Cercul roz: „Ziua care mi-a schimbat viata“ de Rémi Bezançon

Un articol de CATALIN OLARU

Simetric, „Le premier jour du reste de ta vie“ debuteaza si se incheie cu fragmente din filmele de familie ale personajelor. Desi se presupune ca au trecut macar vreo 25 de ani de la data când inregistrarile au fost facute, parintii nu au imbatrânit o zi, dar asta inca nu ar fi nimic. Ca ei arata la fel (la fel de batrâni, mai exact), nu conteaza defel, aceste secvente sunt indispensabile: ele fac parte din modul in care regizorul Rémi Bezançon intelege sa cladeasca emotia.

Viata cu „V“ mare
In aceste imagini ii vedem pe copii, ii vedem cum fac primii pasi sau alearga prin curte unii dupa ceilalti, inca nu stiu nimic, sunt neprihaniti, insa in sensul in care gândirea conventionala valorizeaza neprihanirea, pios, cu o lacrima in ochi – cei mici sunt intotdeauna fara pata, cei mici sunt intotdeauna frumosi, in felul ala in care atribuim aceste calitati unor pisoi abia fatati.
Sunt frumosi când sunt mici, dar nu ramân frumosi de-a pururea, iata marea gaselnita regizorala: cum cresc, cum „se strica“. Micuta Fleur (Déborah François) ajunge sa fumeze droguri usoare si sa se culce cu fitecine, Raphaël (Marc-André Grondin) ajunge sa iubeasca munca precum o cârtita lumina, Albert (Pio Marmaï) ajunge sa il pocneasca pe Raphaël la un chef si sa aiba o casnicie nefericita, cine ar fi zis, cu mutritele dragalase pe care le aveau copilasii acestia la trei ani si ceva?
Antiteza groasa nu se opreste aici; atunci când Fleur cea mare isi pierde virginitatea, o vedem si pe Fleur cea mica privind acuzator catre obiectiv, apoi catre usa inchisa a camerei in care actul are loc. Un râu de sânge i se apropie, de sub acea usa, de picioruse… Glumitele care exploateaza conflictul dintre generatii – Fleur spunându-le alor sai ce e ala grunge-ul – sunt la fel de originale si au tot atâta potential comic precum scena in care aceeasi Fleur, dupa o partida de sex oral mai scurta decât existenta unei efemeride, e condamnata la mutenie când da nas in nas cu parintii partenerului sau de ocazie.
Ironia nu e ca „Ziua care mi-a schimbat viata“ vrea sa fie in acelasi timp drama de familie si „American Pie“ frantuzesc; ironia e ca, fie si in aceasta incercare deloc acoperita de glorie (a fi asemeni lui „American Pie“), productia e condamnata esecului. Seria care ni-l prezenta pe Jason Biggs in chip de agresor de produse de patiserie macar nu voia sa ne invete nimic despre viata (mai exact despre Viata, cu „V“ mare), in timp ce „Ziua care mi-a schimbat viata“ are povete cu toptanul. Cele mai importante: pretuieste-ti familia si traieste clipa.
Doua personaje, tata si fiu, mor in acest film. Tatal este colectionar de vinuri. Spre ghinionul sau, Marea Trecere il prinde cu lacatul pus la pivnita. Dupa ceva timp, copiii de odinioara se reunesc in jurul aceleiasi mese, la un pahar de vin din colectia babacului. Viata se cuvine traita, iar vinul baut la vremea lui; din fericire, nici un college movie respectabil nu sondeaza, nici macar din greseala, asemenea profunzimi.
Finalul peliculei, când cenusa unui membru al familiei este aruncata in mare, iar cei care ii supravietuiesc se strâng in brate si se uita la aceleasi filme ale copilariei, inchide cercul.  Personal, prefer o alta secventa a imprastierii cenusii, cea din „The Big Lebowski“ al fratilor Coen.
La fel ca un film de familie, la fel ca inregistrarea unei nunti, si acest film se vede o data si atât: doar mirii se uita la propria lor nunta si a doua oara.
O premiera: musical-ul mut
Pe peretii camerei lui Fleur troneaza Gainsbourg si Cobain, muzica pe care personajele o asculta la casti sau prin discoteci e a lui David Bowie si Janis Joplin, se vorbeste despre Lynyrd Skynyrd, AC/DC si Jim Morrison, numai nume mari, unul dupa altul, intreg filmul e un videoclip de o ora si trei sferturi.
E ca si cum Bezançon, oricât de infantil ar parea, si-ar fi inchipuit ca, prin simpla pomenire a numelor astora, filmul lui câstiga ceva (profunzime, putere de sugestie, succes de casa). Lucrurile nu functioneaza asa, nu in lumea moderna, in orice caz. Forta mitica a acestor nume aduce mai degraba un deserviciu filmului: mai devreme sau mai târziu, iti dai seama ca toata aceasta muzica e de fapt un zgomot, ca excesul de forma (muzicala, in acest caz) nu face altceva decât sa maimutareasca fondul, care se lasa asteptat pâna la genericul final. Iti dai seama ca tot acest rock e numai un viclesug.
E ca air guitar, disciplina la care exceleaza Raphaël. Oricât de bine ar suna, tot playback ramâne.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper