Copenhaga sau congresul simulacrelor

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

The world is too much with us; late and soon,
Getting and spending, we lay waste our powers:
Little we see in Nature that is ours;
We have given our hearts away, a sordid boon!
This sea, that bares her bosom to the moon;
The winds that will be howling at all hours
And are up-gathered now like sleeping flowers;
For this, for everything, we are out of tune;
It moves us not – Great God! I’d rather be
A pagan, suckled in a creed outworn;
So might I, standing on this pleasant lea,
Have glimpses that would make me less forlorn;
Have sight of Proteus, rising from the sea;
Or hear old Triton blow his wreathed horn.

William Wordsworth (scris în 1802, publicat în 1807)

Acest poem, scris acum mai bine de doua secole, pare a-si conserva o actualitate fara cusur. Ar putea, de pilda, sa functioneze foarte bine ca motto al Conferintei mondiale privind degradarea conditiilor climaterice – conferinta gazduita la Copenhaga pe 6 decembrie 2009 – si sa fie, în acelasi timp, un obiect de reflectie pentru participanti.

Daca ar fi sa dam crezare argumentelor si cifrelor prezentate în diverse cotidiane si saptamânale ori în eseurile mai substantiale publicate în reviste de specialitate, de câtiva ani buni încoace, ar însemna – nici mai mult, nici mai putin – ca planeta se gaseste pe buza prapastiei, zguduita de catastrofe climatologice, geografice si agricole ireversibile; pe de o parte unele regiuni (zone de joasa altitudine, coaste, delte etc.) ar fi înghitite de apele oceanelor, pe de alta parte, ne-nghite desertul, seaca marile continentale (marea Aral, lacul Ciad) si fluviile – în China si în peninsula indochineza (din pricina anuntatei disparitii a ghetarilor din Himalaya, nivelul fluviilor Yang-Tse-Kiang si Mekong ar risca sa scada la cote fara precedent, cu consecinte importante pentru supravietuirea populatiei din zona).
Sa nu uitam însa de dezastrele imputabile procesului de urbanizare fara limite: pe de o parte, zone ca Dubai – paradisul unui hybris financiar nemaiîntâlnit –, pe de alta parte infernul mizeriei supreme – în Calcutta, Cairo sau Lagos. Nimic straniu însa; nu spunea oare Marx ca „Pe bogati îi fabrica saracii“?, asa ca, iata, pentru a obtine niste super-bogati nu e nevoie decât ca, în alta parte, sa existe niste foarte-multi-super-saraci. În acest sens, „The world is too much with us“ ilustreaza astazi, dupa ce altadata fusese sumbra profetie a unui poet romantic speriat de zorii masinismului si ai epocii industriale, o realitate evidenta pentru toti cei care sunt dispusi sa caste ochii si sa scruteze cotidianul în care traiesc. Negurosul si foarte conservatorul romantic Wordsworth îmi aduce aminte de alt romantic, unul social liberal (în sensul avut de acest termen la începutul secolului al XIX-lea în Anglia – astazi i-am spune mai potrivit un „social-democrat“), un ins mai sclipitor si mult mai optimist – e vorba de Shelley – care clama în The Ode of the West Wind s„Oda vântului de Apus“t: „The trumpet of a prophecy! O Wind, /If Winter comes, can Spring be far behind ?“Astazi însa, ultimul vers al acestui magnific poem ar trebui rescris astfel: If Spring comes can Winter be far behind and for ever… Acest înghet va fi un desert fara satiu, o iarna a pustiurilor nemarginite si o iarna-metafora a spiritului desertificat al indivizilor, al popoarelor si al elitelor stapânite de vesnica inconstienta si frenetica nesimtire asociate obsesiei consumerismului si grijii de a cloci profit.
Prin interviuri, declaratii solemne si prin intensificarea calatoriilor oficiale pregatitoare, presedintele Sarkozy încearca sa convinga cele mai însemnate dintre statele emergente (Brazilia, India, ca sa dau numai doua exemple) de necesitatea obtinerii unui consens în ideea unui moratoriu pentru scaderea emisiilor de gaze cu efect de sera. Mai mult. Statele Unite si China sunt dispuse sa avanseze, pentru prima oara, date si cifre privind reducerile de gaze pe care le-ar putea accepta.
Intentii laudabile si marturii pioase stau în asteptarea reactiei populare, într-un halou de incertitudini. Pe de o parte, oameni de stiinta seriosi, „ajutati“ de gazetari aflati în cautare de senzational, profetesc ce e mai rau, pe de alta parte, alti oameni de stiinta, mai putin numerosi, ce-i drept, dar nu si mai putin influenti, ne pun în garda asupra, zic ei, „nazarelilor scornite de pseudo-savanti si sarlatani“. Pe cine sa mai creada bietul om de pe strada? Sunt oare aceia care locuiesc undeva la câteva zeci de metri deasupra nivelului marii, ori chiar mai sus, si departe de litoral, dispusi sa creada în pericolul ridicarii nivelului marii, pericol la care se expun, în fiecare zi, locuitorii din zonele de tarm? Sau, invers, cei care traiesc în tari europene temperate sunt oare dispusi sa priceapa pericolul desertificarii, asa cum sunt aceia din inima continentului, confruntati deja cu experienta secarii albiilor?
Ghetarii din Mont-Blanc se retrag, aceia din Himalaya, de asemenea; mai rau, ghetarii din Groenlanda – care acopereau odinioara întreaga peninsula, mare cât un continent – s-au strâns ca pielea de sagri. Asupra Europei occidentale se abat, de la o vreme, ciclic, furtuni care seamana tot mai mult cu tornadele tropicale, iar realitatea dovedita a cresterii nivelului oceanelor va duce în Franta, peste aproximativ 50 de ani, la disparitia regiunii Camargue, zona de coasta a celebrului Marais poitevin, si a jumatate din L’Île de Ré (1).

Cu toate acestea, dragilor, odata ce se linistesc furtunile si se repara distrugerile masive si exaltarea provocate de ele, totul revine la normal; uscaciunea din timpul verii si cufundarea tot mai adânca a pânzei freatice nu-l prea intereseaza pe cetatean. Cât despre cetateanul român, prada a isteriilor electorale si a unui discurs politic în care esentialul nu e niciodata abordat, de câte ori a auzit el spunându-se ca Delta Dunarii e amenintata sa dispara de pe fata pamântului, ca regiunea Camargue sau ca zona dintre Gange si Bengal?
Cunosc oare românii faptul ca sudul tarii lor e serios amenintat de pericolul desertificarii? Daca poporul e inconstient, în parte, vina îi apartine; însa o mare parte din vina o poarta elitele, sfintii democratiei de parada si anticomunistii de salon, apostolii liberalismului, pretinsii critici ai unei pseudo-stângi la fel de crapuloase ca pseudo-dreapta… Cu ce se ocupa acesti distinsi domni? Cu asanarea ideologica: cu libertatea! Care libertate însa? Libertatea hotilor nepedepsiti, a pradatorilor din avutul public! Sau libertatea unui asa-zis „creator“ mânat în lupta doar de gustul banului… si, last but not least, cavaler al anticomunismului fara comunism (2), combatantul unei baricade fara risc (poate doar cu „riscul“ primirii de pomeni de la cutare maestru public sau privat în serviciul caruia e primit…). Un circ în toata legea, asortat cu savantlâcuri grotesti.

Sa spunem lucrurilor pe nume. Dubai-ul, vitrina unei fantezii financiare desprinse de orice lest de rationalitate, e pe cale sa-si declare falimentul. Pe parcursul unei singure generatii, fostii beduini au topait, de pe spinarea dromaderului si din corturile plantate în desert, pe creasta zgârie-norilor de 800 de metri si în insule artificiale devenite în scurt timp o piata a turismului de mare lux. În mai putin de treizeci de ani, s-au transformat în niste diriguitori megalomani, furati de aburii hybris-ului capitalist fondat pe creditul nelimitat (garantat prin renta petroliera a Emiratelor) si prin speculatie financiara iresponsabila – un tip de capitalism foarte apropiat de cel care a încurajat proliferarea americanelor subprimes, fara ca vreunul dintre ONG-urile ecologice sau dintre guvernele pretins îngrijorate de soarta planetei sa protesteze. Ideea unui capitalism „islamic“, temperat de preceptele economice ale Charia s-a dovedit, o data în plus, o impostura a marelui „biznis“, unul de foarte înalt nivel, dincolo de religie si de alte marunte principii ca acesta. Aflati pe lista statelor cu cel mai nociv impact ecologic asupra marii (devansând Statele Unite si China!), „beduinii“ de mai ieri consuma apa dulce în masa (aproape 2 000 de litri pe zi pe cap de locuitor!) si doua milioane de litri pe saptamâna pentru fiecare dintre cele sapte golfuri din jurul orasului-stat plantat în mijlocul desertului lui Rub al-Khali, întins pâna spre Golful Persic! (3)

Evitând sa se spuna lucrurilor pe nume, afacerea pare sa fi început prost… Summit-ul de la Copenhaga risca sa semene cu o farsa, jucata spre întretinerea publicului; din pacate însa, consecintele nu vor întârzia sa se arate. În realitate, daca vorbim de gazele cu efect de sera, de ravagiile chimice si agronomice de pe terenurile agricole (efecte ale utilizarii intensive a îngrasamintelor chimice, ale despaduririlor si ale practicarii monoculturii); sau daca vorbim de abuzul fara limite al pomparii de apa din pânzele freatice si risipirea ei nerationala, daca vorbim de desertificarea zonelor continentale – consecinta a celor de mai sus – în toate aceste conditii, nu modificarile tehnice ale tehnicilor de productie întelese prin sintagma „dezvoltare durabila“ vor fi solutia capabila sa preîntâmpine iminenta catastrofa planetara. Criza ecologica de la începutul secolului al XXI-lea dezvaluie ceva mai mult decât a facut-o criza economica, chiar daca aceasta din urma, efect pur al capitalismului globalizat, e doar un simptom printre altele; aceasta criza ecologica, transformata, în timp, într-un real dezastru planetar, dezvoltat pe fondul economiei de piata globalizate, reveleaza un impas ontologic, falimentul, esecul felului-de-a-fi-în-lume al omului modern.
Nu e vorba aici de comunismul sau de anticomunismul primar, secundar sau tertiar; e vorba pur si simplu de acest fel-de-a-fi, care include si experienta depasita a socialismului real si aceea prezenta a capitalismului ajuns la ce-a de-a treia revolutie tehnica, numita modernitate tardiva… Acest fel-de-a-fi arata ca un Janus bifrons: în acelasi timp un capitalism financiar în orizontul sau indepasabil – profitul ca Weltanschauung si telos al trecutului, prezentului si viitorului, si proliferare a tehno-stiintelor ca obiectivare totala, în care toate activitatile umane si ordinea lucrurilor naturale se transforma în cunoastere ca posibilitate a producerii indefinite… Or, ceea ce propun oamenii politici, cercetatorii si diversi agitatori ecologici nu sunt decât jalnice paliative sau, mai rau, tehnici de substitutie care mai degraba ele distrug natura decât cele pe care trebuie sa le înlocuiasca (pentru fabricarea noilor serii de dispozitive electronice, a computerelor, telefoanelor celulare s.a. e nevoie de metale rare si foarte rare sau de aur, pentru a caror exploatare se distrug hectare întregi de paduri virgine – vezi exemplul padurilor congoleze); ori instrumente care urâtesc peisajul, în loc sa procure cine stie ce beneficii (vezi exemplul instalatiilor eoliene).

De buna seama, la Copenhaga se va ocoli esentialul; un esential pe care l-a sintetizat, însa, în introducerea unei remarcabile lucrari semnate de ea, fiziciana indiana Vandana Shiva – o militanta pentru drepturile agricultorilor si pentru diversitate biologica: „Cultura mercantila se afla în conflict cu diverse culturi ale partajului, prin care apa e oferita si primita ca dar. Cultura plasticului, aceasta productie non-viabila, non-reciclabila si poluanta, e în conflict cu civilizatiile pamântului si ale humei, cu renasterea naturii si cu întinerirea perpetua. Sa ne imaginam ca traditia oferirii de apa prin Piyaos (4) se pierde, ca un miliard de indieni trebuie obligati sa consume apa din sticle de plastic. Ce vom face cu muntii de deseuri rezultate? Câta apa va trebui sa poluam în consecinta?“ (5) Or, la Copenhaga nu se vorbeste decât de gazele cu efect de sera si de încalzirea climei, iar nu, dupa câte stiu eu, de raul deja facut si ras-facut. Lucru prevazut, pentru cine a avut urechi de auzit, acum cincisprezece ani de presedintele Bancii Mondiale (institutie putin suspectata de marginalitate intelectuala!), Ismail Serageldin:
„Daca razboaiele din acest secol ssecolul al XX-leat s-au purtat pentru petrol, razboaiele secolului urmator vor fi pentru cucerirea apei“. Într-adevar, totul este pregatit pentru declansarea acestui tip de razboaie; vulgata politico-jurnalistica are însa obiceiul sa o prezinte sub aparenta razboaielor tribale, generate de extremismul religios sau de terorism. Nicidecum: e vorba pur si simplu de apropriere, de furt pentru dominarea zonelor cu surse de apa (fluvii, râuri, torenti) care traverseaza mai multe tari. Textul cercetatoarei Vandana Shiva militeaza pentru un fel-de-a-fi-în-lume fondat pe consumul moderat al resurselor naturale prin tehnologii locale reciclabile, care, în atâtia ani de convietuire cu mediul, au învatat sa-i respecte echilibrul.
Or, pentru marile puteri economice ale lumii, nici nu se pune problema contestarii capitalismului, dimpotriva, se depun mari eforturi pentru întarirea si protejarea lui. Motto-ul sau ramâne acelasi: mai multa productie, mai mult profit. Esentialul acesta este; curba catastrofica a somajului în Occident nu îngrijoreaza decât în masura în care ar veni la pachet cu potentiale tulburari sociale. Însa, asa cum s-a putut deja constata, marea criza economica din toamna lui 2008 n-a schimbat nimic în conceptia economica a statelor. Pierderile au fost absorbite de guverne, sume consistente din bugetul public au fost livrate cu dobânda cvasi-nula bancilor, în vreme ce acestea continuau sa dea credite cu dobânzi ridicate particularilor si întreprinderilor industriale si comerciale. Astfel, dupa un an, capitalismul tertiar a razbit ca un Phoenix din propria cenusa, regenerat în asa fel încât bancile peste care trecuse uraganul stiutelor subprimes s-au trezit mai puternice si mai solide decât înainte (6).

Cu riscul de a-i leza pe saracii cu duhul sau pe amantii unui „idealism de vis“ (dupa expresia lui Nietzsche), o sa spun totusi, fara înconjor, ca nimic serios nu se va întreprinde la Copenhaga si nimic nu va fi facut de aici înainte pentru salvarea planetei din fata unui dezastru previzibil, dezastru pe care romanul lui Cormack McCarthy, „The Road“, îl sugereaza si îl ilustreaza într-o maniera mai pesimista (adica mai realista) decât cartea lui Huxley „The Brave New World“.
În plus, solutiile propuse de Vandana Shiva nu sunt adecvate decât unor tari ca India, unde populatia rurala reprezinta 50% din populatia activa, sau China, unde populatia rurala exprima cca 55% din populatia activa, si poate pentru înca doua-trei mari tari cu un cuvânt de spus în viitorul industrial si financiar (Brazilia, Indonezia). Însa trebuie sa amintesc aici ca, de mai bine de 15 ani, o majoritate din ce în ce mai accentuata a populatiei globului traieste în orase devenite niste megapoli monstruosi si ca, pentru o asemenea majoritate, solutiile armoniei consumeriste rurale sau pararurale nu rezolva nimic: Tokyo (33 de milioane de locuitori), Bombay (22 de milioane), New York (21 de milioane), Seul si Mexico City (20 de milioane), Delhi (19 milioane), San Paolo (18 milioane), Shanghai si Lagos (17 milioane), Cairo si Calcutta (15 milioane) plus înca alte peste patruzeci de orase cu peste 5 milioane de locuitori ne înfatiseaza o cruda realitate… Cum sa furnizezi energia necesara acestor oameni când aproape toate activitatile lor presupun un imens consum de electricitate? Cum sa le procuri alimente fara sa apelezi la mijloace si plante selectionate care distrug solul? Cum sa le asiguri apa potabila fara a consuma rezervele de apa ale Terrei? Daca, de exemplu, s-ar ajunge la solutia desalinizarii apei de mare, consumul de energie implicat ar fi atât de mare, încât am ajunge rapid la ruina.
Acestor realitati concrete, discursurile ecologiste nu le raspund decât prin simulacre de solutii; sau nu raspund deloc – fiindca asta ar însemna sa puna sub semnul îndoielii viitorul dominatiei economice globale. Doua teme sunt în mod special evitate: problema apei, pe de o parte, si, de cealalta parte, problema deseurilor medicale exportate de tarile occidentale în tarile lumii a treia europene (România si Bulgaria) sau problema deseurilor electronice expediate fara remuscari în Africa, unde devin o sursa de intoxicare a copiilor (7). Nimic din toate acestea nu se discuta la Copenhaga. Se vorbeste doar de emisiile de dioxid de carbon, fiindca, pentru moment, e singurul aspect de ecologie care poate fi partial corijat, deschizând în acelasi timp noi orizonturi sectorului industrial… si profitului.

Felul în care e înteleasa azi ecologia evidentiaza o crasa contradictie, o contradictie care însa nu supara creierele lobotomizate de publicitate si conformism. Pe de o parte ne întretinem unii altora plânsul la gândul încalzirii globale, al poluarii aerului si al disparitiei anumitor specii de animale, pe de alta parte însa luam masuri fiscale pentru mentinerea si cresterea productiei si deci a consumului pe piata de automobile. Mai mult: se prevede ca, la anul, Campionatul Mondial de fotbal din Africa de Sud va fi de noua ori mai poluant decât precedentul, din Germania, din cauza curselor mai lungi de avion presupuse de participarea la acesta (8). Alt simulacru: profitul imens obtinut din producerea accelerata de obiecte si actiuni zise ecologice/ ecologiste, al caror cost si impact asupra mediului nu sunt recunoscute! Ceea ce în engleza se numeste „green business“ ameninta sa devina, precum bla-bla-ul agriculturii bio, un foarte profitabil biznis. Un articol publicat în „Le Temps“, la Geneva, de Luis Lema, corespondentul sau la New York, sub titlul „Le green business sera le moteur de l’économie de demain“ s„Green business va fi motorul economiei de mâine“t (9) da tonul: „Pentru profesorul american Daniel Kammen (10), energiile neepuizabile vor constitui marile oportunitati economice într-un viitor nu foarte îndepartat.“ Simtiti, nu-i asa, marile mize economice în dosul lacrimilor de crocodil  ale încalzirii globale (11)… E purul adevar: imediat ce dezvoltarea ecologica si „durabila“ se va coagula în jurul centrului sau mercantil, ceea ce va domina nu va fi grija preîntâmpinarii efectelor negative ale mijloacelor de productie (fie ele si „ecologice“) asupra mediului, ci tot tentatia profitului maximal. Nu de grija planetei va suspina omul postmodern în habitatul sau terestru, ci de grija banilor.

Sigur, în ajunul summit-ului, jurnalele relatau despre optimismul care anima delegatiile (12), însa, în contrapunct, pe aceeasi pagina se putea citi un titlu care spune mai bine adevarul: „Beijing-ul considera prioritara cresterea sa economica“. Dar cum nu numai Beijing-ul e pe lumea asta, ci si New Delhi sau Brasilia… întelegem ca optimismul scontat nu e decât o poza, un artificiu fara fond.
Contradictiile ecologice dindaratul discursurilor politice si gazetaresti nu ataca însa niciodata problematica singulara care implica natura abisala si revolutionara a solutiilor reale în acest caz. Ceea ce astazi pune sub semnul întrebarii viata omului pe pamânt nu e nimic altceva decât felul sau de a-fi-în-lume, care de fapt se confunda cu felul-de-a-produce si a-se-produce – un mod al cantitatii, fiindca ea singura asigura profitul. Or, a înlocui a produce, asa cum e el înteles azi, cu un a produce „ecologic“, dar fondat tot pe un principiu cantitativ va reactiva, cu timpul, resortul luptei împotriva scaderii profitului (sau ceea ce a reprezentat, în anii 90, investirea în telefonie si în computere portabile); în inima sistemului capitalist nimic nu se va schimba însa în mod esential. Din câte stiu eu, tot de capitalismul (privat sau de stat) e vorba; capitalismul ca fabrica-a-lumii, dotat cu acelasi motto: mai mult, mai nou… Or, ceea ce se întâmpla azi reprezinta mai mult decât rezultatul unei Weltanschauung, este materializarea formei ultime a metafizicii (cf. Heidegger, „Întrebare asupra tehnicii“ si „În legatura cu întrebarea asupra fiintei“), care determina orizontul sperantelor: „buna guvernare“ si „etica pozitiva“ a oamenilor.
Atâta timp cât nu va fi altfel, putem sa asteptam linistiti sa ni se pravaleasca lumea în cap, cu consecinte de nimeni prevazute, dar si cu unele preabine stiute: violenta feroce si barbaria eternei naturi umane în cautare de hrana.
Homo homini lupus.

Traducere din franceza de Teodora Dumitru

Note:
(1) “France inter“, informatie din 8 decembrie 2009.
(2) În ultima faza a regimului comunist, apostolii de azi ai liberalismului îsi târau vietile ca niste sobolani, în gaurile lor; nimeni n-a auzit sa fi comis vreunul acte de disidenta.
(3) Alte doua golfuri sunt în constructie!
(4) Piyaos sunt surse de apa gratuite instalate sub copertine de pai (v. Jal Mandirs, templul apei) în locuri publice ca Rajasthan, inclusiv în capitala Jaipur.
(5) Vandana Shiva, „Waterwars“, South End Press, Cambridge, USA, 2002. Cf., p. 8.
Iata un domeniu ignorat, ca atâtea altele esentiale în viata cetatenilor, de „marii“ intelectuali români (boierii mintii); pentru domniile lor, aceste chestiuni materiale sunt prea vulgare, le irita sensibilitatea… Sa faca bine si, într-o zi cu soare, sa plece într-un voiaj la tara si prin tara, sa priveasca albiile râurilor, solul padurilor si al câmpurilor – si vor constata o Românie-cea-mai-mare-groapa-de-gunoi-sub-cerul-liber a Europei…
(6) „European banks are emerging from the credit crisis bigger than before, posing more risk to their national economies“, de Andrew MacAskill si Jon Menon, Bloomberg.com, 2 decembrie 2009.
„BNP Paribas SA Barclays Plc and Banco Santander SA are among at least 353 European lenders that have increased in size since the beginning of 2007, according to data compiled by Bloomberg. Fifteen European banks now have assets larger than their home economies, compared with 10 lenders three years ago.“ (pentru detalii vezi întreg articolul pe site-ul Bloomberg.com)
(7) Cf. Clemens Höge, „The Children of Sodom and Gomorrah. How Europe’s Discarded Computers Are Poisoning Africa’s Kids“, „Spiegel“ online, 12 aprilie 2009.
„People in the West throw away millions of old computers every year. Hundreds of thousands of them end up in Africa, where children try to eke out a living by selling the scrap. But the toxic elements in the waste are slowly poisoning them. s…t The United Nations estimates that up to 50 million tons of electronic waste are thrown away globally each year. It costs about €3.50 ($5.30) to properly dispose of an old CRT monitor in Germany. But it costs only $1.50 to stick it on a container ship to Ghana.“
(8) „La Tribune“, 8 decembrie 2009. De altfel, se stie ca, în zonele intens urbanizate, cea mai mare sursa de poluare o constituie avioanele… dar cine sa îndrazneasca sa ceara reducerea curselor aeriene la strictul necesar?
(9) Sâmbata, 5 decembrie 2009.
(10) Daniel Kammen este directorul Renewable & Appropriate Energy Laboratory, la Universitatea din Berkeley.
(11) Cf. „Ultimes manœuvres avant le sommet de Copenhague“ s„Ultimele pregatiri înaintea summit-ului de la Copenhaga“t, în „La Tribune“, vineri, 4 decembrie 2009, Paris. Citez: „Saptamâna aceasta a avut loc o reuniune confidentiala pentru aducerea la un acord a tarilor, fara succes însa“. Sigur, tarile dezvoltate nu vor sa achite nota de plata a masurilor de protectie pe care ar trebui sa le ia tarile emergente, iar acestea din urma nu sunt de acord cu adoptarea unor masuri care sa le frâneze economiile. Cvadratura cercului!
(12) „La Tribune“, „Copenhague s’ouvre sur une lueur d’espoir“ s„Summit-ul de la Copenhaga se deschide sub auspiciile sperantei“t, luni, 7 decembrie 2009, Paris.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper