Doar despre suferinta razboiului. Perspectiva unui taran

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Veteranul de razboi intervievat se numeste Alexandru Bârsan, are 88 de ani, s-a nascut si a trait toata viata in satul Coves, de lânga orasul Agnita (jud. Sibiu)1. Viata i s-a concentrat in jurul gospodariei, familiei. Alexandru Bârsan, datorita educatiei sumare si handicapului fizic, a fost doar laptarul satului, dar si un gospodar cu stare. Aventurile vietii lui au fost razboiul si colectivizarea. Alte evenimente nu i-au tulburat existenta. A avut doua fiice care au murit de timpuriu, iar acum este in grija celui mai mic dintre nepotii sai, silvicultorul comunitatii. Nepotul cel mare este militar de cariera, ofiter in cadrul unei unitati militare din capitala si a participat la mai multe misiuni in Irak si Afganistan. Tânara care i-a luat interviul l-a gasit in fata portii, in asteptarea cirezii de vite. Fostul veteran este un stoic, caci, desi este marcat de mutilarea din timpul razboiului, de boala care ii afecteaza mobilitatea (are varice si se sprijina intr-o cârja), isi suporta cu stoicism si autoironie precaritatea fizica. Fostul laptar al satului, altadata un om voinic, s-a micit, dar tot are peste 1,75 m. Se poarta „saseste“, dupa traditia zonei, adica peste pantaloni poarta un sort (surt, ii spun acestui obiect vestimentar, cei din Fundus Regius), un „sfetar“ (germanismul pentru pulover), iar pe cap are un chipiu cu cozoroc scurt.

De la inceput, fara prea multe preparative, inca din poarta, studenta l-a prevenit: „Buna ziua, unchiule, am venit la dumneata sa te rog sa-mi povestesti câte ceva despre razboi. Spune-mi ce-ti amintesti dumneata. Ti-a fost teama când te-o inrolat? Te-ai asteptat sa te ia la oaste?“. Dupa ce a trecut peste o descumpanire usoara, batrânul laptar a inceput, vorbind rar, sa isi aduca aminte.
Razboiul in linia a doua. Umilinte, coercitii
Mai toate amintirile, dupa cum reiese din relatare, s-au concentrat asupra suferintei personale: „Apai, tu copila, ce sa-ti spui, ca ii tare mult de atunci, nu stiu ce mai tiu minte… Te asteptai sa te ia, ca daca nu te duceai te impusca. Prima oara când m-or inrolat, m-or dus la garnizoana, la Râmnicu Vâlcea. Da am fost prost, ca eram la sanitar, la dispensarul garnizoanei si am cerut sa-mi dea permisie sa merg acasa, ca am vast svazut, n.m.t ca si la altii le-o dat. O ramas cineva in locul meu, da când m-am intors, m-o trimis pe front! Daca nu ceream permisie, poate ramâneam la garnizoana, da asa m-o trimis pe front… asta, dupa ce m-am intors de acasa. Ne-o dus pe jos pân’la Iasi si acolo am stat o daraba sun timp, n.m.t. Acolo am vast apai multe, cum ii urmarea pe jidani, ghietii. I-o bagat o data intr-o chimnita si le-o dat foc acolo si o ars de vii“. Studenta mimeaza mirarea, cu atât mai mult cu cât negationistii români afirma ca românii nu au produs acte genocidale: „Cine? Ai nostri?“, „Apai, rumânii nostri, cin’ dracu? Nu armata i-o omorât? Erau civili aia care o facut asta…“2 „Se intâmpla asta prin ‘41, prin ‘43?“ „…Nu i-am vast, am auzât numa, ca plângea lumea pe acolo, de mila lor! Apai, de-acolo din Iasi, ne-o dus pe front si am mers tare mult pe jos. Ma rugam la Dumnezeu: Doamne da sa mor ca nu-mi pare rau! Nu mai puteam mere deloc, cu tot echipamentu’ in spinare. Era cald. Daca puneai mâna credeai ca s-o bagat bretelele in plamâni, asa era de cald!
Pe noi ne tinea prosti asa, nu stiu cum, ca nu te lasa sa iesi nici din groapa si erai linia a II-a, erai departe de front! Nemtii ieseau, stateau in chicioare, nu aveau nicio treaba. Pe noi ne-o bagat intr-o gradina, când ne-am dus atunci pe jos, dupa ce am ajuns pe front, si se bateau avioanele si noi am iesit, sa vedem cum se incaiera. „Baaa“, ce o strâgat un capitan la noi, „trage-te acolo, ca te vede, D-zeul ma-tii, ca viu cu cravasa la tine!“. Nemtii sedeau linistiti pe tancuri si se uitau cum se bat avioanele si nu le zicea nimeni nimic! Pe aia nu-i suduia, pe noi ne vedea, pe noi ne vedea si ne tinea mai prosti ca pe nemti. Daca faceai ceva, te batea cu douazeci si cinci! Iti dadea douazeci si cinci pe curu’ gol, daca nu respectai ordinu’ sau daca faceai vreo greseala3. La unii le-o dat odata douazeci si opt si o zis: „Ui’, ba, ca s-o scumpit si astea, ca o vint inflatia si aici, nu mai da cu douazeci si cinci, da cu douazeci si opt!“. Si ne bateau cu cravase. Si io am luat o data, pâna sa ajung pe front. Invatam scoala aia de sanitari si meream 10 km la grupa de instructie, mergeam sâmbata si veneam lunea si nu ne-am intors intr-o sara, am durmit la cineva si dimineata când ne-am dus, am ajuns mai târziu o târa. O vint un sublocotenent si ne-o intrebat unde am stat. I-am spus ca am stat ca o plouat. El n-o crezut cum ca o plouat, el o spus ca noi am jucat azi-noapte in carti si nu o plouat! Asa ca o chemat pe unu’ si i-o spus sa ne dea câte cinci la fund. Eu am ramas la urma si nu am luat decât doua sau trei, ca s-o saturat baiatu’ ala sa dea. Erau pedepse grele! Oioo, pai io am fost si magazioner un darab si aveam opt cai la companie si era un tigan de la noi din sat ingrijitor la ei. Venea colonelu’ in control si punea mâna pe ei cu manusa alba sa vaza daca-s curati caii si daca se murdarea manusa, apai iti dadea câte douazeci si cinci de lovituri. I-am zis la tigan, ma, baga-ti intre pantaloni si izmene niste haine, poate nu iti da pe fundu’ gol si nu te doare asa. Da macar, ghetu’, el merea in caruta si noi pe jos… Doamne cât am mers pe jos, si râdea tiganu de noi! Apai o inceput a baga basarabeni la carute, ca aia ziceau la rusi pozitiile noastre si o trabuit sa-i scoata de pe front si i-o bagat, apoi, la carute.
„Draga si copiii mei…“
Apai, când ne-o dus pe front, in Rusia, ne-o bagat in linia a II-a si de pe front nu puteai fugi ca era militia4 indaraptul frontului. Te gândeai ca-i mai bine sa stai, sa nu fugi, ca daca fugeai sigur te pusca, da’ asa, daca stateai sa lupti, te gândeai ca poate te ajuta D-zeu si scapi cu viata sau iti pierzi numa’ o mâna sau un picior. Când ne-am dus, ne-am dus tare mult pe jos si ma rugam la Dumnezau sa mor, ca n-am mai putut mere… Când am ajuns acolo, n-am mai zâs asa, acolo am gândit: Doamne da sa-mi ia o mâna ori un picior, sa plec de aici. Aveam aproape douazeci si opt de ani si eram inca neinsurat, ca m-am insurat numa’ dupa aia sdupa ce s-a intors din razboi, n.m.t, dar erau altii insurati. Doamne, cum plângea câte unii pe care ii ranea si strâgau: „Draga si copiii mei…“. Am avut pe unu’ fara amândoua mânile, si mai era si orb de amândoi ochii si tot asa dadea cu ciotul dupa muste simita gestul cu cotul mâinii, n.m.t. Apai, m-o ranit si apoi m-o adus prin Bârlad. Si din Bârlad sface o pauza lunga, n.m.t, unde dracu’ am fost?, ca am fost prin vreo doua spitale pân’ am ajuns acasa snu-si mai aduce aminte, n.m.t… La mâna m-o ranit, uite la umarul asta sarata spre umarul drept, n.m.t, eram pe la Valea Jijiei, prin Moldova. M-or purtat apai prin spital. Apai, prin spital m-o adus prin Bârlad, prin Iasi, dupa aia prin Dragasani, de acolo in Craiova. Mi-o facut vreo cinci, sase operatii. Umarul asta sarata, din nou, inspre umarul afectat, n.m.t, ui’ ca eu n-am umarul asta. Si apoi de acolo sde la Craiova, n.m.t m-o adus in Calimanesti si de acolo am vint in Sighisoara… ultima data, parca! Am facut un an si doua sau trei luni de spital!
Am tot gândit, acolo pe front, ca decât sa fug si sa ma puste, mai bine imi ia o mâna sau un picior. Si chiar asa am patit! Intâi mi-o vint o schija in partea asta sarata spre tâmpla stânga, n.m.t. Am zis, ma ce dracu… parca nu aveam ochiu sadica ochiul stâng, n.m.t. Am sarit intr-o groapa, am scos oglinda, m-am uitat… Ma, ochiu il am! Apai, nu o trecut mult si o venit o a doua schija si m-o rasturnat pe schinare sspinare, n.m.t. Bai, ce va fi?… Ma uitam, nu se vedea nimica! Apoi am vast cum iese sângele prin haina, ui’ de aici sarata umarul drept, n.m.t. M-am dus la unii, de la o trupa de tancuri si le-am zâs: mai fratilor, pe mine m-o ranit! O intrebat aia: „Unde, acolo la ochi?“ „Ba, dupa cum iese sângele, ui’ aici sla umarul drept, n.m.t“, da’ eu nu mai simteam mâna. Am plecat pe un sant de comunicatii si mi-o facut capitanu’ nost’ semn sa ma duc in groapa la el. M-am dus in groapa la el, o vint sanitarii, o taiat vestonu’, pusca sângele ca de la izvoare! Zice capitanu’ ca sa plec, ca ei nu au ce-mi face, ca nu ma pot ajuta, sa plec ca poate dau de altcineva sde alta echipa medicala, n.m.t. Eu nu am crezut ca se poate muri dintr-asta! Am iesit apoi de acolo, o mai vint si alti raniti… si când am iesit afara, avioanele nu te lasau sa mergi, pe jos era minat, nu te puteai pune jos, daca te puneai pe o mina de aia, te zvârlea sus, si nu puteai decât sa te zbârcesti. Avioanele aruncau cu grenade, trebea sa te tot feresti! Am avut noroc ca am apucat in niste santuri si asa am scapat de avioane. Am venit un darab so perioada de timp, n.m.t, asa pe jos. S-o inchegat sângele pe mine si ui asa rupeam cu mâna sângele inchegat si-l zvârleam asa pe jos spe tot timpul nararii, veteranul mimeaza miscarile epopeii personale, n.m.t. Am fost vreo patru sau cinci raniti, da astia nu erau nici unu asa grav ca mine. Ne-am pus sa ne odihnim intr-o margine de padure, ca nu mai puteam, era dimineata, când o rasarit soarele. Astia ca hai sa plecam, sa nu mai stam. Le-am zis, duce-va-ti, ca eu nu mai pot. Eram slaghit, nu mai aveam putere, mi-era sete. O vint nemtii intr-o masina si m-o vast ca-s plin de sânge. S-o dat jos si m-o pus intre ai lor acolo. O vrut si ailalti sa se aghete, da nu o vrut sa-i ia, ii tot impingea, da, pân’ la urma tot s-o agatat si ailalti. Apai, nemtii ne-o dus intr-un sat, unde erau raniti de ai nostri. De acolo, ne-o luat si ne-o dus la spital in Iasi. Da’ acolo nu m-o tinut mult, ca nu aveau locuri in spital, stateam pe paie acolo jos, da nici nu aveam paie destule! Apai mi-o facut operatie. Ce o scos de acolo, stie-i focul! De acolo m-o dus direct in Dragasani, acolo iar mi-o facut operatie, in Craiova iar m-o operat, in Calimanesti iar m-o operat si ultima data, in Sighisoara. Ala o zis, doctorul ala: „Daca erai la mine, te faceam bine“. Vezi tu, ca eu am spata asta sarita de la loc sii arata studentei umarul problematic, n.m.t, nu pot sa pun in schinare ceva tare pe partea asta. Nu erau medicamente, ca acuma. Aveam temperatura câte patruzeci de grade si-mi dadeau niste prontozive de alea rosii smedicamente, n.m.t ca sa scaza temperatura. Eram 12 raniti intr-un salon, numa’ eu ma vaitam „Vai“, ailalti tot „Auleo, auleo“. Erau din alte parti, regateni. Când m-am facut mai bine, mi-a zis doctorul: „Ma Bârsane, mai vaita-te odata cu „vai“, ca asa faceai de frumos“. Muream, da mi-o bagat prin umar niste furtune de guma sa se scurga puroiu, ca de aia aveam temperatura. Stateam pe foale spe burta, n.m.t, asa ma durea! Apai o vint ai nostri la mine, o grait cu doctorii si mi-o facut operatie. Dupa ce mi-o tas puroiu, o scazut temperatura. La operatie prindea cu foarfecele alea ale lor ori oase zdroghite, ori schije, ori carne. Eu mai am aicea schije si acum, vezi ca osu-i fumuriu, asa se vede la film sin radiografiet. Sa vezi schijele cum sclichesc acolo in osul ala.
Da’ inainte de rana, n-am ajuns pân’ la Odessa ca s-o semnat armistitiul si am inceput sa ne tragem noi incoace. Asa ne-o zis noua atunci ca-i armistitiu. Când colo nu o fost asa, ca am citit acuma intr-o carte ca rusii nu o vrut sa semneze de armistitiu. Rusii o ocupat tara si apoi de aia am platit noi atâtea despagubiri de razboi, si am dat noi bucate si bani atâtia ani la rusi.“
Statut de veteran
al Frontului de Est
„Apoi am vint acasa si o vrut astia scomunistii, n.m.t sa ma inscriu la colectiv si n-am vrut. Am zâs ca cum sa ma inscriu ca eu nu pot lucra, ca-s ranit in razboi. Apoi o vrut sa dea copilele afara de la scoala si apoi, de frica s-o inscris Genia sEugenia a fost sotia sa, n.m.t. Apoi o trebuit sa dau pamântu’ si ui asa…mi-o vint greu sa dau acolo si pamântul si toate celea, vite. M-o intrebat o data una, care o vint sa-mi zica sa ma inscriu la colectiv. Pai, i-am zis, ce sa fac doamna la colectiv? Ca ui’ ca eu is ranit, n-am un umar, nu poci lucra, ca sa-mi lucru pamântul trebuie sa iau oameni pe plata. „Da unde ai fost in razboi“, m-o intrebat aia? Dupa ce i-am zis ca in Rusia, ea o continuat cu intrebari: „Da, ce-ai cautat acolo?“. I-am raspuns ca l-am cautat pe dracu’ si l-am gast in România. Apoi nu o mai zâs nimic.
Când m-am intors acasa si o fost sa ma insor cu Genia, i-o zis femeile la sazatoare ca de ce se uita la mine, ca doar eu nu-s decât o jumatate de om, ca de ce nu poci face nimic cu mâna asta. Apoi o auzit feciorii si asa o inceput sa-mi zica prin sat „Ma, o jumata de om“. Asa se povestea atunci când am vint din spital, ca eram slab rau de tot“.
„Si nu te supara lucrul asta, ca nu te respectau, ca dumneata ai luptat pe front, era sa-ti pierzi viata“, isi arata nedumerirea studenta invitata, inspre sfârsitul interviului, in curte. „Pai, de ce sa ma supar? Ce m-o durut pe mine de aia, de ce zâceau oamenii! Alea, vorbele, o fost usoare fata de ce-am trecut“ raspunde veteranul si râde usor.

Note:
1. Interviul a fost realizat in 3 septembrie 2009 de studenta Lucica Pacurar, ruda cu intervievatul. Inregistrarea video mi-a facilitat cunoasterea personajului.
2. Omorurile savârsite in Iasi, Odessa, Bogdanovka, Domanevka si Peciora sunt printre cele mai hidoase crime comise impotriva evreilor in timpul Holocaustului. Memoria fostului combatant este insa afectata de trecerea timpului. Astfel de episoade, precum cel despre care aduce vorba, s-au petrecut la Dorohoi (1 iulie 1940), Iasi (27-29 iunie 1941), Herta (Bucovina) in vara lui 1941, precum si la Odessa in toamna aceluiasi an. Intervievatul se refera, probabil, la pogromul din Iasi. Responsabilitatea acestor acte abominabile revine, in special, autoritatilor publice, armatei (vezi indeosebi „Stenograma sedintei Consiliului de Ministri“ din 13 noiembrie 1941).
3. Printre metodele initiate de ministrul de razboi, generalul Iosif Iacobici, pentru „ridicarea moralului“ soldatilor români a fost si directiva nr. 113 din 14 august 1941 de introducere a pedepsei corporale in caz de dezonoare sau greseli grave cu referire „la obligatiile ostasesti“. Pedeapsa presupunea douazeci si cinci de lovituri de bici, aplicate in prezenta personalului medical si a tuturor celor de grad egal sau superior pedepsitului.
4. Evident, se refera la Jandarmerie. Dupa intrarea României in razboi la 22 iunie 1941, trupele de Jandarmerie au primit misiuni specifice pentru starea de razboi, in primul rând insarcinarile obisnuite de politie militara.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper