Armele concurentei

Un articol de C. STANESCU

In „România literara“ din 11 decembrie 2009, Nicolae Manolescu reflecteaza in editorialul sau asupra rivalitatii literatilor si a formelor pe care ea le imbraca. Criticul rasfoieste „cu delicii“ volumul lui Jean d’Ormesson consacrat teatrului lui Racine, isi aduce aminte de pretuirea pe care Anton Holban o avea pentru „Bérénice“, tragedia in care nu se intâmpla nimic sau, in orice caz, nu se intâmpla nimic din ceea ce dramaturgii pun in tragedii: nu e, in „Bérénice“, nici cruzime, nici moarte, ca de obicei in tragedii, ci doar o despartire.

O tragedie psihologica, de o puritate ce-i placea atât de mult lui Holban. Insa aceasta puritate, constata N. Manolescu, n-a scutit piesa de contestatii. Nu din partea regimului, nu venita dinspre autoritatea religioasa contestata de Racine, ci din partea scriitorilor insisi, „impinsi de la spate de cel mai celebru dintre ei, Corneille“, noteaza criticul citind cu delicii cartea lui d’Ormesson si oprindu-se asupra rivalitatii dintre cei doi mari dramaturgi. Pe scurt, batrânul Corneille e gelos pe succesul tânarului Racine. Succesul acestuia cu „Bérénice“ pusa in scena pe 21 noiembrie 1670 reedita si probabil il intrecea pe acela inregistrat de Corneille insusi in urma cu 34 de ani, când avusese loc premiera piesei sale, „Cidul“. „Nu s-a multumit sa puna la cale o intreaga cabala, zice N. Manolescu, dar a scris (oroare! – n.n.) el insusi „Tite si Bérénice“, o piesa pe aceeasi tema“. Replica literara a lui Corneille n-a avut insa succesul rivalului tânar si, „indârjit“, batrânul „si-a chemat in sprijin fanii“: zece ani mai târziu il pune pe mediocrul Pradon sa scrie „Phedra si Hyppolite“, prin care „Phedra“ lui Racine, crede N. Manolescu, „e din nou concurata neloial.“ Ciudata, bizara conceptie despre concurenta, competitie si loialitate are criticul nostru. Cum isi inchipuie el ca s-ar fi putut altfel „razbuna“ Corneille pe succesul rivalului sau decât scriind el insusi „o piesa pe aceeasi tema“, sperând ca aceasta forma de „contestare“ sa-i restituie succesul rapit?! De o perfecta loialitate, duelul dintre cei doi, tânarul in ascensiune si batrânul in amurg este purtat cu armele lor specifice, arme literare. Din nefericire, „arma“ batrânului dramaturg ruginise, condeiul sau nu mai era in stare sa rivalizeze cu al tânarului Racine, dar asta nu face mai putin onest si onorabil, ba chiar eroic, gestul sau de a se lupta pentru supravietuire cu armele meseriei sale. Nici vorba de „concurenta neloiala“ cum crede N. Manolescu, gândindu-se probabil la obiceiul autohton de suprimare a rivalului sau decizii arbitrare, exceptând de la regula jocului literar. Sunt cunoscute in câmpul literar autohton destule cazuri de „contestare“ prin abuz de putere, comportament discretionar pe care-l combatea pâna si N. Ceausescu atunci când le cerea conducatorilor de institutii literare sa nu foloseasca acele institutii ca pe niste „feude“ personale. In fine, revenind, ce alta forma de „contestare“ putea folosi Corneille decât aceea de a scrie o tragedie pe care o spera mai buna decât a lui Racine?! Ar fi fost „concurenta neloiala“ daca, invidios pe insuportabilul succes al tânarului rival, ar fi chemat in ajutor Biserica, „autoritatea religioasa“, ca sa-l interzica ori aresteze (!) pe Racine sau, mai stii!, ar fi pus sa i se taie mâna cu care scria tragedii mai bune decât ale lui. Prezumtios e si finalul editorialului scris cu cerneala simpatica de N. Manolescu: „Nu e lipsit de interes sa amintesc faptul ca principalele piese ale lui Racine, opt la numar, sunt scrise intr-un interval de zece ani, acela scurs intre „Andromaca“ si „Phedra“. In 1677, dupa succesul acesteia din urma, Racine se decide sa nu mai scrie teatru. Cum sa ne explicam renuntarea despre care nu mai vorbeste nimeni? Nu i-au lipsit inaltele protectii. Succesul ar fi trebuit sa-l incurajeze sa continue. Nu ne ramâne decât ipoteza ca sila de mica lume a literatilor a cântarit mai greu decât toate recunoasterile si onorurile.“ Facila, ipoteza cu „sila de mica lume a literatilor“ poate traduce doar momentana stare de spirit a criticului mult laudat si contestat in ultima vreme. O sa-i treaca.
Bântuit de o asemanatoare sila metafizica fata de „mica lume a literatilor“ e si Aureliu Busuioc, autorul unor foarte spirituale si pline de ironie caustica note din „România literara“. Intr-una din ele, intitulata „Vertical si orizontal“, Aureliu Busuioc are in vedere din câte inteleg starea „micii lumi a literatilor“ de peste Prut, unde constata ca s-a ivit o dogma, „teza (aproape filozofica, dar mai ales politica!) acceptata in mod necritic de catre unele grupulete politice si literare (ori mai degraba extraliterare), care teza presupune detinerea de catre respectivul grupulet a adevarului absolut.“ Respectiva dogma pare trasa la indigo dupa teza care circula si dincoace de Prut. Si in alte privinte „fratii“ seamana intre ei: „In literatura – unde, lucru cert, majoritatea membrilor Uniunii Scriitorilor sunt fie veleitari, fie grafomani sadea (primirea in numita uniune se face pe baza de carti, si poti edita orice elucubratie daca ai bani sa platesti tiparul si lucratorii editurii) – a inceput o noua ierarhizare a valorilor … S-a ajuns si la acordarea de mari premii românesti unor palizi „frati basarabeni“, premii refuzate in trecut unor Caragiale, Baiesu, Sorescu. Ce sa mai vorbim de solemnele chiolhanuri de la US inchinate aniversarilor unor perfecte nulitati. De fapt ce poti pretinde de la o organizatie care nu se poate capatui cu un ziar al ei?“ Despre aparitia in valuri succesive a „fostilor dizidenti“ si calificativul „verticalitatii“ geometrice al vitejilor de dupa razboi, Aureliu Busuioc conchide cu neagra ironie: „Nimic mai vertical pe lumea asta decât plumbul spânzurat de sfoara zidarului. De unde si nastrusnica idee ca verticalitatea absoluta a unui individ poate fi oferita doar de spânzuratoare.“ O aparitie remarcabila in „mica lume a literatilor“ e pagina de poezie semnata de Nicolae Tzone in „România literara“. Custodele si servitorul devotat al avangardei românesti, om cu mari merite in culegerea si depozitarea urmelor acestei miscari in literatura româna, scrie un poem splendid, poemul unei superbe sfidari si care, in ciuda tonului „obraznic“ avangardist, e o sfâsietor de frumoasa declaratie de dragoste, o reverenta umila si plina de respect filial nutrit fata de cei al caror legatar testamentar s-a decis sa fie si sa ramâna. Cel care spune despre sine ca „tzone e un nume rar in poezia româna / tzone nu e tzara tzone nu e naum zis si gellu nu e luca zis si gherasim / tzone e stapânul limbii române tzone este zeul batrân al poeziei române / tzone e un butoi cu vin care are in el in loc de vin dinamita / tzone e singurul poet antic care s-a pastrat viu …“ este, intr-adevar, nutrit in emotionantul sau lirism epigonic de magma inaintasilor pe care-i iubeste si-i strânge cu dragoste la piept: „tzone e sicriul capodopera cu singurele poeme capodopere ale limbii române si-ale literaturii române ( …) tzone nu e tzara nu e eminescu zis si mihai nu e mazilescu zis si virgil / tzone ca sa nu-l vedeti voi niciodata dormind doarme in adâncul dunarii / intr-o stiuca lunga de o suta de metri si lata de o suta de metri / si concomitent in adâncul nilului ( …) tzone nu e vinea tzone nu e paun zis si paul nu e nici mugur zis si florin / tzone este cimitir marin doldora de capodopere de pe intinderea / statului român si de pe intinderea continentului european ( …) tzone e singurul poet român care doarme de gât cu poemele lui…“. Sicriul capodoperelor, singurul cimitir marin doldora de capodopere: Tzone e singurul poet român care doarme de gât cu poemele lor… Splendida dedicare, superba consacrare si forma de jertfa pe altarul unei poezii ce a descoperit noi continente literare. In fond, nutrita deschis si asumat de aceste filoane, poezia lui Nicolae Tzone este o poezie patriotica.
Piesa de rezistenta a „României literare“ apartine, indiscutabil, dnei Gabriela Omat, care dupa o lunga si migaloasa cercetare si reconstituire e in masura sa ne anunte iminenta intrare in circulatie a romanului „pierdut“ si regasit al Hortensiei Papadat-Bengescu: „Straina“. Istoria ca si misterioasa a romanului – de fapt a manuscriselor si variantelor – se intinde pe trei sferturi de secol: „Si inca o cifra la care putem tresari: sunt 62 de ani de când, in imprejurari tulburi, s-a pierdut, dupa ce fusese cules si corectat in spalt la Editura Fundatiilor Regale, „Straina“, romanul de ample proportii, care incheia saga familiei Halippa. Vreme de aproape trei sferturi de secol, in jurul acestei carti s-au tesut istorii si ipoteze, din familie sau alte surse s-au furnizat – rar – publicatiilor literare fragmente autografe, Muzeul Literaturii Române a achizitionat aproximativ 200 de pagini din manuscrisele cartii, dar masivul stoc manuscris pastrat in arhiva urmasilor a fost putin accesibil cercetatorilor si inca mai putin editorilor.“ Aventura stocului de manuscrise a „Strainei“ o reediteaza, intrucâtva, pe aceea a romanului „Venin de mai“ a lui Ion Vinea, ramas neterminat si tiparit postum, intr-o versiune controversata, in 1971, de Mircea Vaida si Gheorghe Sprinteroiu. Dna Gabriela Omat propune recuperarea „Strainei“ intr-un „regim multiplu ipotetic si interactiv“, intr-o editie care, spune domnia sa, „se poate numi (cu toata prudenta implicita), Reconstituire; cititorul, in schimb, astazi cu deprinderi de lectura educate de „postmodernism“, are latitudinea sa-si elaboreze propria versiune virtuala a cartii, cu atât mai ofertanta cu cât numeroase variante narative incomplete sau discordante ( … ) pot fi grupate intr-o a doua sectiune pe care as denumi-o Romanul alternativ.“ E, in orice caz, o experienta editoriala relativ inedita si va fi fara indoiala, judecând dupa fragmentele publicate, o lectura pasionanta si un teren de controverse si speculatii critice pline de cel mai mare interes.

In acelasi numar substantial – in nota celor mai faste epoci din lunga viata a „României literare“ –, un interviu al Ioanei Revnic cu „supleantul“ Petru Popescu dezvaluie intentiile prozatorului secretizate in acest roman autobiografic, „Supleantul“, prin care, pretinde el, „am retrait sentimentul intimitatii cu limba mea … Da, a fost ca si când eu, cel de azi, as fi reintâlnit o iubita din trecut, care, printr-o magie, a ramas neschimbata: la fel de tânara si misterioasa cum era atunci.“ In ochii malitiosului Val Gheorghiu, „fostul june prim al romanului anilor saptezeci“ se plaseaza, intr-un interviu televizat, „in postura de a se justifica. E ceva atât de complicat, incât nici revenitul zâmbet nu poate anula senzatia subtire de ambiguitate. Sigur, faptul in sine – amorul ivit intre cei doi – ar fi suficient pentru a justifica orice. Numai ca, indemnat – dincolo de trama consumata si de transpunerea ei in recentul roman – sa faca o minima schita a celor doi parinti dictatori, dar si a inamoratei lor fiice, Petru Popescu se deda unui exercitiu vexant, recunoscându-le sinistrelor personaje calitati umane greu credibile.“ Prostioara asta literara dupa care cei doi „parinti dictatori“ n-ar dispune de „calitati umane“ verosimile si credibile e de oarecare notorietate, fiind pusa in circulatie de anticomunistii puri si duri, de acei „dizidenti verticali“ descrisi de Aureliu Busuioc in articolul citat mai inainte: ea, aceasta negare a „calitatilor umane“ emana de la cei care au facut dizidenta in camera de baie si sufera acum ca n-au fost niste Havel sau Jan Palach. In realitate, Ceausestii nu sunt incompatibili cu „calitatile umane“ refuzate cam obtuz si neliterar de Val Gheorghiu, iar intentia lui Petru Popescu de a-i privi ca pe niste, totusi (!), oameni este cât se poate de realista si plina de bun simt uman si literar. Din nenorocire insa, intentia prozatorului nu e confirmata de calitatea literara a paginii din roman: „vexant“ nu e ca le recunoaste „sinistrelor“ personaje anumite calitati umane, ci ca, parca urmând inauzibile indicatii de partid si de stat, prozatorul il inzestreaza pe dictator cu calitati supraumane, face din el un prototip de erou national ce aduna sub acelasi nume si chip figura stramosului traco-dac de pe vremea lui Burebista si a taranului român de la Dunare. Monumentalizând in spiritul frescelor din „epoca de aur“, prozatorul va fi voit sa faca parodia acelui mod de creatie, dar o face asa de „subtil“ incât nu se baga de seama… Altminteri, dictatorii au fost niste parinti care si-au iubit copiii, precum si tara cu muntii, padurile si câmpiile ei, dar in dezacord flagrant cu poporul istoriceste real ce locuia aceasta tara: ar fi vrut sa-si fabrice si sa aiba la dispozitie alt popor in locul celui real. Asta este un lucru, intr-adevar, vexant…

N-am timp (adica spatiu!) ca sa prezint extraordinarele pagini de memoriei ale poetului chilian Pablo Neruda prezentate si minunat traduse de Luminita Voina-Raut. Mare poet (Premiul Nobel in 1971), diplomat, politician, apropiat al presedintelui Salvador Allende, Pablo Neruda a murit la 12 zile dupa lovitura de stat din 11 septembrie 1973, incheiata cu moartea lui Allende si instaurarea dictaturii lui Pinochet. „Metaforic vorbind – spune un scriitor chilian – Pablo s-a imbolnavit odata cu tara si s-a stins din viata odata cu instaurarea dictaturii.“ Paginile traduse si publicate in „România literara“ aduc in prim- plan poezia misterioasa a orasului Valparaiso si fac parte din volumul de memorii „Marturisesc ca am trait“, in curs de aparitie la Editura Vellant.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper