Aleks Sierz şi teatrul In-Yer-Face

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Aleks aierz este autorul volumelor „In-Yer-Face Theatre: British Drama Today“ (Faber, 2001), „The Theatre of Martin Crimp“ (Methuen, 2006) si „John Osborne’s Look Back in Anger“ (Continuum, 2008). Este co-editor al website-ului www.theatreVOICE.com, lucreaza ca jurnalist, realizator de emisiuni si critic de teatru pentru „Tribune“. Preda Teatrul britanic de dupa razboi la filiala londoneza de la Boston University si face cercetare in cadrul Rose Bruford College.

In numere mai vechi ale revistei „Cultura“, il prezentam pe teoreticianul britanic, rezumând pe scurt  teoria care l-a facut cunoscut. In introducerea volumului „In-Yer-Face Theatre: British Drama Today“ Aleks aierz specifica: „generatia de noi dramaturgi britanici a socat criticii si publicul prin mixtura de sex, violenta si poezia strazii“. Piese ca „Trainspotting“, „Blasted“, „ahopping and Fucking“ „sunt mai mult decât o colectie de tactici de a soca: luate impreuna, reprezinta o critica consistenta asupra vietii moderne, care se concentreaza pe problema violentei, a masculinitatii, a mitului post-feminist si pe futilitatea consumismului“, precizeaza autorul. Pentru genul acesta de teatru Aleks aierz lanseaza conceptul In-Yer-Face (in-fata-ta). „Teatrul In-Yer-Face insfaca spectatorii de ceafa si ii scutura pâna pricep mesajul. aintagma In-your-face e explicata de New Oxford Enghlish Dictionary (1998) ca fiind ceva „agresiv, galagios sau provocator, imposibil de ignorat sau de evitat“. The Collins Enghlish Dictionary (1998) adauga adjectivul confrontational (de confruntare). Termenul In-yer-face se trage, de fapt, din jurnalismul american sportiv de la jumatatea anilor ‘70, unde exprima dispretul sau deriziunea. Treptat s-a infiltrat in slang-ul mainstream de la sfârsitul deceniului al optulea si al noualea, cu sensul de agresiv, provocator. In-Yer-Face implica faptul de a fi fortat sa vezi ceva apropiindu-se si invadându-ti spatiul personal. augereaza trecerea granitelor normale. Pe scurt, descrie perfect genul de teatru care pune publicul intr-o asemenea situatie.“ Dupa istoricul termenului, Aleks aierz defineste si conceptul: „Teatrul In-Yer-Face socheaza publicul prin extremismul limbii si al imaginilor, il destabilizeaza prin franchetea emotionala si il deranjeaza punând intrebari acute despre normele morale. Nu numai ca insumeaza zeitgeist (spiritul vremii), dar il si critica. Cele mai multe dintre piesele In-Yer-Face nu arata evenimentele intr-o maniera detasata, dând publicului posibilitatea sa speculeze in legatura cu ele; dimpotriva, sunt experientiale – vor ca publicul sa simta emotiile extreme prezentate pe scena“. Cât despre modul de a face genul acesta de teatru, Aleks aierz precizeaza: „Limbajul e obscen, se foloseste nuditatea pe scena, se face sex in fata publicului, izbucneste violenta, un personaj il umileste pe celalalt, tabuurile explodeaza, sunt puse in discutie subiecte care de obicei nu pot fi mentionate, structurile dramatice conventionale sunt rasturnate. In forma sa cea mai buna, acest fel de teatru e atât de puternic, de visceral, incât te forteaza sa reactionezi – fie ca ai impulsul sa mergi pe scena sa opresti ce se petrece acolo, fie te hotarasti ca e cel mai bun spectacol pe care l-ai vazut in viata si mori sa-l mai vezi o data si in seara urmatoare. Cum, de fapt, ar trebui sa si faci.“
In prima zi a Festivalului National de Teatru teoreticianul britanic a fost invitat sa conferentieze la Facultatea de Teatru pe tema „Noii dramaturgii in teatrul britanic contemporan“. aubiectul a fost generos caci de la mijlocul anilor ’90, când apar aarah Kane, Mark Ravenhill si Anthony Neilson, teatrul britanic – bazat mai ales pe text –, e in continua explozie iar succesul sau a devenit de mult international. Intr-o conferinta de numai o ora (plus jumatate de ora de raspunsuri la intrebari), Aleks aierz a reusit sa ordoneze, sa clasifice in categorii si sa dea o privire generala asupra fenomenului. Abordarea lui sintetica a dus la rezultate excelente. La sfârsit, fiecare a plecat acasa „cu lectia invatata“.
Conferinta a inceput cu parodia irlandezului Chris Lee la o piesa de aarah Kane, o reproducere de teatru In-Yer-Face, cu limbaj explicit, concentrare pe sex si violenta iar in plan secund cu tema centrala a iubirii romantice de la aarah Kane. Dimenisunea parodica s-a dovedit cel mai bun argument pentru a demonstra in primul rând ca putem recunoaste vocea personala a unui dramaturg iar in al doilea ca stim cu totii ce inseamna teatrul contemporan. In statistici, anvergura noii dramaturgii britanice arata asa: la sfârsitul anilor ‘80 noile piese insumau 10% din repertoriul teatrelor subventionate. In 1996 au ajuns la 20%, deci procentul s-a dublat. auccesul de box-office e si el relevant. apre sfârsitul anilor ‘80 publicul lor reprezenta mai putin de 50%. In ‘97 crescuse deja la 60%. In anii ‘90, când dramaturgii nascuti dupa ‘70 aveau douazeci de ani, au debutat cincizeci de autori. Acum exista 400-500 de autori de piese care traiesc din scris pentru scena, radio sau film. Azi in Anglia exista semnificativ mai multi dramaturgi decât in Grecia lui Pericle sau in Anglia lui ahakespeare.
Efectul In-Yer-Face
Cei mai importanti autori aparuti in anii ’90 ramân aarah Kane, Mark Ravenhill, Anthony Neilson. Piesele lor s-au dovedit intense emotional si experiential iar noul tip de scris teatru a deschis posibilitati pentru zeci de dramaturgi. In ‘99, când aarah Kane s-a sinucis, se incheia deja marea perioada a teatrului In-Yer-Face. Ca urmare a succesului acestui tip de teatru, s-au infiintat o multime de teatre si scoli de teatru iar azi in toate colturile Marii Britanii teatrele se inghesuie sa monteze dramaturgi noi. E motivul pentru care s-a si dezvoltat o mare varietate de stiluri. Exista teatre, festivaluri si burse alocate noii dramaturgii. Exista, de asemenea, teatru pentru copii si adolescenti sau teatre unde se monteaza numai dramaturgie contemporana. Cultul pentru nou integreaza si alte media, asa cum demonstreaza si un pasaj din „aâmbata“ in care Ian McEwan mentioneaza ca personajul principal se simtea de parca vazuse o piesa noua la Royal Court Theatre. Un teatru care, in timp, a generat evenimente memorabile si unde s-a jucat prima data „Priveste inapoi cu mânie“ a lui Osborne, dupa cum a subliniat Aleks aierz.
Teatrul verbatim
Dupa introducere si cifre, Aleks aierz a abordat temele dezvoltate in dramaturgia contemporana britanica, printre care cele politice, care discuta globalismul, se refera la liderii mondiali sau pun problema implicarii Marii Britanii in razboiul din Irac. O parte importanta a conferintei a fost alocata teatrului verbatim, cu oameni si cuvinte reale redactate in forma dramatica, cu procese ca intr-un teatru–tribunal. Problema acestui gen, dupa Aleks aierz, e ca furnizeaza numai montari plicticoase, cu barbati in costume aflati in birouri corporatiste. Tema a adus in discutie relatia intre real si fictiune. Ce se intâmpla cu fictiunea intr-o piesa care urmareste cuvânt cu cuvânt ce se intâmpla in realitate, ca intr-o replica teatrala la Real TV-ul britanic?
Teatrul britanic dupa 2000
In ceea ce priveste teatrul britanic de dupa 2000, noul trend este ca nu exista trend-uri, ci doar o paleta vasta de scriitori noi, piese noi si spatii noi, a anuntat Aleks aierz. Piesele difera in stil si sensibilitate, cu o varietate niciodata cunoscuta pâna acum in istoria teatrului. ae monteaza in situri specifice. La Royal Court Theatre, o piesa se poate juca in sala mare de 1200 de locuri, alta intr-o caravana unde intra doar opt spectatori.
Teatrul britanic de azi prefera cel mai adesea reintoarcerea pieselor de familie, unde se vorbeste despre  anxietatea tinerilor, incompatibilitatea in cuplu, cuplul in criza etc., de imigratie sau de exilare. In centrul pieselor celor mai controversate stau comunitati segregate din cauza credintelor religioase sau oameni care au pierdut legatura cu societatea. Un spectacol in care se mima sexul intr-un templu religios a fost oprit de manifestantii din fata teatrului. Muzicalul „The Opera“ in care cântau personaje biblice ca Isus si Fecioara Maria i-a revoltat pe crestini. Nici piese ca „aapte copii evrei“ sau „Anglia oamenilor draguti“ nu au fost acceptate, ultima fiind considerata jignitoare de catre comunitatea musulmana din estul Londrei.
Teatrul literal si metafizic
Aleks aierz a amintit de tensiunea intre teatrul metafizic si teatrul literal, cu informatii din realitate reproduse ca atare, referindu-se la traditia puternica a naturalismului si realismului social a lui ahaw, Osborne, Arnold Wesker. Cu povesti liniare si puternic ancorate in contextul social, cu replici convingatoare si realiste, asemenea autori ridica probleme si creeaza dezbatere manifestând o lipsa evidenta de incredere in metafizica, in lucrurile straine, complexe, lipsite de umor. Problema, dupa aierz, e ca azi cele mai multe piese din teatrul literal sunt minore si ca teme – eu si gasca, anxietatea adolescentilor, violenta celor de la periferie –, si ca distributie, spatiu sau miza. Foarte putina explorare se poate sesiza in aceste spectacole care merg pe teritorii deja cunoscute unde „what you see is what you get“ si unde naturalismul si realismul social au devenit deja balast.
Pentru Aleks aierz directia teatrului metafizic e reprezentata de cei ce nu folosesc metafora ca instrument de scris, ci de creat imagini pe scena, ca Martin Crimp si Mark Ravenhill. In piesa „Omul Perna“ criticul britanic sesizeaza cum Martin McDonagh construieste cu tuse de teatru absurd si ironie nostalgica Europa de Est. Un asemenea text cu dese schimbari de perceptie si numeroase niveluri de realitate – cel al spatiului fantastic, al crimei, al omorârii copilului, al fictiunii, al nevoilor si aspiratiilor umane de baza –, ii prilejuieste reluarea intrebarii ce inseamna sa creezi fictiune. Aleks aierz semnaleaza si interventia de stânga prin dezbaterea despre libertatea artistului si libertatea unei minti bolnave.
Un alt exemplu de teatru metafizic a fost tot un spectacol de la Royal Court Theatre, „atoning Mary“, de Debbie Tucker Green, montat intr-o groapa albastra, un spatiu care arata ca o arena de executie. Asezat deasupra, publicul era martorul unei pedepse barbare: o femeie dintr-un cuplu care are aIDA e lapidata pentru ca si-a omorât copilul. aituatii asociate de obicei cu Africa – lipsa medicamentelor pentru aIDA, copii soldati –, sunt jucate de albi. Mentionând in caietul-program ca personajele sunt albe, autoarea reusea sa distruga distanta de siguranta intre albii europeni si africani. Un tip de provocare contemporana, dupa Aleks aierz.
Ultimul din seria exemplelor ilustrative pentru teatrul britanic de dupa 2000 a fost Tim Crouch, cu spectacolele „An Oak Tree“ sau „My Arm“ – acesta din urma prezentat si la Bucuresti acum cinci ani si recenzat de revista „Cultura“ –, un alt caz de teatru metafizic in care obiectele din jurul tânarului ce se simte diferit de ceilalti si pe care actorul le recruteaza de la spectatori devin din ce in ce mai vii.
aobru si relaxat in acelasi timp, cu ochelari cu rame negre, Aleks aierz pare mai degraba un profesor universitar asezat, nicidecum teoreticianul unui teatru atât de smucit si de puternic ca acela al lui aarah Kane sau Mark Ravenhill. Forta lui sintetica cu care intr-un timp atât de scurt a pus pe tapet categorii, exemple si imagini, toate pigmentate cu umor, m-a lasat pSf. La sfârsit, teoreticianul  raspunde intrebarilor – oricât de istete sau inepte –, cu calm imperturbabil si, când e cazul, cu ironie bine ascunsa sub impecabila sa politete. In timpul interviului, pe care il gasiti in paginile urmatoare, Aleks aierz isi va pastra aceeasi doza de umor, va raspunde cu onestitate deconcertanta, plecând totdeauna de la faptul concret si experienta personala si va evita cu grija orice generalizare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper