De la un zid la altul

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Prinsi in nebunia campaniei electorale, nimeni nu mai are timp sa cerceteze cum s-ar cuveni ceea ce a fost, ceea ce, de-acum, apartine istoriei. Prezentul este coplesit de nimicuri si de nulitati cu pretentii politice, iar  de viitor sunt preocupati doar cei pentru care gramatica este materie de studiu.

Au trecut, totusi, doua decenii de la Revolutie, ne aflam obligatoriu inaintea unui bilant si trebuie sa ne intrebam ce am facut cu libertatea dobândita atunci, cu ce ne-am ales dupa atâta sânge varsat. Unde sunt cei ce, in urma cu douazeci de ani, au iesit in strada, in fata tancurilor, dispusi sa-si dea fara nicio ezitare viata  pentru ca dictatura sa ia sfârsit? De ce tac, când nu putini incearca sa revina pe o alta cale in acelasi punct?  In decembrie 1989, aflându-ma in Germania, in drum spre Amsterdam, la o intâlnire a grupului Gulliver din care faceam parte, am avut imensa sansa sa vad cum se distrugea Zidul Berlinului, absurdul simbol al despartirii celor doua Germanii, de fapt a celor doua lumi. In ciuda escavatoarelor, a buldozerelor si târnacoapelor, zidul, mult mai ingust decât cel pe care mi-l imaginasem, opunea o neasteptata rezistenta. Ciudata mi se parea euforia care-i cuprinsese pe cei ce, urcati pe zid, priveau cu indreptatita speranta  partea libera a unei tari ce nu putuse suporta sfâsierea, absurdul istoriei. Urmarind  ce se intâmpla, ascultând muzica unui pianist care cânta nebuneste, trebuie sa recunosc ca m-a cuprins frica.Asteptam, nu stiu de ce, sa aud uruit de tancuri, zgomot de arme, alarme de orice fel si parca simteam nevoia sa-i avertizez cu atât mai mult cu cât orice tentativa de libertate, acolo, ca si la noi de altfel, a fost pedepsita cu brutalitate. Nici in Germania si nici in alta parte nu ma putusem elibera de sentimentele de acasa. Mi-am stapânit pretutindeni frica, dar eram constient ca ea ma insotea, putând sa-mi induca gesturi sau sentimente nepotrivite. In fata acelei revarsari de bucurie si speranta am avut pentru prima data certitudinea ca istoria ne va arata si noua, românilor, chipul ei bun. Cunoscând insa prea bine obiceiurile locului, ma gândeam ca pretul generozitatii sale ar putea fi cam mare. La putin timp, peste doar o luna si jumatate, ceea ce n-a fost in Berlin, asa cum ma temusem atunci, s-a intâmplat la noi. Din nefericire, libertatii dobândite cu atâta sânge i s-a deturnat semnificatia, a devenit mai mult anarhie dacât ceea ce crezuseram cu totii ca va fi. Cei douazeci de ani necesari pentru a ne reveni, asa cum pronosticase Silviu Brucan, ne-au apropiat mai mult de un ceausism in versiunea lui cea mai penibila. Suntem, din pacate, o lume in care activistii decid in locul profesionistilor, iar enzimele vietii de fiecare zi au devenit ura si prostia agresiva. Institutiile statului sunt, practic, paralizate. Oricât ar parea de ciudat, România este un spatiu in care suverane sunt haosul, nesiguranta, teama pentru ziua de mâine. Analfabetismul, abandonul scolar, plecarea in strainatate a valorilor si a fortei de munca in general – deocamdata doar doua milioane de „fugiti!“ – ne indeamna sa credem ca, daca vom pastra aceste ritmuri si acest mod de a gândi, avem toate sansele sa devenim o populatie oarecare. Caci, in viziunea presedintelui, scoala româneasca produce doar tâmpiti, iar daca produce numai asa ceva, ce rost mai au investitiile in invatamânt si in cultura? Sanatatea ramâne, pe zi ce trece, in seama Celui de Sus: cine are zile, traieste! Moastele unor sfinti si „puterile“ unor vindecatori inlocuiesc tot mai mult medicina stiintifica. In strainatate, numele etniei noastre este pronuntat doar când vine vorba de hoti, cersetori si curve. Ne-am izolat singuri. Zidul din jurul tarii ni se datoreaza in exclusivitate. Nu mai insemnam absolut nimic in sport, in cultura sau in turism. Reformele sunt pe masura absurdului in care traim. Parlamentul trebuie redus cu 171 de  „alesi“ si la o singura camera fiindca astfel se va reduce si coruptia. In viziunea prezidentiala, Parlament egal coruptie.
Mergând pâna la capat cu acest mod de a judeca lucrurile, desfiintând Parlamentul, rezolvam si problema coruptiei! Dar pentru ca, de ochii lumii, democratia trebuie pastrata, seful statului se poate consulta direct cu poporul, metoda brevetata cu succes de Gaddafi. Amanunte se gasesc in cartea lui verde despre care, mai demult, Oriana Falacci spusese ca este usor de citit deoarece ii incape in pudriera. Oricum, deocamdata existam doar in geografie! Pentru politicienii români dragostea de tara dureaza cam o luna o data la patru ani sau, privind mai sus in ierarhie, o luna o data la cinci ani.In rest, din clipa alegerii lor, se angajeaza ca figuranti intr-o piesa penibila in care alegatorii  nu mai exista. Pâna la urmatoarele alegeri, incearca sa-si recupereze investitiile facute in campania electorala si, renuntând la propria lor persopnalitate, accepta regulile scolilor de dresaj care, de o vreme incoace, par a fi devenit partidele. Prin urmare,  fac pur si simplu karaoke. Alesi pe liste sau uninominal, se multumesc sa reproduca intocmai vorbele sefilor, astfel ca unii au ajuns sa repete chiar si accentele gresite sau erorile gramaticale ale acestora. Pe intelectuali revolutia i-a gasit fara idei, fara proiecte, fara o viziune asupra viitorului. Cel mai mare consum de energie s-a cheltuit pe cautarea unor stapâni si pe adaptarea la manierele capitalismului de mahala incât, si datorita lor, România a devenit o tara in care te simti tot mai strain si fara rost. Cu toate acestea, nu incetez sa ma intreb unde sunt cei ce erau in strada, in fata soldatilor inarmati, cei ce n+ar fi ezitat sa-si dea viata pentru ceea ce numeau pe atunci libertate. De ce le-au permis surogatelor, impostorilor si noilor activisti sa invadeze totul? Ca om de formatie stiintifica, am apelat iarasi la cei pe care odinioara ii studiasem cu creionul in mâna. „Este libertatea numai absenta unei presiuni exterioare sau este si prezenta a altceva – si daca da, prezenta a ce?, se intreba Eric Fromm. Care sunt factorii sociali si economici in societate care favorizeaza nazuinta spre libertate? Poate deveni libertatea o povara prea grea pentru om, ceva de care el incearca sa scape? Atunci de ce libertatea este pentru multi un ideal scump, iar pentru altii o amenintare? Nu exista, oare, pe lânga dorinta innascuta de libertate, si o dorinta instinctiva de supunere? Daca nu, cum ne putem explica atractia pe care o exercita astazi asupra unui numar asa de mare de oameni supunerea fata de un conducator?“ In aceeasi ordine de idei, Dostoievski, in „Fratii Karamazov“, constient ca omul este obligat sa infrunte o lume straina si ostila, era de parere ca „nu are alta nevoie mai arzatoare decât aceea de a gasi pe cineva caruia sa-i poata ceda, cât mai repede posibil, acel dar al libertatii cu care el, nenorocitul, s-a nascut“. Sigur, mai exista si alte explicatii, dar ele nu pot atenua durerea de a vedea unde suntem si cum suntem. Dupa douazeci de ani..

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper