Conceptul de generaţie. O propunere pentru Luigi Bambulea

Un articol de ALEXANDRU MATEI

Acest articol a fost scris in urma cu doua luni ca reactie la un serial despre generatia 2000 pe care Luigi Bambulea l-a inceput, dar nu l-a mai putut continua la „Observator cultural“, la inceputul lunii septembrie 2009 (numarul 490 din 3 septembrie). De aceea, nici replica mea n-a mai avut loc. Poate ca Luigi Bambulea a gresit, in fond si eu urmeaza sa-i fac reprosuri in acest text. El este insa un eseist foarte tânar si, desi prolix, foarte impetuos. Nu-i un defect, la douazeci si ceva de ani. Cred ca Luigi Bambulea merita un raspuns la interpretarea pe care o da afirmatiilor mele despre generatia 2000, publicate intr-un numar special al revistei „Vatra“, in care cred ca putem vorbi despre intrarea intr-o perioada post-generationista a literaturii române.
Un foarte tânar eseist, Luigi Bambulea, imi face onoarea de a ma provoca la un duel mic, simpatic, având ca miza posibilitatea „generatiilor literare“ in discursurile (i)  despre literatura româna. Ofensiv, dar si incurcat uneori de propria impetuozitate, Luigi Bambulea pledeaza pentru „conceptul de generatie“, un concept critic, care subsumeaza poetica si estetica unor texte, si nu pentru „criteriul generationist“ care, „negat de Alexandru Matei, nu este conceptul generationist pe care il foloseste critica sistematizatoare si, in genere, istoria literara.“
Operatiunea pe care o executa Luigi Bambulea mi se pare, in principiu, pertinenta. In acest caz, polemica dispare, pentru ca, spre deosebire de criteriul generatiei, pe care eu l-as nega – pe care il consider depasit ca instrument metaliterar incepând cu „generatia 2000“ –, conceptul de generatie este altceva.
Insa nu se stie ce exact. Practic, labilitatea argumentatiei lui Luigi Bambulea vine din indecizia de a tematiza un concept sau un criteriu. Daca criteriu si concept nu sunt unul si acelasi lucru, atunci lor nu li se poate atasa deopotriva atributul operabilitatii. Cu un criteriu nu se opereaza ca si cu un concept. Un concept este un semnificant, iar aplicabilitatea lui nu este totuna cu aplicarea unei etichete pe o coperta, iar invaliditatea lui nu e totuna cu constatarea faptului ca eticheta nu a fost unsa in prealabil cu lipici. Un concept are o valoarea teoretica in cadrul unei teorii care il produce si-l activeaza. El este, ca sa spun asa, un transcendental cu raspundere limitata. Generatia este un concept in cadrul teoriei lui Thibaudet, teorie care poate fi amendata, dar care poate fi in acelasi timp upgradata, complexificata. Intr-adevar, conceptul este o entitate, un „ce“ mobil, dar nu in sensul lui Luigi Bambulea (pentru care conceptul e, spre deosebire, de criteriu, ceva instsabil.) Atunci când el scrie „conceptul generatiei literare e, deci, posterior judecatii despre o anumita perioada de creatie (…)“, sintagma „perioada de creatie“ presupune acest concept. Pe de alta parte, un concept nu poate fi posterior sau anterior decât in raport cu un altul.
Intram in discutii scolastice. Eu nu vreau decât sa afirm doua lucruri legate de „generatie“. Primul tine de raportul dintre teorie si critica. aalut incercarea lui Luigi Bambulea de a conceptualiza generatia, in literatura, si sunt curios sa descopar rezultatele unor cercetari care sa aiba in vedere, in procesul de conceptualizare a generatiei, noul curent bergsonist atât in istoria literara franceza, cât si in filosofia franceza. Dar aceste chestiuni tin de teorie, nu de critica. Daca ma intrebati de critica, atunci imi voi pierde entuziasmul, pentru ca incercarea lui Luigi Bambulea de a dovedi un concept critic de generatie literara nu poate sta in picioare in absenta unei perspective sociologice. Repet, daca face abstractie de o astfel de perspectiva, nu mai vorbim de critica, ci de teorie. Iar daca nu facem teorie, ci critica, atunci conceptul de generatie devine optional. Problema este ca, asa cum de altfel crede si foarte tânarul eseist, o critica trebuie fundamentata teoretic. Ma intreb insa daca n-ar trebui sa folosim, si in literatura, sintagma „teorie critica“, pentru a spune ca un anume mod de a practica critica literara se modifica: pe de o parte, critica literara devine o practica de marketing (editorial sau personal), pe de alta, critica devine teorie in masura in care grilele de lectura (sau lecturile) se schimba si rezulta nu numai in semnificatii, dar si in fenomene textuale noi. In masura in care critica devine publicitate, iar spiritualul se privatizeaza, nu vad nici o contradictie intre faptul ca spiritualul devine, de pe o parte, un atribut al unui produs pe care alegi sa-l cumperi de pe piata (practicând, de pilda, yoga in scop terapeutic) si pe de alta ca timpul alocat alegerilor spirituale, in medie, a scazut (timpul care te indruma spre yoga nu pentru a dobândi sanatate, de pilda).
A doua chestiune tine de o optiune sa-i spunem epistemologica. Pâna la un concept nou de generatie mai e cale lunga. Dar vechiul concept, cel de generatie de creatie, in mixtura de pozitivism si de aleator (adica „negativ“) care-l constituie si care este tipica pentru inceputul secolului trecut european are dezavantajul, remarcat de noii critici, de a privilegia ceea ce Foucault numeste „functia autor“: ideea ca o suma de texte, o suma de enunturi, de tropi, de enuntari, devine una din clipa in care este atinsa, teologic, de suflul divin al autorului, unu si indivizibil de-a lungul existentei sale fizice. Aparent, generatia este o notiune care „fuge“ de personalitate individuala. Dar, de fapt, ea nu numai ca o presupune, dar o si legitimeaza. Iar cel mai la indemâna mijloc de a te referi la o creatie este acela de a viza autorul. In cultura româna contemporana, in care avem un mare scriitor, un filosof-Kierkegaard si un voievod si tap ispasitor deopotriva, ar fi poate cazul ca o creatie sa mobilizeze un limbaj mai putin dominat de magnetismul numelui propriu. De aceea, nu pot decât sa ma bucur daca Luigi Bambulea reuseste sa recreeze conceptul de generatie. Dar cred, pe de alta parte ca, lasând la o parte membrana mediatica a literaturii, generatia literara asa cum este ea tematizata astazi nu ne mai poate spune nimic despre literatura ceor mai tineri scriitori.
In plus, un detaliu empiric: cum urmeaza sa se numeasca urmatoarea generatie de creatie, având in vedere suprematia criteriului cronologic in atribuirile de care beneficiaza (generatia ’60, ’70, ’80 etc)? Generatia douamiizece? Zecista? Douazecista?
P.a:
Pace, Aurelian Giugal!

Domnul Aurelian Giugal imi face placerea sa ma citeze. Dar, imediat, neplacerea de a ma considera o voce in corul intelectualilor basescieni. Cum? Ia o fraza de pe la inceputul unui articol publicat in revista „22“, articol intitulat „Basescu si aistemul“, in care demonstrez ca Basescu merge de fapt mâna in mâna cu sistemul, dupa ce se lansase in 2004 cu un discurs ritos antisistem. Dupa ce am scris de atâtea ori impotriva lui Traian Ungureanu, iata-ma-s alaturi de el, la aceeasi tribuna portocalie. Nu stiu daca domnul Giugal stie exemplul negatiei polemice care suna cam asa: „A: – Mihai nu e destept. B: – Nu? A: – Nu, e superdestept.“ ae pare ca nu si ca pentru dânsul argumentele si dialectica sunt paralele. Mesajele mele pentru domnia sa sunt doua. 1. Daca il prefera pe Ciutacu lui Mircea Mihaies, n-are decât. Dar, macar pentru ca revista „Cultura“ are oaresce relatii mogulice, Aurelian Giugal ar trebui sa se mai gândeasca la suveranitatea opiniilor sale. 2. Sa citeasca mai mult de doua fraze pâna sa-si dea cu parerea despre sensul unui argument. ai, daca se poate, sa citeasca macar ultimul paragraf al textelor pe care le foloseste cum vrea dânsul. ai, in al treilea rând, sa stie si dânsul un lucru: ca intre un pro-basescian ca Mircea Mihaies si un anti-basescian ca Valentin Protopopescu e de bun-simt sa iesi putin la aer. Asta daca domnul Giugal mai crede ca intre doua trotuare murdare poate aparea o alee cu verdeata. n

(i)  Profit pentru a spune ca discursul, de pilda, este, pentru mine, un concept epistemologic, nu estetic.

Acest articol a fost scris in urma cu doua luni ca reactie la un serial despre generatia 2000 pe care Luigi Bambulea l-a inceput, dar nu l-a mai putut continua la „Observator cultural“, la inceputul lunii septembrie 2009 (numarul 490 din 3 septembrie). De aceea, nici replica mea n-a mai avut loc. Poate ca Luigi Bambulea a gresit, in fond si eu urmeaza sa-i fac reprosuri in acest text. El este insa un eseist foarte tânar si, desi prolix, foarte impetuos. Nu-i un defect, la douazeci si ceva de ani. Cred ca Luigi Bambulea merita un raspuns la interpretarea pe care o da afirmatiilor mele despre generatia 2000, publicate intr-un numar special al revistei „Vatra“, in care cred ca putem vorbi despre intrarea intr-o perioada post-generationista a literaturii române.
Un foarte tânar eseist, Luigi Bambulea, imi face onoarea de a ma provoca la un duel mic, simpatic, având ca miza posibilitatea „generatiilor literare“ in discursurile (i)  despre literatura româna. Ofensiv, dar si incurcat uneori de propria impetuozitate, Luigi Bambulea pledeaza pentru „conceptul de generatie“, un concept critic, care subsumeaza poetica si estetica unor texte, si nu pentru „criteriul generationist“ care, „negat de Alexandru Matei, nu este conceptul generationist pe care il foloseste critica sistematizatoare si, in genere, istoria literara.“
Operatiunea pe care o executa Luigi Bambulea mi se pare, in principiu, pertinenta. In acest caz, polemica dispare, pentru ca, spre deosebire de criteriul generatiei, pe care eu l-as nega – pe care il consider depasit ca instrument metaliterar incepând cu „generatia 2000“ –, conceptul de generatie este altceva.
Insa nu se stie ce exact. Practic, labilitatea argumentatiei lui Luigi Bambulea vine din indecizia de a tematiza un concept sau un criteriu. Daca criteriu si concept nu sunt unul si acelasi lucru, atunci lor nu li se poate atasa deopotriva atributul operabilitatii. Cu un criteriu nu se opereaza ca si cu un concept. Un concept este un semnificant, iar aplicabilitatea lui nu este totuna cu aplicarea unei etichete pe o coperta, iar invaliditatea lui nu e totuna cu constatarea faptului ca eticheta nu a fost unsa in prealabil cu lipici. Un concept are o valoarea teoretica in cadrul unei teorii care il produce si-l activeaza. El este, ca sa spun asa, un transcendental cu raspundere limitata. Generatia este un concept in cadrul teoriei lui Thibaudet, teorie care poate fi amendata, dar care poate fi in acelasi timp upgradata, complexificata. Intr-adevar, conceptul este o entitate, un „ce“ mobil, dar nu in sensul lui Luigi Bambulea (pentru care conceptul e, spre deosebire, de criteriu, ceva instsabil.) Atunci când el scrie „conceptul generatiei literare e, deci, posterior judecatii despre o anumita perioada de creatie (…)“, sintagma „perioada de creatie“ presupune acest concept. Pe de alta parte, un concept nu poate fi posterior sau anterior decât in raport cu un altul.
Intram in discutii scolastice. Eu nu vreau decât sa afirm doua lucruri legate de „generatie“. Primul tine de raportul dintre teorie si critica. aalut incercarea lui Luigi Bambulea de a conceptualiza generatia, in literatura, si sunt curios sa descopar rezultatele unor cercetari care sa aiba in vedere, in procesul de conceptualizare a generatiei, noul curent bergsonist atât in istoria literara franceza, cât si in filosofia franceza. Dar aceste chestiuni tin de teorie, nu de critica. Daca ma intrebati de critica, atunci imi voi pierde entuziasmul, pentru ca incercarea lui Luigi Bambulea de a dovedi un concept critic de generatie literara nu poate sta in picioare in absenta unei perspective sociologice. Repet, daca face abstractie de o astfel de perspectiva, nu mai vorbim de critica, ci de teorie. Iar daca nu facem teorie, ci critica, atunci conceptul de generatie devine optional. Problema este ca, asa cum de altfel crede si foarte tânarul eseist, o critica trebuie fundamentata teoretic. Ma intreb insa daca n-ar trebui sa folosim, si in literatura, sintagma „teorie critica“, pentru a spune ca un anume mod de a practica critica literara se modifica: pe de o parte, critica literara devine o practica de marketing (editorial sau personal), pe de alta, critica devine teorie in masura in care grilele de lectura (sau lecturile) se schimba si rezulta nu numai in semnificatii, dar si in fenomene textuale noi. In masura in care critica devine publicitate, iar spiritualul se privatizeaza, nu vad nici o contradictie intre faptul ca spiritualul devine, de pe o parte, un atribut al unui produs pe care alegi sa-l cumperi de pe piata (practicând, de pilda, yoga in scop terapeutic) si pe de alta ca timpul alocat alegerilor spirituale, in medie, a scazut (timpul care te indruma spre yoga nu pentru a dobândi sanatate, de pilda).
A doua chestiune tine de o optiune sa-i spunem epistemologica. Pâna la un concept nou de generatie mai e cale lunga. Dar vechiul concept, cel de generatie de creatie, in mixtura de pozitivism si de aleator (adica „negativ“) care-l constituie si care este tipica pentru inceputul secolului trecut european are dezavantajul, remarcat de noii critici, de a privilegia ceea ce Foucault numeste „functia autor“: ideea ca o suma de texte, o suma de enunturi, de tropi, de enuntari, devine una din clipa in care este atinsa, teologic, de suflul divin al autorului, unu si indivizibil de-a lungul existentei sale fizice. Aparent, generatia este o notiune care „fuge“ de personalitate individuala. Dar, de fapt, ea nu numai ca o presupune, dar o si legitimeaza. Iar cel mai la indemâna mijloc de a te referi la o creatie este acela de a viza autorul. In cultura româna contemporana, in care avem un mare scriitor, un filosof-Kierkegaard si un voievod si tap ispasitor deopotriva, ar fi poate cazul ca o creatie sa mobilizeze un limbaj mai putin dominat de magnetismul numelui propriu. De aceea, nu pot decât sa ma bucur daca Luigi Bambulea reuseste sa recreeze conceptul de generatie. Dar cred, pe de alta parte ca, lasând la o parte membrana mediatica a literaturii, generatia literara asa cum este ea tematizata astazi nu ne mai poate spune nimic despre literatura ceor mai tineri scriitori.
In plus, un detaliu empiric: cum urmeaza sa se numeasca urmatoarea generatie de creatie, având in vedere suprematia criteriului cronologic in atribuirile de care beneficiaza (generatia ’60, ’70, ’80 etc)? Generatia douamiizece? Zecista? Douazecista?
P.a:
Pace, Aurelian Giugal!

Domnul Aurelian Giugal imi face placerea sa ma citeze. Dar, imediat, neplacerea de a ma considera o voce in corul intelectualilor basescieni. Cum? Ia o fraza de pe la inceputul unui articol publicat in revista „22“, articol intitulat „Basescu si aistemul“, in care demonstrez ca Basescu merge de fapt mâna in mâna cu sistemul, dupa ce se lansase in 2004 cu un discurs ritos antisistem. Dupa ce am scris de atâtea ori impotriva lui Traian Ungureanu, iata-ma-s alaturi de el, la aceeasi tribuna portocalie. Nu stiu daca domnul Giugal stie exemplul negatiei polemice care suna cam asa: „A: – Mihai nu e destept. B: – Nu? A: – Nu, e superdestept.“ ae pare ca nu si ca pentru dânsul argumentele si dialectica sunt paralele. Mesajele mele pentru domnia sa sunt doua. 1. Daca il prefera pe Ciutacu lui Mircea Mihaies, n-are decât. Dar, macar pentru ca revista „Cultura“ are oaresce relatii mogulice, Aurelian Giugal ar trebui sa se mai gândeasca la suveranitatea opiniilor sale. 2. Sa citeasca mai mult de doua fraze pâna sa-si dea cu parerea despre sensul unui argument. ai, daca se poate, sa citeasca macar ultimul paragraf al textelor pe care le foloseste cum vrea dânsul. ai, in al treilea rând, sa stie si dânsul un lucru: ca intre un pro-basescian ca Mircea Mihaies si un anti-basescian ca Valentin Protopopescu e de bun-simt sa iesi putin la aer. Asta daca domnul Giugal mai crede ca intre doua trotuare murdare poate aparea o alee cu verdeata. 

(i)  Profit pentru a spune ca discursul, de pilda, este, pentru mine, un concept epistemologic, nu estetic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper