona centrala a orasului, iar trupele incep sa fraternizeze cu multimea.
Apar primele forme organizate ale protestarilor, respectiv Frontul Democrat Român in cladirea Operei, condus de Lorin Fortuna, alaturi de Claudiu Iordache si Ioan Chis, si un nucleu revolutionar in incinta Consiliului Judetean.
Primului-ministru Constantin Dascalescu, care soseste intre timp la Timisoara, i se inmâneaza o lista cu revendicari, care vor constitui baza elaborarii, in aceeasi seara, a Primei Declaratii-Program a Frontului Democrat Român, difuzata apoi in intreaga tara.
Nicolae Ceausescu decreteaza instituirea starii de necesitate pe tot cuprinsul judetului Timis, dupa ce si in alte localitati (Caransebes, Lugoj, Resita, Deda, Sânnicolau Mare) izbucnisera manifestatii revolutionare.
De asemenea, decide convocarea unui miting la Bucuresti in Piata Palatului, a doua zi.

Eroare de calcul: mitingul de sustinere se transforma in
manifestatie de protest
21 decembrie – vestea evenimentelor de la Timisoara se raspândeste in toata tara prin intermediul posturilor de radio internationale, declansând manifestari de solidaritate la Arad, Sibiu, Târgu Mures, Cugir, Brasov.
In întreprinderile din Bucuresti incepe mobilizarea muncitorilor pentru mitingul comandat de Nicolae Ceausescu la orele 12:00. Intr-o tentativa disperata de redresare, acesta a anuntat suplimentarea unor îndemnizatii banesti si a denuntat „actele huliganice“ de la Timisoara, precum si „amestecul strain“.
O busculada, amplificata de explozia unei petarde, a provocat panica in rândul participantilor la miting, care s-au dispersat pe marile bulevarde ale Capitalei.
Primul grup organizat s-a constituit in Piata Romana.
Participantii la miting il huiduie pe Nicolae Ceausescu, iar transmisiunea radio si TV este temporar intrerupta.
In noaptea de 21-22 decembrie, fortele de ordine au intervenit violent in fata hotelului Intercontinental si in Piata Rosetti, fiind consemnati morti, raniti si operate arestari masive.
22 decembrie – coloane de muncitori de pe platformele industriale din Bucuresti se indreapta spre centrul Capitalei.
Nicolae Ceausescu transmite un comunicat despre „sinuciderea“ generalului „tradator“ Vasile Milea. Generalul Victor Stanculescu, numit ministru al Apararii, a ordonat retragerea unitatilor militare dislocate in Bucuresti.
Multimea strânsa in Piata Palatului a reactionat cu huiduieli, ceea ce i-a determinat pe  Nicolae si Elena Ceausescu sa paraseasca cladirea Comitetului Central al P.C.R. la bordul unui elicopter.
Revolutionarii preiau controlul asupra Comitetului Central si asupra Televiziunii Române.
Nicolae si Elena Ceausescu sunt arestati in apropiere de Târgoviste.
Manifestatiile se extind in toata tara, unde comitete de revolutionari preiau puterea.
Configurarea noii puteri
22 decembrie – Dupa fuga cuplului Ceausescu si patrunderea in cladirea Comitetului Central, revolutionarii au inceput sa se inarmeze.
Concomitent, au inceput sa organizeze un centru de conducere militara si civila.
Succesiv, isi fac aparitia la postul national de televiziune reprezentanti ai revolutionarilor, Mihai Voicu, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mircea Dinescu, Petre Roman sau Ion Iliescu, care anunta caderea regimului Ceausescu si victoria Revolutiei.
De asemenea, diversi reprezentanti ai Armatei Române, Securitatii si Militiei apar la Televiziune si dau asigurari ca institutiile lor au retras sprijinul regimului Ceausescu.
Apelul generalului Nicolae Militaru din dupa amiaza zilei, in formula „Opriti macelul“, intr-un moment in care in Capitala nu se tragea niciun cartus, este considerat un moment cheie, o „parola“ pentru incendierea situatiei.
Primele focuri de arma au fost consemnate in Piata Palatului (la orele 18.00), extinzându-se la TVR si Radiodifuziune. Pe parcursul noptii dintre 22 si 23 decembrie, astfel de actiuni s-au amplificat, fiind semnalate in diverse puncte ale Capitalei.
Concomitent, au fost puse  puse in circulatie informatii neverificate privind „pericole iminente“, de tipul: minarea cladirii Comitetului Central; indreptarea unei coloane de blindate motorizate spre Pitesti pentru a ocupa Institutul de Reactori Nucleari Energetici din acest oras; pregatirea unei operatiuni aeriene asupra României; otravirea apei; aruncarea in aer a rezervelor de sânge de la Spitalul de Urgenta.
Cea mai intens vehiculata este amenintarea teroristilor, reprezentând forte fidele lui Ceausescu sau forte straine specializate in actiuni de terorism. Teza este prezenta in discursurile revolutionarilor, militarilor si alimentata de redactori ai Televiziunii Române.
In aceeasi zi, au loc mai multe actiuni de organizare a puterii, momentul determinant fiind consemnat la orele 23:00, când Ion Iliescu transmite, la posturile nationale de radio si televiziune, Proclamatia Consiliului Frontului Salvarii Nationale, prin care anunta incetarea regimului comunist si trecerea la un regim democratic, pluripartit.
24 decembrie – majoritatea agentiilor de stiri relateaza despre starea de dezordine de la Bucuresti, respectiv lupte de strada, teroristi, tragatori de elita.
Televiziunea Nationala transmite, alternativ, interviuri cu persoane aflate pe strada si indemnuri la calm.
25 decembrie – in urma unui proces organizat de un Tribunal Militar Extraordinar, sotii Elena si Nicolae Ceausescu sunt condamnati la moarte si la confiscarea averii si, in aceeasi zi, sentinta este executata.
26 decembrie – Consiliul Frontului Salvarii Nationale il desemneaza pe Petre Roman in functia de premier al României.
Sporadic, in Bucuresti si in alte localitati din tara se inregistreaza focuri de arma.
Se acorda un termen-limita, 28 decembrie, orele 17:00, pentru depunerea armelor.
27 decembrie – se desfasoara prima reuniune a Consiliului FSN, care adopta Decretul-lege privind constituirea, organizarea si functionarea CFSN si a consiliilor sale teritoriale.
Este ales Biroul Executiv al CFSN: Ion Iliescu – presedinte, Dumitru Mazilu – prim-vicepresedinte, Cazimir Ionescu si Kiraly Karoly – vicepresedinti.
De asemenea, este aprobat Guvernul condus de Petre Roman.
28 decembrie – sunt infiintate ministerele: Economiei Nationale; Agriculturii si Industriei Alimentare; Apelor, Padurilor si Mediului Inconjurator; Culturii; Industriei Chimice si Petrochimice; Energiei Electrice.
Pastorul reformat Laszlo Tökes este repus in toate drepturile sale la parohia din Timisoara.
31 decembrie – Ion Iliescu anunta abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul României, sistarea exporturilor de produse alimentare, importarea unor bunuri de consum, sistarea unor lucrari publice costisitoare, precum Canalul Dunare-Bucuresti.
Are loc prima sedinta a Guvernului provizoriu, condus de Petre Roman.
Prin decret-lege se revine la pluralismul politic, fiind permise inregistrarea si functionarea partidelor politice in România.

Altfel spus, in timp ce Occidentului i s-a dat de lucru in rezolvarea diferitelor crize iesite din fostul sistem pe care il conducea U.R.S.S., Rusia a folosit intens banii occidentali pentru refacerea puterii sale internationale. Cine crede ca va recupera sumele imense investite in Rusia, interesele politice si pietele potentiale ale acesteia este un mare naiv.
In primii ani ai ultimului deceniu Occidentul s-a lasat descoperit, s-a imbatat cu perspectiva unei rezolvari facile a securitatii europene printr-o cooperare deschisa si activa cu Rusia. Intâlnirea la vârf din Malta a fost urmata de summitul de la Paris si de aparitia O.S.C.E., ambele fara efect vizibil asupra instalarii unui mecanism eficient de securitate.
Occidentul s-a trezit abia in 1994, odata cu Parteneriatul pentru Pace. Primii ani de deruta au pus in ecuatie destinul N.A.T.O., ca organism politico-militar de securitate ramas sa gestioneze un tip nou de provocare in care principalul inamic este lipsa acestuia.
Fenomenul se dovedeste paradoxal, pentru ca a pus in contrast marile campanii de destindere si filorusie declansate de Vest dupa 1990 si nevoia de a intretine vigilent cea mai puternica alianta militara. N.A.T.O. a fost nevoit sa se redefineasca. Aceasta este o prima consecinta majora a modului abrupt si inconsistent in care a acceptat Occidentul destructurarea sistemului comunist pe bazele vechi ale victoriei U.R.S.S. de la sfârsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Au fost ignorate consecintele modificarilor teritoriale operate de U.R.S.S. in spatiul sau de dominatie, metodele artificiale si brutale cu care a fost intretinut sistemul comunist european, mentalitatile care au mutilat constiinta generatiilor nascute dupa razboi. Toate aceste efecte au fost ignorate la Malta.
Toate aceste efecte actioneaza acum in câmpul crizelor locale etnice, teritoriale si religioase, in structurile economice prabusite si in problematica destul de complexa cu care se apropie statele din centrul si estul Europei de standardele democratice occidentale.
Europa a cunoscut cel putin 10-15 ani de anomalii periculoase, cum sunt fenomenele nationalist-extremiste din spatiul ex-iugoslav, propaganda nationalist-expansionista a sovinismului maghiar, enclavele de la Kaliningrad si Tiraspol, embargoul politic asupra Statelor Baltice, modificarea artificiala a componentei etnice in Ucraina, Estonia si Latvia, supravietuirea vechilor structuri militare si de informatii ale Tratatului de la Varsovia in nuclee nationale formate la scoli din U.R.S.S., prabusirea brusca a pietii C.A.E.R. fara integrarea rapida a economiilor in sistemul economic vest european.
La toate aceste pericole comunitatea occidentala a reactionat târziu si prudent. Apoi au venit atacurile teroriste din America, Anglia si Spania si criza financiar-comerciala din 2008. Fostele state socialiste nu au reusit nici acum sa depaseasca pozitia de natiuni suferinde. Dar ceea ce a zguduit cel mai mult aceasta lume fosta comunista este slaba capacitate de  a mai identifica valoarea.
Momentul 1989 a reprezentat pragul peste care majoritatea valorilor acreditate in comunism nu au trecut. Cele câteva creatii autentice care au reusit sa treaca nealterate peste pragul politic din 1989 au ramas in anonimat. Premiile Nobel se câstiga astazi de state, nu de mari creatori.

Consideratii privind Revolutia româna din decembrie 1989

TIBERIU TANASE

Anul 1989 a fost un „an decisiv in istoria Europei“ pentru ca, dincolo de evenimentele petrecute in statele din Centrul si Estul continentului, marcheaza inceputul unor procese esentiale care depasesc acest spatiu si se extind la nivelul intregului continent1. A fost insa si un „an decisiv, an inaugural in istoria nationala“, asa cum il defineste academicianul Florin Constantiniu2.
Revolutia româna din decembrie 1989 a constituit o parte integranta a revolutiilor europene din acel an, miscari care au marcat prabusirea regimurilor totalitare de pe continent. La Varsovia sau Budapesta, la Praga sau Sofia, la Berlin si la Bucuresti, oamenii au trait in acel an o stare de euforie exceptionala, provocata de victoria democratiei asupra dictaturii.
Anul 1989 a marcat declansarea unui proces tulburator, crescut dintr-o multime de fenomene ce impuneau depasirea limitelor si a constrângerilor pe care se cladise sistemul politic socialist. Caracterul si forta acestui proces istoric de rasturnari sociale au fost date de o puternica componenta politica internationala3, insa coordonatele schimbarilor din 1989 au fost nationale pentru fiecare dintre entitatile politice, europene si planetare, care isi asumasera proiecte de lunga durata la Conferinta Helsinki din 1975.
Procesul istoric de rasturnare a comunismului, derulat pe fondul recesiunii economice a Occidentului si al unei crize a sistemului socialist, criza ajunsa la apogeu in anii 1985-1989, a antrenat energii imense predispuse oricând exploziilor sociale: „Productia stagna, marile trusturi transnationale cautau infrigurate piete noi pentru productia pe stoc, cheltuielile pentru modernizarea tehnologiei nu mai puteau fi sustinute, politicile salariale si sociale, in general, nu mai puteau fi finantate. Nu se intrevedea iesirea prea rapida din blocaj, desi este cunoscut ca mecanismele pietei libere gasesc, pâna la urma, solutii pentru depasirea lui. De aceea, prabusirea pietelor in tarile socialiste a insemnat o sansa pentru marile firme occidentale, aflate in dificultate, o masiva deplasare a comertului occidental cu produse diferite catre centrul si estul continentului, ceea ce a permis amânarea sau depasirea blocajului, reluarea productiei in Occident si modernizarea ei“4.
Aceste aspecte ale realitatii internationale s-au corectat in ritmul cadentat si implacabil al istoriei. Atât in Occident – spatiu dotat cu sisteme democratice consolidate si flexibile, capabile sa absoarba fara tensiuni explozive perturbatiile economice, sociale sau de alta natura, cât si in Centrul si Rasaritul Europei – prin reforme sau „revolutii non-violente“, cum a fost „revolutia de catifea“ din fosta Cehoslovacie5.
Sfârsitul deceniului noua al secolului XX a reprezentat una din cele mai interesante perioade ale istoriei contemporane in cea ce priveste Europa Central-Rasariteana. Datorita schimbarii actorilor si a raporturilor de forta, modelul democratiei vestice a atras si spatiul Europei de Est, dar gradul de asimilare a acesteia a depins, fireste de o serie de factori interni (gradul de senzitivitate al fiecarei tari fata de valorile democratiei occidentale si incapacitatea regimului comunist de a gestiona criza) si externi6.
Regimurile socialist-totalitare s-au prabusit in perioada iunie-decembrie 1989, dupa principiul dominoului, iar aceste caderi de regim pot fi considerate adevarate revolutii, fiindca au dus la inlocuirea unui sistem politic cu altul, fapt care a atras dupa sine modificari profunde in toate compartimentele vietii sociale. Sigur, forma luata de aceste transformari politice fundamentale a variat de la o tara la alta, in functie de realitatile concrete, si mai ales, de evolutiile anterioare momentului 19897.
In plan international, s-a convenit ca in 1989 au avut loc in Europa revolutii, in urma carora au fost inlaturate regimurile comuniste (socialist-totalitare)8. Aceasta concluzie este rezultatul analizelor concrete, analize care au impus insa reconsiderarea conceptului de revolutie. Pâna in 1989 era incetatenita teoria potrivit careia o revolutie inseamna o actiune bine organizata si condusa, cu un program dinainte stabilit, cu lideri indubitabili; acestia preiau puterea printr-o larga mobilizare a maselor, care se confrunta cu fortele vechiului regim, reusind sa invinga si sa impuna un nou curs al istoriei9. Modelul clasic este reprezentat de Revolutia Franceza din 1789, dar se apeleaza si la exemplul revolutiilor engleza, americana, rusa, cubaneza.
Experienta anului 1989 a impus revizuirea acestei definitii, dovedita a fi restrictiva si neacoperitoare. S-au creat, asadar, concepte noi, de tipul „revolutia mesei rotunde“ sau „revolutia de catifea“ –, care implicau diferente substantiale fata de schema Revolutiei de la 1789. Disputele teoretice continua, insa cea mai acoperitoare definitie elaborata pâna in prezent apartine cercetatorului Ekkart Zimmermann: „O revolutie este o rasturnare reusita a elitei sau a elitelor de la putere de catre elite noi care, dupa ce au ajuns la putere (prin metode care de obicei se bazeaza intr-o masura considerabila pe folosirea fortei si mobilizarea maselor), realizeaza o schimbare fundamentala a structurii sociale si, prin urmare, si a structurii de putere“10.
Desi exista controverse in legatura cu natura evenimentelor din 16-22 decembrie 1989, notiunile de revolutie sau lovitura de stat impartind vederile clasei politice si opiniile analistilor, memorialistilor si istoricilor, este evident ca, in decembrie 1989, România a inlaturat regimul comunist, optând pentru un sistem democratic pluralist, pentru economie de piata si pentru respectarea drepturilor omului – trecând intr-o noua constelatie politica.
(In functie de metodele, modalitatile si rapiditatea schimbarilor realizate prin revolutie, acest tip de schimbare a fost calificat in mai multe feluri: revolutie „de catifea“, „blânda“, „cântata“, „sângeroasa“ (ca in cazul României), „confiscata“, „furata“, „falsa“ etc.11.)
In România, tensiunile sociale s-au acutizat catre sfârsitul anului 1989, când in intreprinderi si in institutii sau in unele comunitati urbane s-au inregistrat acte de revolta de mai mica amploare. In contextul alegerilor pentru ultimul Congres al P.C.R., prin diferite modalitati, s-a sugerat ca Nicolae Ceausescu sa nu mai fie ales secretar general. S-au inregistrat unele proteste deschise pe platformele industriale din Timisoara, insa, in 15 decembrie 1989, protestul unor enoriasi ai Bisericii Reformate – protest reprimat disproportionat – a fost realmente scapat de sub control.
In timp ce seful statului era plecat intr-o vizita de stat in Iran, la Timisoara au fost trimise noi forte militare si responsabili politici pentru lichidarea demonstrantilor. Din ordinul dictatorului, militarii folosesc armamentul si apar primele victime. Revolta ia amploare, la fel si represiunea, se apeleaza la mijloace de lupta blindate, sporeste numarul victimelor, in contextul oficial clamându-se ca „actele de vandalism si provocarile la adresa armatei se datorau unor cetateni straini, veniti de curând in Timisoara, cu misiunea de a incita populatia civila impotriva regimului Ceausescu.“12.Autoritatile pierd controlul asupra Timisoarei, care se declara primul oras „liber de comunism“.

In Capitala, aparatul politic incearca sa obtina sprijinul bucurestenilor, organizând un miting de proportii in data de 21 decembrie, transformat subit in „inceputul sfârsitului“ pentru regimul Ceausescu. Represiunea se declanseaza, manifestantii rezista pâna noaptea târziu; au loc arestari, cad victime in diferite locuri, insa dimineata, muncitorii de pe platformele industriale formeaza coloane care se deplaseaza organizat catre Piata Palatului. Armata inceteaza actiunile si se retrage in cazarmi.
Sub presiunea protestatarilor patrunsi cu forta in sediul Comitetul Central, sotii Ceausescu si câtiva colaboratori, preluati de un elicopter, parasesc incinta, in ideea de a obtine sprijin politic si militar din teritoriu.
In vidul de putere creat, se incearca articularea unor formule viabile de exercitare a puterii, insa cea care se afirma in final este Consiliul Frontului Salvarii Nationale.13. Cu mare dificultate se intocmeste o lista initiala (la fata locului se aflau 39 de personalitati care se cunosteau sau nu intre ele). Se redacteaza un Comunicat catre tara, o versiune usor modificata a unui program pregatit de Dumitru Mazilu. Ion Iliescu, recunoscut ca lider de catre noua structura de putere, prezinta Comunicatul la Televiziune. Teroarea declansata de forte necunoscute pâna astazi a creat o confuzie greu de imaginat, situatie in care CFSN a fost obligat sa ia primele decizii. La 25 decembrie 1989, Nicolae si Elena Ceausescu au fost condamnati de un Tribunal Revolutionar si executati.
Procesul revolutionar a continuat, noul curs al României indreptându-se fara rezerve catre o societate democratica.
Ca orice revolutie, si schimbarea de regim din România a fost generata de cauze generale si de cauze imediate. Intreaga evolutie a tarii din ultimii ani cinci-sase ani ai dictaturii ceausiste arata ca Ceausescu devenise „doar o marioneta in mâinile colaboratorilor apropiati“ – „colaboratori“ care, asa cum constata, de pilda, un martor ocular, Peter Kopecky – „indiferent cât de paradoxal ar suna, ii pregateau sfârsitul, impreuna cu cei care aveau sa devina pilotii noului curs politic“. „Tot ceea ce a acumulat in viata si felul in care a evoluat, l-a purtat câtre sfârsitul tragic“.14, s-a mai spus. De asemenea, in plan extern, atitudinea fata de regimul de la Bucuresti devenise extrem de critica, atât din partea partenerilor din lagarul socialist, cât si dinspre Occident.
Situatia era guvernata, in consecinta, de „principiul dominoului“15 sau altfel spus, de  „efectul bulgarelui de zapada“. Avalansa pornise din URSS, lovise Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, RDG, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, pentru ca, la sfârsitul lunii decembrie 1989, sa atinga si România .
In România, revolutia a cunoscut o desfasurare violenta, ca urmare a refuzului regimului Ceausescu de a intra in dialog cu cetatenii si a deciziei sale de a riposta agresiv la solicitarile lor. Populatia nu s-a lasat intimidata, dimpotriva, a luat cu asalt citadelele puterii, incepând cu Comitetul Central al P.C.R. si continuând cu Comitetele judetene si orasenesti de partid. In aceste confruntari au fost inregistrate numeroase victime, iar cei care au luptat, cu spirit de sacrificiu, sunt considerati eroi ai Revolutiei române.
Evenimentele din decembrie 1989 au avut un urias ecou international, ca urmare a transmiterii lor in direct, la televiziune si la radio. Ele au generat o ampla solidaritate cu poporul român, in lupta sa impotriva dictaturii. Aceste evenimente au fost percepute, chiar atunci, ca o parte a revolutiei europene. Ziarul vienez „Die Presse“ scria, la 23 decembrie 1989: „Prabusirea lui Ceausescu incheie procesul de transformari in tarile rasaritene“; la rândul sau, cotidianul parizian „Le Monde“ proclama, in ziua de 30 decembrie 1989: „Triumful libertatii in România incununeaza opera savârsita in aceste ultime luni in tarile vecine. 1989 va intra in istorie ca anul revolutiilor in Europa Rasariteana“. Ministrul francez de Externe, Roland Dumas, adresa, in preajma Anului Nou, un mesaj catre români, in care preciza: „Din prima zi a revolutiei, Franta, natiunea sora a României, a manifestat pentru tara dumneavoastra tot sprijinul sau moral si tot ajutorul sau material. Astazi, poporul român a triumfat si România este libera“.17.

In concluzie, factorul hotarâtor in inlaturarea regimului Ceausescu si orientarea României spre un sistem politic pluripartidist, dar si spre integrarea in structurile euro-atlantice a fost reprezentat de revolta maselor populare din Timisoara, Arad, Lugoj, Cluj, Bucuresti, Constanta, Brasov si in multe alte localitati prin actiunea fortelor democratice.
Dincolo de disputele politice si ideologice, un fapt este cert: actele si evenimentele istorice se definesc prin consecintele lor. Din acest punct de vedere, este limpede ca, dupa 1989, România – ca si celelalte state din zona centrala si sud-est europeana, foste comuniste (socialist-totalitare) – a cunoscut o evolutie ireversibila spre democratie, economie de piata si spre structurile euro-atlantice.
In fond, acesta este rezultatul esential al Revolutiei din decembrie 1989 – si el nu poate fi contestat.

Note:
(1) Alexandru Osca (coord.), „1989, an decisiv in istoria Europei“, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008.
(2) Apud Dinica Ciobotea, „Anul 1989, an decisiv in istoria Europei“, in revista „Clio 1989“, nr. 2/ 2008, p. 264.
(3) „1989. Principiul dominoului. Prabusirea regimurilor comuniste europene. Documente“, editie de Dumitru Preda si Mihai Retegan, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, 2000.
(4) Alexandru Osca, op. cit., p. 13.
(5) Ibidem, p. 76.
(6) Ioan Scurtu (coord.), „Structuri politice in Europa Centrala si de Sud-Est. 1918-2001“, vol. I, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, 2003, p. 257.
(7) Ibidem, p. 259.
(8) Conceptul este definit de profesorul Ioan Scurtu, vezi „Revolutia din Decembrie 1989 in context international“ Editura Institutului Revolutiei Române din Decembrie 1989, Bucuresti, 2006, p. 183.
(9) J. Dunn, „Modern Revolutions: An Introduction to the Analysis of a Politicul Phenomenon“, Cambridge, University Press, 1990.
(10) Ekkart Zimmermann, „Political Violence, Crises and Revolutions. Theories and Research“, Boston, 1993, p. 405.
(11) Alexandru Osca, „Dictionarul revolutiei române“, in revista „Clio 1989“, nr. 9/ 2009, p. 209.
(12) Ioan Scurtu, „Revolutia din Decembrie 1989 in context international“, Editura Institutului Revolutiei Române din Decembrie 1989, Bucuresti, 2006, p.183.
(13) Ibidem.
(14) Peter Kopecky, „18 ani mai târziu sau ce nu trebuia sa stie poporul slovac despre momentul 1989 din România“, in vol. „1989, an decisiv in istoria Europei“, coordonator Alexandru Osca, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 171.
(15) „1989. Principiul dominoului. Prabusirea regimurilor comuniste europene. Documente“, editie de Dumitru Preda si Mihai Retegan, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, 2000.
(16) Peter Kopecky, op. cit., p. 171.
(17) Ioan Scurtu, op. cit., p. 295.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper