Asceza si politica: de la Sfântul Augustin la Charles Mathewes

Un articol de ROBERT LAZU

Profesorului James P. Bailey

Ratacitori intr-o lume stranie si, cel mai adesea, ostila. Cam asa ar putea fi descrisa conditia contemporanilor nostri, fie ei crestini sau nu, fie ei mai mult sau mai putin „escapisti“. Indiferent de optiunea lor religioasa, confruntati cu fenomene precum globalizarea, invazia politicului in toate sferele vietii publice, terorismul sau incalzirea globala, o majoritate covârsitoare din totalul celor cu drept de vot manifesta, constant, dorinta puternica de a evada din lumea de azi.

Greata si escapism
Aceasta dorinta e lesne perceptibila in spatele succesului incredibil al unor jocuri virtuale precum „Second Life“, „Everquest“ sau „World of Warcraft“. Jocuri care, va asigur, nu reprezinta o optiune exclusiv juvenila, ci si pasiunea de suflet a milioane de adulti. Raspândirea calculatorului personal, a telefoanelor mobile tot mai sofisticate permite unui numar de ordinul sutelor de milioane de useri sa plonjeze, extatic, in cele mai diverse lumi virtuale. La toate acestea, daca adaugam verva cu care au fost receptate romane precum „The Lord of the Ring“, „Harry Potter“ sau „Lemony Snicket. A Series of Unfortunate Events“, putem sesiza lesne una din cele mai puternice aspiratii ale oamenilor de pretutindeni: aceea de a depasi o lume decrepita si urâtita de interventia, deloc rationala, a lui homo faber.
Adesea orbiti de propriile interese precum si de jocul puterii in care, inevitabil, sunt absorbiti, cei mai multi dintre oamenii politici ai lumii de azi par a nu intelege ca escapismul de care vorbeam mai sus camufleaza, aproape intotdeauna, un vot impotriva lor. Adânca dezamagire a celor chemati la vot se manifesta, constant, in absenteismul pronuntat sau in actiuni de contestatare radicala a globalizarii economice. Lucrurile par, insa, atât de degradate, incât nimeni nu mai da semne ca ar putea sau ar dori o schimbare reala in contextul unei vieti politice ce a transformat in clisee sterile cuvinte precum „democratie“, „justitie“ sau „drepturi/dreptate“.
Fara nici o referinta la virtutile clasice crestine, in numele unui pragmatism de circumstanta, oamenii politici actuali nu mai reusesc sa depaseasca cenusiul dominant. Sentimentul ca totul se desfasoara, oarecum, pe deasupra capetelor noastre e covârsitor. De exemplu, Andrei Plesu, ministru de externe al României in perioada 1997-1999, a descris, cât se poate de plastic, modul in care semna la diverse summituri internationale documente gata-scrise, nu se stie de cine, nu se stie unde. Pentru tinerii din generatia inzestratului jurnalist de la Deutsche Welle, Vlad Mixich, autor al unui electrizant articol intitulat „Scrisoare catre generatia eliberata“, politica este asociata, spontan, cu acel sentiment rezumat printr-un cuvânt simplu, dur si categoric: greata. Daca am socoti ca acest termen se refera, exclusiv, la viata politica, am gresi. El poate fi considerat drept raspuns universal valabil pentru intreg spectrul de realitati ce pot fi cuprinse in sintagma „viata publica“.
Privatizarea religiei
Confruntati cu o societate cvasi-secularizata, crestini de diferite confesiuni opteaza, constant, pentru „privatizarea religiei“. Semnalat critic, intre altii, de Joseph Ratzinger si de Johann Baptist Metz, acest fenomen este cunoscut tuturor autorilor importanti, de la Peter Berger la Alasdair Chalmers MacIntyre si Charles Mathewes. Esenta sa poate fi surprinsa, mai intâi, prin recunoasterea dificultatii cu care valorile crestine fundamentale isi mai pot gasi locul in lumea de azi. Slaba receptare a monumentalei doctrine sociale catolice in chiar rândurile credinciosilor fideli Romei indica aceasta dificultate aparent insurmontabila.
In ciuda eforturilor insistente ale Papei Ioan Paul al II-lea sau a Papei Benedict al XVI-lea, nu putem inregistra rezultate notabile. O „teologie“ deviata precum aceea a „eliberarii“ pare mai atractiva decât doctrina salariului just sau dreptul la proprietate privata sustinute constant in documente oficiale precum „Rerum Novarum“ sau masivul „Compendiu de Doctrina Sociala al Bisericii“. In opinia mea, una dintre explicatiile cele mai adecvate pentru „scârba“ cu care cei mai multi dintre noi intâmpina responsabilitatile cetatenesti fundamentale trebuie sa trimita la sentimentul tot mai acut de alienare fata de o societate si o lume „post-crestine“ in care valorile credintei nu-si mai gasesc locul.
Pe de alta parte, trebuie sa recunoastem ca niciodata convingerile religioase de inspiratie crestina nu au putut fi lesne conectate cu lumea sublunara: „Crestinii realizeaza faptul ca toate convingerile lor religioase nu pot fi transformate, imediat si cu usurinta, in comportamente politice. Cei care pretind altminteri sunt suspectati ca, mai degraba, sunt preocupati sa-si vânda marfa mai mult decât de teologie“.
Charles Mathewes
si teologia vietii publice

Gânditor subtil format la scoala scrierilor Sfântului Augustin, profesorul Charles Mathewes de la University of Virginia – autorul cuvintelor citate mai sus – a inteles, fara gres, care este substratul „privatizarii religiei“. In primul rând, viata sociala pare a avea legaturi prea puternice, prea exclusive cu lumea imanenta, cazuta, lume cariata fatal de puzderia pacatelor institutionalizate. In al doilea rând, multi dintre crestinii de cea mai buna calitate, care evita atât activismul, cât si fundamentalismul, gasesc actiunile de natura politica „imprudente din punct de vedere civic si lipsite de pietatea autentic crestina“.
Singura concluzie posibila pare de neevitat: „religia trebuie sa ramâna in afara vietii publice.“ Confruntându-se, acut, cu toate aceste argumente in favoarea privatizarii religiei, Charles Mathewes sugereaza un raspuns pe cât de extraordinar, pe atât de neasteptat. Fara sa-si propuna acest lucru, el a reusit, cred eu, sa ofere mult mai mult decât a intentionat. Caci, prin lucrarea sa, „A Theology of Public Life“, publicata la Cambridge University Press in 2007, Mathewes a deschis calea pentru cel putin doua directii de gândire complet inedite. Astfel, mai intâi, el a articulat la nivel de principii o ascetica a vietii laicale.
Lumen gentium.
O ascetica pentru laici

Inca din secolele XVI-XVII, autori precum Sfântul Francisc de Sales sesizau una dintre carentele grave ale spiritualitatii crestine: absenta unei ascetici pentru laici. Inspirate exclusiv de „stilul“ de viata monastic de sorginte orientala, regulile de viata crestina propuse de sfinti precum Vasile cel Mare, Ioan Cassian, Benedict din Nursia, Dominic Guzman, Francisc din Assisi sau Ignatiu de Loyola se adreseaza, fara exceptie, celor care aleg parasirea vietii civile, sociale si publice. Acesta este motivul pentru care calendarele s-au umplut cu sfinte si sfinti proveniti din rândurile celor care au ales viata monahala, in timp ce laicii casatoriti lipsesc aproape cu desavârsire.
A trebuit sa asteptam mai bine de doua mii de ani pâna ce, prin grija Papei Ioan Paul al II-lea si a Papei Benedict al XVI-lea, in calendarul catolic au inceput sa apara sfinti familisti care nu si-au parasit activitatile sociale si publice pentru a intra in manastire. Thomas Morus, autorul „Utopiei“, este unul dintre ei. In ciuda acestor aspecte pozitive, ce par a sublinia posibilitatea reala de a trai o viata crestina in mijlocul lumii – asemenea comunitatii crestine descrise in „Faptele apostolilor“ –, nu avem inca nici o „regula“ de viata dedicata, exclusiv, laicilor.
Involuntar, probabil, Charles Mathewes ne ofera prin lucrarea sa tocmai premisele unei asemenea reguli de viata. Inradacinata in principiul sacrificiului cristic, viziunea lui Mathewes ilustreaza o cale, concreta, pe care orice crestin laic o poate urma. Daca in constitutia dogmatica „Lumen Gentium“ emisa de Conciliul Vatican II se statueaza, clar, faptul ca vocatia specifica a laicilor „este sa caute Imparatia lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice si orânduindu-le dupa vointa lui Dumnezeu“ (art. 31), Mathewes ofera o modalitate – deopotriva clasica si inedita – de a gândi aceasta implicare a laicilor in domeniul temporal. Ascetica sa „seculara“ este dublata de una dintre cele mai bune explicatii ce pot fi conferite escapismului acelor crestini ce nu agreeaza doctrina sociala si ideea de implicare civica. In plus, ea inaugureaza o posibila interpretare a intregului corp doctrinar catolic referitor la valorile vietii publice.
Indurarea activa
Intr-un ev – al XV-lea – in care cei bogati erau mai interesati de problema mântuirii decât Bill Gates sau Warren Buffet, unul dintre printii acelei lumi, Richard Beauchamp, duce de Warwick, lasa cu limba de moarte ca in capela construita din donatiile sale sa se savârseasca pentru sufletul sau trei Sfinte Liturghii, zilnic, „during the Worlde…“.
Fascinat de aceste trei cuvinte din testamentul ducelui de Warwick, Charles Mathewes decupeaza o intreaga cosmologie in care lumea vizibila este strapunsa, cruciform, de o axa verticala ce indica, sub semnul sperantei eshatologice, Imparatia vesnica. Instrainata prin pacatul originar al protoparintilor Adam si Eva de „cele nevazute“, lumea noastra, vizibila si nesupusa Duhului, impune exigenta indurarii crucii zilnice sub forma unei asceze inteleasa intr-un mod neasteptat.
Daca pentru emulii lui Dan Brown ideea de asceza „sugereaza barbati uscati, barbosi si preocupati – precum fachirii sau yoginii indieni – in a face lucruri stranii trupurilor lor filiforme“ (p.10), pentru Sfântul Augustin, urmat cu fidelitate de Charles Mathewes, „ascetismul autentic este mai degraba o problema de vulnerabilitate decât de tarie.“ (p.11) Cu alte cuvinte, o asceza bine inteleasa evita, totdeauna, ispita pelagiana. Aceasta tentatie transforma spiritualitatea crestina intr-un activism intemeiat pe o conceptie in care pacatul originar si alterarea ontologica a lumii postlapsariene nu-si mai pot gasi locul. Cheia unei intelegeri echilibrate o joaca modul in care pot fi gândite virtutile crestine, impotriva prezumtiei pelagiene a necesitatii eroismului moral: „vietile noastre in aceasta lume se confrunta mai mult cu problema acceptarii unei actiuni exterioare asupra lor decât cu nevoia de a actiona.“ (p.11)
Totusi, „o asemenea indurare nu este in mod fundamental inerta; pasivitatea si actiunea sunt intr-un mod complex intrepatrunse in aceasta privinta, intr-o receptivitate asumata sau intr-un soi de asteptare alerta.“ (p.11) Aceasta „anduranta“ reprezinta conceptul crucial al intregului demers al lui Charles Mathewes. Privita dintr-o asemenea perspectiva angajarea noastra sociala pare mult mai rationala si promitatoare: fie ca oameni politici, ca bussines-mani sau ca simpli cetateni, putem indura vicisitudinile lumii noastre animati de principiul sperantei ce ne intareste in virtutea rabdarii.
Astfel putem fi prezenti in mijlocul bunurilor seculare fara a cauta o iluzorie evadare. Totodata, viata noastra publica, sociala, devine o modalitate de a trai in si cu Dumnezeu, intr-o maniera ascetica prin care Dumnezeu ne purifica sufletele prin ceea ce Mathewes numeste, inspirat, „asceza cetateniei“ (p.21). Intr-o asemenea lectura, bazata pe o surprinzatoare interpretare a operelor Sfântului Augustin, „problemele care framânta viata politica de pretutindeni nu provin, in cele din urma, de undeva „de afara“, de la „ceilalti“ sau dinspre orice alta forma de alteritate, ci dinauntru – din chiar miezul vietilor noastre, ale celor care incercam sa evadam“ (p.23) dintr-o lume in care nu ne putem acomoda.
Teologia eliberarii
si spiritul revolutionar

In ciuda oricaror aparente de pasivitate sau inertie delicat glazurate cu idei crestine, conceptia lui Mathewes implica o rezistenta si o tenacitate cu adevarat eroice, orientate impotriva unei lumi alienate ce se opune, cu incapatânare, Duhului:
„A-ti indura propria viata in acest mod inseamna sa fii atent si treaz, indelung rabdator, refuzând sa accepti ca lumea sa aiba ultimul cuvânt in semnificatia sa, si, de asemenea, refuzând sa crezi ca stii care anume va fi acest ultim cuvânt. Inseamna sa traiesti in lume, fara a accepta auto-prezentarea sa imanentista. Inseamna sa traiesti eshatologic in lume – a trai pe durata acestei lumi trecatoare.“ (p.15)
Nascuta pe fondul tumultuoasei vieti politice sud-americane, binecunoscuta „teologie a eliberarii“ a generat raspunsuri ample atât din partea Papei Ioan Paul al II-lea, cât si din partea Cardinalului Joseph Ratzinger si a Congregatiei pentru Doctrina Credintei. Dupa cum a aratat, cu acuratete, Cardinalul Ratzinger intr-un interviu acordat lui Vittorio Messori, problema de fond a teologilor eliberarii consta in eliminarea imperativului „ortodoxiei“ doctrinare in numele exigentei „ortopraxiei“ (cf. „The Ratzinger Report“, Igantius Press, 1985, pp.184-185).
Aflati sub presiunea unor realitati economice si politice pe care cetatenii fostelor tari comuniste est-europene le inteleg prea bine, liberationistii sud-americani au ajuns – pe urmele lui Marx, Engles si Lenin – la concluzia ca revolutia e forma de actiune cea mai adecvata unor realitati sociale ce trebuiesc schimbate neintârziat. Insesi documentele Bisericii Catolice – cum ar fi acea faimoasa „Instructie privind anumite aspecte ale Teologiei Eliberarii“ publicata in 1984 de Congregatia pentru Doctrina Credintei –numesc si descriu, fara menajamente, aceste realitati dramatice ale unei lumi in care injustitia pare atotstapânitoare.
Melanj grotesc de marxism si crestinism, teologia eliberarii exclude, insa, câteva idei-forta care, ele singure, ar fi putut contribui la evitarea derapajului spre extrema stânga. Prima dintre acestea este aceea a ascezei crestine, puternic subliniata atât de catre Charles Mathewes, cât si de Doctrina Sociala Catolica. Fundamentul acestui principiu ascetic provine din ideea, esential crestina, conform careia Dumnezeu este „principiul activ“ in mijlocul istoriei omului cazut. Deci nu omul e cel care poate, prin forte proprii, sa repare stricaciunile pricinuite de pacatele noastre cele de toate zilele. Corelata cu doctrina despre Providenta divina, invatatura autentic crestina exclude orice forma de activism sau spirit revolutionar. Istoria moderna ne-a aratat, de altfel, ce consecinte dezastruoase au avut revolutiile de pretutindeni.
Viciul nerabdarii
Dincolo de toate aceste aspecte particulare legate de teologia eliberarii, eroarea de fond ramâne una dintre lectiile centrale ale doctrinei sociale crestine: nerabdarea si dorinta unor rezultate sigure si urgente reprezinta vicii de fond care se opun principiul ascezei. In acest sens, Charles Mathewes insista asupra importantei virtutii indurarii injustitiei: pâna la implinirea, cu ajutorul lui Dumnezeu si prin actiuni echilibrate si intelepte, a unei reforme profunde si autentice a societatii, crestinii trebuie sa constientizeze si sa accepte, cu rabdare, consecintele pacatelor proprii si ale inaintasilor lor.
Istoria noastra nu e diferita, la urma urmei, de aceea vetero-testamentara a poporului lui Israel. Ori de câte ori alegem sa ne inchinam altor zei sau ne-sfintei treimi „egalitate, libertate, fraternitate“, triada de valori lipsita de orice referinta la Dumnezeul cel Viu proclamat de Biserica apostolica, pedeapsa va sosi, inevitabil, mai devreme sau mai târziu. Depasirea „blestemului istoriei“ (Mircea Eliade) nu se va putea face, insa, exclusiv prin puteri proprii. Fara recursul insistent la puterea cosmica si de neinvins a lui Dumnezeu, nimeni nu poate schimba in bine vreuna dintre structurile corupte ale lumii in care patimim. O concluzie la care ar merita sa mediteze chiar si politicienii nostri…

Duquesne University,
Pittsburgh, PA

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper