Cav & Pag la Brasov

Un articol de COSTIN POPA

Se desfasoara de sapte ani, în orasul de sub Tâmpa, un festival international de arta lirica si balet. Este creatia directorului general al Operei Brasov, Cristian Mihailescu, promotor neobosit al acestui gen de eveniment. Si în 2009, opera, opereta si dansul s-au întâlnit pe afis într-un program variat. Deschis cu un concert extraordinar în care cântaretii brasoveni au avut drept oaspeti colegi mai putin cunoscuti din Franta, Italia si Malta, toti reuniti sub bagheta tânarului si valorosului sef de orchestra clujean Cristian Sandu, festivalul a propus în continuare operele „Cavalleria rusticana“ de Mascagni si „I pagliacci“ de Leoncavallo, „Norma“ de Bellini, alaturi de premiera „L’elisir d’amore“ de Donizetti, baletul „Giselle“ de Adam, spectacolul de teatru –dans „Romeo si Julieta“.
În seara în care au fost programate cuplat „Cavalleria rusticana“ si „I pagliacci“ („Cav & Pag“, cum spun americanii), am putut sa constat atractia pe care festivalul o exercita asupra publicului: casa închisa, sala plina, afluenta de spectatori încât a fost nevoie de suplimentarea generoasa a scaunelor.
Experienta si tinerete
Fortele Operei Brasov nu sunt întotdeauna suficiente pentru acoperirea integrala a unor distributii, problema este generala la nivel national, îndeosebi pentru rolurile dramatice. Se recurge la import, cu toate riscurile unor angajari fara auditii prealabile sau dupa CV –uri cosmetizate. Din pacate, practica tinde sa se generalizeze. La Brasov însa, Cristian Mihailescu stie sa faca selectii. În „Cavalleria rusticana“, Turiddu a fost un foarte bun tenor bulgar, Stoyan Daskalov iar în „I pagliacci“, tot un bulgar, Daniel Damjanov, voce potrivita, bine aleasa pentru rolul Canio, desi nu întotdeauna incisiv focusata si proiectata. Nu mai vorbesc ca la pupitru a fost invitat Nicolae Dohotaru de la Opera Nationala din Chisinau, dirijor cu solida pregatire si experienta, care a condus spectacolele cu tempi corecti si logici, de la imaginile sonore ale calmului diminetilor siciliene pâna la dramaticele finaluri. Am gasit orchestra Operei în buna forma, în crescendo calitativ, chiar daca unele atacuri sunt usor… timide si alamurile par câteodata nesigure („I pagliacci“). Dar daca amintesc de câstigurile, de progresele ansamblurilor brasovene, cred ca o mare bila alba se cuvine corului. Este desigur meritul tinerei maestre Diana Ramona Bâldea.
Trei baritoni s-au alaturat celor mai bune prezente în spectacole. Îi numesc, într-o însiruire deloc arbitrara, pe Adrian Marcan (Silvio din „Pag“, în optima forma, cu frumoasa linie vocala), Eugen Secobeanu (glas robust si penetrant, foarte potrivit duritatii lui Alfio din „Cav“) si Valentin Marele (Tonio din „Pag“, usor distonant pe zona central-grava a registrului si temator în fata acutelor traditionale din Prolog, dar cu buna expresivitate în duetul cu Nedda).
Doi tineri artisti, cu certe perspective, mi-au atras atentia: mezzosoprana Marinela Nicola (voce interesant timbrata în micul rol al Mammei Lucia din „Cav“) si tenorul Antoniu Boldan (Beppe din „Pag“), de un excelent lirism care trebuie consolidat, exploatat si ocrotit.
Protagonistele sopranile au fost Ioana Margarit (Santuzza în „Cav“) si Valentina Margaras (Nedda), doua cântarete sigure si versate, care au depasit însa zenitul carierelor. Li s-a alaturat, cu prezenta pitoreasca si sexy, mezzosoprana Gabriela Hazarian, Lola din „Cav“.
Varietate expresiva
Din unghi scenografic, montarea provine dintr-un spectacol al Operei din Ruse, cu care teatrul brasovean are dese colaborari, aplicând un principiu obisnuit astazi în lume, acela al coproductiilor. Am urmarit o viziune clasica, economica (decor unic cu adaptari specifice), placuta, cu costume armonios colorate si felurit desenate. În acest cadru a intervenit însa mâna regizorala a lui Cristian Mihailescu, maestrul varietatii expresive si al „gaselnitelor“ incitante. Sesizând clipele în care scena este amenintata de static, regizorul a introdus adaosuri în actiune, cu real efect dinamizator… în „Cav“, povestea dragostei dintre Turiddu si Lola ni se sugereaza pe finalul Sicilienei, miscarile de dans ale taranilor sustin intrarea lui Alfio sau celebrul Brindisi… În „Pag“, a inventat trei delicioase personaje, colombine zaveratice cu peruci „electrice“ rosii, verzi, albastre, care – prin contrast –, fac tragicomedia si mai crâncena. Dar nu numai atât. Mihailescu stie sa construiasca tipologii de eroi si rememorez acum, doar ca un singur exemplu, alura jalnica, jigarita, înduiosatoare a lui Tonio, implorând-o pe Nedda. Doua spectacole bine lucrate, bine conturate.
Elementul surpriza a venit însa chiar la început, când în locul viorilor din „Cav“, seara a fost deschisa de cunoscutul Prolog din „Pag“. Baritonul Valentin Marele îl cânta pe undeva, prin public. O clipa am crezut ca ordinea titlurilor fusese… inversata. Nici vorba. Pâna la un punct îl înteleg pe regizor, care a dorit sa prefateze în acest mod o seara integral verista. Ce poate fi mai potrivit decât un Prolog? Cine vine pentru prima oara la opera poate accepta ideea, deloc rea. Numai ca problema se pune cu totul si cu totul altfel. Respectul fata de partitura, aici a lui Leoncavallo, este sacrosanct. Însusi traditionalistul Zeffirelli a inversat scene si a eliminat secvente prin filme dupa opere de Verdi, excentricul Giancarlo del Monaco s-a jucat si el cu Prologul din „Pag“ la Teatro Real din Madrid, dar asta nu i-a scutit de critici. Asa încât…
„Iubindu-l pe Spiess“
Sub acest generic, Opera Brasov l-a omagiat pe marele tenor la putine luni de la trecerea în nefiinta, în 2006. Era firesc, fiind vorba de teatrul în care Ludovic Spiess a debutat si a revenit de multe ori pe parcursul fulminantei sale cariere. Demersul de suflet s-a repetat acum, la sfârsit de octombrie, prilejuit de un eveniment editorial, lansarea brasoveana a monografiei „Ludovic Spiess“, scrisa de semnatarul acestor rânduri si aparuta la Curtea Veche Publishing.
În foyer exista un bogat panou cu afise, programe si fotografii. Standul de carte prezenta volumul. Flori peste tot. Cea mai mare parte a publicului a împânzit locul. În pauza dintre spectacolele „Cav & Pag“, dr. Cristian Mihailescu si prof. univ. dr. Petre Marcel Vârlan de la Facultatea de Muzica a Universitatii „Transilvania“ au rostit cuvinte minunate, emotionante, evocatoare a marii cariere a lui Ludovic Spiess, laudative la adresa editarii cartii, o premiera absoluta  – în acest format –, pentru un cântaret român de opera.
Semnificative pentru eternizarea memoriei ilustrului tenor mi s-au parut propunerile prof. Vârlan. Brasovul ar putea sa ataseze numele „Ludovic Spiess“ titulaturii oficiale a Operei, dupa cum o statuie si un bust ar putea fi amplasate în locuri potrivite din oras, din teatru. Sunt initiative normale care s-ar adauga celor puse în practica pâna acum: înfiintarea la Bucuresti a Studioului Experimental de Opera si Balet „Ludovic Spiess“, aparitia la Romfilatelia a unui plic omagial si la Editura Curtea Veche a albumului monografic.
În contrast, propunerea de a atribui Pietei Operei bucurestene denumirea „Ludovic Spiess“, repetat avansata catre doi primari generali ai Capitalei  – cel actual si cel dinainte  – si sustinuta international, a ramas înca fara raspuns. Pâna când? Inutil sa amintesc ca, pe lânga marea sa cariera si pretuirea de care s-a bucurat, pe lânga titlurile care i-au fost conferite, Ludovic Spiess a fost si „Cetatean de Onoare al Municipiului Bucuresti“. Si totusi, pe malurile Dâmbovitei, proverbialul nostru imobilism este în floare. Niciun politician nu trebuie sa uite ca numele lui Ludovic Spiess este un bun de patrimoniu national, cu ample rezonari în Europa si întreaga lume!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper