Cronica unei biografii tolerate (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

„Scrie ce vezi; orice ai scrie, exact asta o sa fie“. Este ceea ce i-a spus Gabriel Garcia Márquez biografului sau – Gerard Martin. Cu siguranta – poate jucata, poate sincera – a unui conducator puternic si fin diplomat care îl asigura pe „slujitorul“ sau ca are în el deplina încredere, punându-i însa pe umeri, în fapt, o raspundere grea. Si asta pentru ca Marquez crede mai întâi de toate în rezistenta propriului mit. Cu alte cuvinte el stie ca ceea ce va scrie Martin va fi, daca nu întru totul exact, nici nu trebuie sa fie, va fi oricum adevarat, mai bine zis credibil. Fiindca cel putin deocamdata mitul nu poate fi falsificat în esenta lui. Or, atât timp cât mitul rezista, sentimentul adevarului pe care îl va trai cititorul biografiei sale este asa-zicând garantat. Si Marquez nu s-a înselat. Mizele lui au fost întotdeauna mari, inclusiv atunci când el era sau parea prea mic pentru ele. Fireste, miza, mizele cele mai importante au fost cele privind creatia, literatura, cartile, al caror realism magic, a caror lectura solicitanta si a caror noutate socanta nu le-au împiedicat sa fascineze si sa faca înconjurul lumii. Dimpotriva.
Gerald Martin s-a înhamat la o treaba ce avea sa dureze practic mai mult de jumatate din întreaga sa viata activa. 17 ani de cercetari asidui, de calatorii prin imensul, exoticul continent latino-american si prin spatiul iberic. A avut, cum am mai aratat, numeroase întâlniri si convorbiri cu oameni de conditii sociale si intelectuale diferite ori cu personalitati de prim rang pentru a culege marturii la prima mâna. Marquez este – cu vorbele unui biograf al lui Andre Malraux – un Destin, cu majuscula, într-un secol. Scriitorii din asa-numitul Boom latino-american sunt toti celebri, dar parca nici unul dintre ei nu are destinul columbianului nascut în obscurul, necunoscutul pâna la el Aracataca. La 55 de ani era în culmea celebritatii. Cartile sale înregistreaza tiraje exorbitante în aproape toate tarile si culturile lumii, ne spune biograful sau „tolerat oficial“. Este un scriitor care poate sa semneze articole „la aproape orice ziar din lume si sa primeasca sume uriase pentru ele“. Cel care nu avusese 82 de pesos pentru expedierea la Editura Sudamericana din Buenos Aires a celor 490 de file ale romanului „Un veac de singuratate“, ce avea sa-i aduca Premiul Nobel, încât a fost nevoit sa trimita doar jumatate din paginile cartii, iar pentru trimiterea celeilalte jumatati, sotia sa, Mercedes, a trebuit sa vânda obiectele strict necesare din casa, „înfrunta si suporta“ de vreo câteva decenii o faima invidiabila care l-a pus „în postura de a solicita (sau, mai frecvent , de a refuza) 50 000 de dolari pentru un interviu de o jumatate de ora“. Scriitorul a ajuns sa fie scos din diverse incinte pe iesirile din spate spre a fi ferit de asaltul ziaristilor si admiratorilor, precum cutare vedeta de la Hollywood, dar, nu o data, si pentru a preveni un eventual atentat, tinând cont de implicarea sa în politica din tara natala si în cea internationala, ca „om al stângii progresiste“, ca fondator al unor organizatii si al unor „influente institute de jurnalism si film“, ca initiator al unor actiuni si ca unul ce a întretinut si întretine relatii „cu cei bogati, faimosi si puternici – Francois Mitterrand, Felipe Gonzales, Bill Clinton, majoritatea presedintilor Columbiei si Mexicului si cu multi alti lideri“, precum si o „strânsa prietenie“ cu Fidel Castro, timp de peste treizeci de ani – „constanta sursa de controverse si critici“.
Nu foarte iubitor de rigorile formale ale scolii, desi nu le-a neglijat, Marquez a citit foarte mult si nu doar literatura, la vârste când lecturile sunt hotarâtoare, îndeosebi pentru formatia unui scriitor. Ca elev, la Barranquilla, unde a trait experiente formative de neuitat si unde avea sa revina în repetate rânduri de-a lungul vietii, citise tot ceea ce-i cazuse în mâna: de la Omie si una de nopti la Jules Verne, la clasicii Secolului de Aur spaniol si mai ales multa poezie populara. Unii din cei care l-au cunoscut bine în acea perioada, i-au relatat biografului ca acolo, la Barranquilla, a parcurs toata biblioteca de literatura, dupa care a trecut la carti de istorie, psihologie, marxism, dar si la lucrarile lui Freud. L-au atras apoi profetiile lui Nostradamus. O paleta de lecturi care i-au deschis mai multe orizonturi tânarului nascut într-o familie numeroasa, aflata mereu în nevoi, cu un tata de obicei absent care practica diverse meserii, dar esuând mai mereu si traind uneori din expediente, vesnic amator de aventuri erotice, cu copii din flori presarati pe unde trecuse sau locuise. În toata aceasta harababura existentiala fiintele care ordoneaza totusi viata familiei, cu dese mutari dintr-o locuinta în alta, sunt mama si bunica. Personajul emblematic privind copilaria si apoi memoria si literatura scriitorului, cu adevarat de roman, de mare roman, cum de altfel avea sa si devina, este însa bunicul matern, Colonelul, caruia Marquez îi datoreaza initierile si experientele fundamentale.
Unele asemanari cu copilaria si în general cu biografia unui alt mare scriitor, laureat si el al Premiului Nobel, Jose Saramago, sunt frapante. De pilda, în ceea ce priveste chiar rolul initiatic si persistenta imaginii bunicului. Un barbat înalt, batrân, care se iveste acum, când Saramago este aproape nonagenar, „din vremuri trecute“, pasind în urma unei turme de porci, într-un decor stihinic, ravasit de ploaie si de vânt. Figura tutelara pentru autorul „Evangheliei dupa Isus Hristos“, ca si Colonelul, care l-a dus pe copilul Gabito sa vada pentru prima data gheata si pestisorul…
Revenind, as releva un moment semnificativ al întâlnirilor biografului englez cu G. G. Marquez. Printre cei contactati de Gerald Martin, pentru a se documenta, se numara si Tachia Quintana, o femeie de mare calitate, pe care Marquez o iubise si cu care convietuise în anii ‘50 la Paris (va fi apoi cavaler de onoare la nunta acesteia cu un alt barbat…). Martin a cunoscut-o tot la Paris, în 1993. Au flanat împreuna pe strazile pe care se plimbasera amantii, iar Quintana i-a vorbit despre iubirea de odinioara si despre cum se sfârsise ea. Dupa sase luni, vizitându-l acasa, în Ciudad de Mexico, pe Marquez, si-a luat inima în dinti, marturiseste el, si l-a întrebat despre relatia, nu lipsita de dramatism, cu Tachia Quintana, relatie la acea vreme cunoscuta doar de un cerc foarte restrâns: „A tras aer adânc în piept, ca si cum ar fi privit cum se deschide încet capacul unui sicriu si a spus: „Pai, s-a întâmplat pur si simplu“. „Putem vorbi despre asta?“ l-am întrebat. „Nu“, mi-a raspuns. Atunci mi-a spus pentru prima oara, cu expresia unui cioclu ce închide pentru totdeauna capacul sicriului, ca „fiecare dintre noi are trei vieti: o viata publica, o viata privata si una secreta“. Viata publica era deschisa, fireste, tuturor, mie neramânându-mi altceva de facut decât sa realcatuiesc din surse oficiale; din când în când îmi era permis accesul si la viata lui privata, treaba mea fiind evident aceea de a descoperi restul pe cont propriu în ceea ce priveste viata secreta, însa, raspunsul sau a fost întotdeauna un Nu categoric. Daca aceasta putea fi întrevazuta undeva, a sugerat el, era în cartile sale. Puteam începe de acolo. „Si oricum, nu-ti fa griji, o sa fiu orice vei spune tu ca sunt“.
Unul din meritele biografului este ca a dispus de antenele si instrumentele necesare pentru a interoga si literatura eroului sau, dovedindu-se un rafinat si experimentat analist al operei acestuia. Golurile inerente din documente, din literatura memorialistica, confesiva – a lui Marquez sau a celorlalti referitoare la el – sunt umplute de „marturiile“ ce se gasesc în cartile ca si în eseurile si articolele sale. Pe care Gerald Martin le depisteaza ca unul ce are capacitatea de a identifica corespondentele, determinarile, legaturile dintre biografie si opera. Ca mai ales în cazul lui Marquez biograful trebuia sa fie si un exeget competent al romanelor si nuvelelor sale, o postula implicit însusi Marquez într-un microeseu „despre literatura si realitate“, publicat în „El Espectador“ mult înainte de a-l cunoaste pe Gerald Martin. Vorbind despre realismul romanelor sale, despre faimosul realism magic, prozatorul sugera atunci ca ele, romanele, nu fac decât sa repovesteasca o realitate care, ea, este magica: „Experienta mea cea mai grea ca scriitor a fost pregatirea «Toamnei Patriarhului». De-a lungul a aproape zece ani am citit tot ce am gasit despre dictatorii din America Latina, si în special din Caraibe, cu scopul ca romanul pe care ma gândeam sa-l scriu sa se asemene cât mai putin posibil cu realitatea. Fiecare pas era o deziluzie. Doctorul Duvalier, în Haiti, facuse sa fie exterminati câinii negri din tara, pentru ca unul dintre dusmanii sai, încercând sa scape de persecutia tiranului, se eliberase de conditia sa umana si se transformase în câine negru. Doctorul Francia, al carui prestigiu de filosof era atât de mare, încât a meritat un studiu de Carlyle, a închis Republica Paraguay ca si când ar fi fost o casa, si a lasat deschisa numai o fereastra pe unde sa intre posta. Antonio Lopez de Santana si-a înmormântat propriul picior cu funeralii splendide. Mâna taiata a lui Lope Aguirre a navigat pe râu în jos de-a lungul mai multor zile si cine o vedea trecând se cutremura de teama, gândindu-se ca chiar si în acel stadiu acea mâna asasina ar putea înfige un pumnal. Anastasio Somoza Garcia, în Nicaragua, avea în curtea casei o gradina zoologica în care se aflau custi cu doua compartimente: într-unul se aflau fiarele si în celalalt, separati doar de niste zabrele de fier, se aflau închisi dusmanii lui politici. Martines, dictatorul teosof din El Salvador, a dispus sa fie acoperit cu hârtie rosie tot iluminatul public din tara ca sa combata o epidemie de pojar, si inventase o pendula pe care o punea deasupra alimentelor înainte de a mânca, pentru ca sa descopere daca nu erau otravite. Statuia lui Morazan, care înca exista în Tegucigalpa, este în realitate a maresalului Ney: comisia oficiala care a calatorit la Londra pentru a o face, a gasit de cuviinta ca era mai ieftin sa cumpere o statuie uitata într-un depozit decât sa comande una autentica a lui Morazan.
Sintetizând, noi, scriitorii din America Latina si din Caraibe, trebuie sa recunoastem, cu mâna pe inima, ca realitatea este un scriitor mai bun decât noi. Destinul nostru, si poate gloria noastra, este de a încerca sa o imitam cu umilinta, si cât mai bine ne va fi cu putinta“.
(Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper