Avanpremiera editoriala: „Cuvinte nescrise“ de Zhang Jie, cel mai premiat roman al literaturii chineze

Zhang Jie s-a nascut la Peking, in 1937. In 1960, si-a obtinut licenta in economie, apoi a lucrat ca statisticiana in sectorul industrial. A inceput sa scrie abia la patruzeci de ani, povestirile si romanele sale devenind faimoase in lumea intreaga. In timpul Revolutiei Culturale a fost deportata intr-un lagar de munca. A publicat primul roman in 1978. A fost nominalizata la Premiul Nobel pentru Literatura si a câstigat numeroase premii cu romanul Cuvinte nescrise.

Este membru onorific al Academiei Americane si al Institutului de Arte si Litere. In 1989, a fost distinsa cu Premiul International Malaparte. Este singurul scriitor chinez care a primit pentru a doua oara prestigiosul Premiu National Mao Dun.
Romanele sale au fost traduse in engleza, franceza, germana, italiana, rusa, daneza, norvegiana, suedeza, finlandeza si olandeza.
Alaturi de dublul ei narativ, Wu Wei, scriitoarea Zhang Jie incondeiaza caligrafia pierduta a femeii in China ultimului veac. Degringolada razboinica de dupa caderea ultimei dinastii, razboiul civil dintre Guomindang si comunisti, lupta mitologizata impotriva invadatorilor japonezi si creuzetul ideologic aberant de la Yan’an, Marea Revolutie Culturala si reeducarea prin forta a intelectualilor sunt tot atâtea scene fals glorioase in care femeile Chinei au fost nevoite sa joace aproape neputincioase.
Romanul lui Zhang Jie, in curs de aparitie la Editura Ibu Publishing, este o marturie asupra comunismului chinez, asupra vietilor distruse, pasiunilor si iubirilor ce traiesc si mor in umbra revolutiilor si a campaniilor politice infioratoare, asupra destinelor care se unesc sau se despart nu din optiuni ideologice, ci din pura intâmplare.
„Cuvinte nescrise“ este romanul cel mai premiat din istoria Chinei. Este primul volum dintr-o trilogie pe care multi au comparat-o cu capodopera lui Pasternak, „Doctor Jivago“. Romanul va fi lansat joi, 3 decembrie, in prezenta autoarei, la libraria Diverta Magheru.
Fragmente
Bunica dadea ordine scurte si precise, cu aplomb de generaleasa. Abia ce a terminat de vorbit, ca paiele de la baza rugului au si luat foc. La inceput, rugul a fost invaluit intr-un fum gros, verde-albastrui, mirosind a pin, dar apoi tâsnira flacari din ce in ce mai inalte. In deplina pace, in sfârsit libera si nestânjenita, mama plutea parca deasupra limbilor de foc hulpave, nepasându-i de cei din jur. Xiuchun privea neputincioasa cum se inaltau flacarile semete si fioroase, eroi ai pârjolirii care nu traiau parca decât pentru a-i preface pe oameni in scrum. Desi infuriati si indignati de hotarârea bunicii, care incalca obiceiurile, unchii si matusile din sat nu-si puteau dezlipi privirile de trupul arzând al mamei. La urma urmelor, nu se intâmpla in fiecare zi sa poti casca ochii la un om care arde. Hainele si parul fura mistuite intr-o clipita, in vreme ce trupul se facu mai intâi aramiu ca bronzul incins in cuptor, apoi negru ca tusul si, in cele din urma, se scula in capul oaselor, cu un trosnet. Un val de strigate inmarmurite se rostogoli dinspre multime. Mai mult decât privelistea macabra a cadavrului sculat, urletele lor iti bagau frica-n oase. Rareori iti este dat sa vezi cum in fata unei morti atât de graitoare, ce pare sa ii judece, firea oamenilor este zdruncinata, ca izbita de un puhoi siroind cale de o mie de li.
Tocmai atunci Xiuchun a vazut-o pe Mohe deschizând ochii. Privirea mamei a strabatut multimea pâna la ea si a tintit-o, incremenita. A citit in acea ultima sfredelire semne de avertisment pe care atunci nu le-a inteles. Le-a deslusit abia multi mai târziu, pe când fugea cu Wu Wei in brate, ca sa scape dintr-un incendiu naprasnic. Acum insa nu se gândea decât ca mama nu mai poate indura pârjolul si, agatându-se de cineva de alaturi, incepu sa arate inspre rugul aprins tipând: „Mama! Mama!“, insa nimeni nu a luat-o in seama, nici macar taica-su, care se holba impietrit la cadavrul carbonizat al celei care-i fusese cândva sotie.
Apoi a inceput sa-i implore: „Va rog sa plecati, duceti-va, nu va mai uitati asa la mama, nu vedeti ca nu mai poate de durere, de ce vreti sa va uitati la ea cum se chinuieste?!“ Insa nimeni nu i-a ascultat rugamintea. Au ramas cu totii pironiti privind cum Mohe se prefacea in scrum o data cu rugul, oftând sincer indurerati de soarta ei nefericita.
Desi avea doar sase ani, Xiuchun a inteles in acel moment ca suferinta iti apartine numai tie si ca ceilalti nu te pot ajuta cu nimic. Si tot atunci i-a incoltit in minte un gând nelamurit: când esti la ananghie, nu te poti bizui pe nimeni. Gândul acesta tulbure a devenit mai târziu, dupa ce trecuse deja prin multe alte incercari, invatatura ei de capatâi. Imaginea mamei asezate pe rugul arzând, silueta ei topindu-se incet in vâlvataie, prefacându-se in taciuni si apoi disparând cu totul, a ramas infierata in ochii lui Xiuchun pentru totdeauna. Din acea zi i-a fost mereu frica de foc.
La sfârsit, au cautat in zadar pe cineva care sa strânga cenusa, caci, desi arsesera un cadavru, lumea tot se gândea ca e vorba de un „om“. Satenii credeau ca e o fapta salbatica si aducatoare de nenoroc. Bunicului si tatalui le pierise orice urma de barbatie, asa ca, pâna la urma, tot bunica, facându-si curaj, a strâns cenusa si a pus-o intr-o cutie de lemn lunga de vreo doi chi1, pe care a ingropat-o apoi la poalele muntelui de lânga râu.
Odata, Xiuchun n-a mai asteptat sa vina unchiul s-o ia si-a fugit singura de-acasa. Alerga plângând intruna, pentru ca fratele mai mic al lui taica-su sugrumase dulaul negru pe care-l aveau in curte. Nu-si mai simtea inima de durere, nu mai plânsese asa de la moartea mamei. Unchiul cel mic l-a jupuit si l-a zvârlit intr-o oala la fiert cu ceapa, ghimbir si sos de soia, dupa care l-a scos si l-a pus pe acoperis la zvântat. S-a apucat apoi sa manânce, taind tacticos felii subtiri din piftie si udându-si ospatul cu vin de orez. Ceilalti din casa au inceput si ei sa infulece cu pofta. Cum puteau sa fie asa de cruzi, asa de salbatici? Câti ani traise cu ei dulaul cel negru? Cine le gasea lucrurile pierdute prin iarba? Cine venea sa le dea de stire când unchiul cel mic cadea beat mort pe vreun câmp de la marginea satului? Cine omorâse nevastuica care le tot dadea iama prin cotet?… Iar ei il mâncau acum bucata cu bucata!
Cine o s-o insoteasca de acum inainte la movilita de pamânt sub care era ingropata mama? Cine se ducea dupa ea când o prindea seara singura pe malul râului? Cine venea in sopronul din gradina unde se ascundea si o zgâria incet cu labele când o ocarau unchiul cel mic si cu nevasta-sa?
Primavara batea tot timpul vântul si zgâltâia usa, facând-o sa scârtâie din toate balamalele, dar unchiul spunea mereu ca e vina ei ca n-a inchis-o bine si o lua la palme. E adevarat ca, dintre toti, ea se vântura cel mai mult pe usa, ba sa dea de mâncare la porci, ba la gaini, când sa se duca la munca de câmp, când sa adune vreascuri de foc… Iar când se intorcea ostenita acasa, moarta de foame si de sete, abia de-i dadeau sa bea o gura de apa. Daca incepea sa bata vântul, putea sa fi fost si furtuna, nu indraznea sa intre in casa si se ghemuia dârdâind dupa coltul casei… Si atunci, cine venea sa i se intinda la picioare, incalzind-o?
*
Ii era foame, o foame cumplita. De la moartea mamei incoace nu mânca decât resturile de la masa unchiului cel mic si alor lui, fara sa primeasca niciodata o portie zdravana de orez, de care aveau parte pâna si zilierii tocmiti de domnul Zhao, când munca la câmp era in toi.
– Nerecunoscatoareo!, ii zisera odata. Dupa ce ca esti mica mai faci si mutre, ne-am saturat de tine! Stii ca taica-tu a furat bani din fondul popular si a venit politia peste noi sa-l prinda? Acum ne vorbesc toti vecinii pe la spate si nu mai putem sa scoatem capul in lume de rusine! Putin ii pasa lui, ca doar a dat bir cu fugitii. Vorba aceea, calugarul nu fuge cu templu-n spinare2! Si-acum trebuie sa tragem noi ponoasele. Daca nu se-mprumuta bunica-tu in stânga si-n dreapta ca sa plateasca paguba, cine stie, infundam noi puscaria!
Xiuchun se simtea de parca ea era hoata si fiecare vorba o lovea ca o palma peste fata. Cât despre taica-su, nu stia nici macar cum arata, daca are nasul lung sau scurt, ochii mari sau mici. De câte ori sa-l fi vazut? Nu si-l mai aducea aminte. Iar ea n-avea dreptul nici macar la o fiertura de orez.
Verisorii ei se indopau cu zhou3 de sorg, presarat cu legume in saramura si ii faceau in ciuda plescaind: „Mama, ce bun e, ce bun e!“ Stia prea bine ce bun era, cât traia maica-sa ii facea si ei, si acum, ca gustul devenise doar o amintire, i se parea si mai bun. I se lipise stomacul de spate de foame ce-i era. Nu indraznea nici sa se uite la bolurile de zhou aburind, daramite sa le ceara verisorilor putin. Xiuchun punea mare pret pe onoare, asa era firea ei, era asemenea firisoarelor de iarba care au avut norocul sa creasca sub o streasina ce le apara de vânt, ploaie si ninsoare. Rusinea fata de taica-su… Ar trebui sa aiba prea mult tupeu acum sa le spuna ca-i e foame! Iar când s-au indurat s-o hraneasca, nu i-a tihnit deloc, cu matusa care o zorea intruna:
– Nu te mai mosmondi, manânca mai repede si dupa aia spala vasele!
Isi bulbucau ochii uitându-se la ea cum manânca, pâna ce ea, inca flamânda, a pus bolul jos si s-a apucat de spalat vasele. Macar asa nu le mai vedea albul ochilor bulbucati.
Ca sa spele cazanul4, s-a ridicat pe vârful picioarelor, pâna a ajuns la marginea sobei si s-a bagat aproape toata inauntru, nemairamânându-i afara decât piciorusele. Parea o ratusca gata sa se scufunde in apa. N-apuca sa termine cu spalatul, ca iar se otari la ea matusa:
– Haide, du-te sa dai de mâncare la porci!
S-a ingrijit  si de porci, dar matusa tot latra ordine:
– Apuca-te de gatit!
Unchiul cel mic protesta chipurile:
– Doar n-o sa le faca ea pe toate!
Matusa se lovi cu palma peste frunte:
– Auzi vorba… ba sa faca toate treburile pe care le facea si maica-sa!
Xiuchun nu fugea de treaba, putea sa indure orice… Nu-i pasa ca, in toiul iernii, la crapat de ziua iesea dârdâind din cap pâna-n talpi afara sa scoata gainile din poiata, iar apoi seara târziu, sa le bage inapoi. Când intra in casa nu-si mai simtea picioarele amortite de frig si nu mai avea vlaga nici sa se urce pe kang. Insa, cel mai mult ii era ciuda ca, de câte ori o alergau verisorii s-o bata cu betele, bunica nu-i lua apararea, de frica matusii. Ba mai mult, incerca, impleticindu-se, sa-i tina calea, zicând:
– Lasa-i sa te altoiasca o târa, doar n-o fi foc!
De ce?! Xiuchun nu stia si nici nu putea sa intrebe. De la sase ani intelesese ca nu poate sa se certe cu ceilalti si sa le arate ca are dreptate. Apoi, incet-incet, a renuntat sa mai spuna raspicat ceea ce are pe suflet.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper