Acad. „Trouble-fête“

Un articol de C. STANESCU

Exista in istoria fiecarui popor – spune acad. Florin Constantiniu in editorialul celui de-al doilea numar al revistei „Istorie si civilizatie” – evenimente care deschid faze noi in evolutia sa istorica. Asemenea evenimente pot fi acte inaugurale faste, altele insuficient valorificate si unele pe de-a-ntregul ratate. Un exemplu de „inaugural fast” ar fi unirea Moldovei cu Tara Româneasca, act ce a pus „bazele statului român modern si a asigurat moldo-muntenilor o epoca de progres pe toate planurile.” Este epoca pasoptismului inaugural o epoca in care s-au conjugat energia exponentilor generatiei pasoptiste – cea mai creativa generatie a istoriei nationale – cu spiritul de disciplina germana al regelui Carol I. „Inaugural fericit, dar insuficient valorificat – remarca istoricul – a fost si 1 decembrie 1918, actul de nastere al României Mari. In schimb, un inaugural funest l-a reprezentat 6 martie 1945, inceputul comunizarii României, ca urmare a impunerii hegemoniei sovietice in Europa de Est.”.

Modelul sovietic de socialism impus de Stalin tuturor tarilor devenite „satelite” ale URSS, sustine Florin Constantiniu, „nu avea nimic de-a face cu socialismul dorit de lungul sir de gânditori si conducatori,  incepând cu Marx si Engels si terminând cu Rosa Luxemburg. Lenin si Stalin au impus un pseudo-socialism, pervertit de realitatile Rusiei de la inceputul secolului XIX, tara inapoiata, strivita de autocratie, fara traditii democratice. Socialismul sovietic, format in anii ’20 –’30, a fost un sistem economic si politic a carui definire ii divide pe specialisti: o forma a capitalismului de stat? O reaparitie a modului antic de productie asiatic, in conditiile unei societati industrializate? Este o tema de discutie, dar, peste orice opinie, un fapt ramâne de netagaduit: orânduirea existenta in URSS si in tarile blocului sovietic a fost un fals socialism, condamnat – mai devreme sau mai târziu – la pieire de gravele sale carente si contradictii structurale.” Pieire care, in România, a avut loc in urma cu 20 de ani: „România ar fi putut beneficia la 22 decembrie 1989 de un inaugural la fel de fast ca si cel din 24 ianuarie 1859… Dar, n-a fost sa fie. Inca inainte de instaurarea regimului comunist, România era o tara bolnava, cu adânci fracturi economice, sociale si culturale intre elite si masa populatiei, precumpanitor rurala, cu o societate fara traditii democratice, lipsita de spirit civic si cu un sentiment patriotic in diminuare (de aici, rusinoasa demisie a natiunii in 1940 si rapida cedare in fata oboselii de razboi, 1942-1944). Falsul socialism a agravat considerabil toate laturile negative ale societatii românesti. In decembrie 1989 – sustine lucidul pesimist – românii nu erau pregatiti pentru noul inaugural. Cu energiile sleite si fara cultura politica, ei nu stiau in ce lume intra. Credeau ca in capitalism vor trai cu totii precum familia Ewing din serialul „Dallas”. Capitalismul este nemilos cu prostii si naivii. Neocapitalismul globalist, mai mult decât capitalismul clasic, are nevoie de piete. Oamenii trebuie transformati in simpli cumparatori. Cu un popor care nu straluceste prin harnicie („munca este dusmanul lor”, spunea un calator strain prin Moldova in 1713), lipsit de orice pâlpâire a unui ideal, cu o clasa politica avida de bogatie si putere, România a fost o prada usoara pentru neocapitalistii straini, aflati in complicitate cu afaceristii si oamenii politici din interior. A fost lichidata istoria, s-a distrus agricultura, s-a pervertit invatamântul, statul a intrat in disolutie, s-a furat in 20 de ani cât nu s-a furat in toata istoria româneasca, saracia si boli de tot felul au lovit România, familii s-au destramat ca urmare a plecarii parintilor in strainatate, jafurile s-au inmultit primejdios, a crescut ingrijorator consumul de droguri. Clasa politica este total nepasatoare la dezastrul tarii, iar poporul român confuz, descurajat, vlaguit nu da niciun semn ca ar vrea sa-si reintre in drepturile de stapân al tarii. Starea in care a ajuns România face ca 22 decembrie 1989 sa apara drept un inaugural ratat. Nu prea este nimic de sarbatorit acum, la 20 de ani de la caderea comunismului” – conchide istoricul. Amatorii de dulciuri si dulcegarii, optimistii de parada si profesionistii sarbatorii au in persoana academicianului Florin Constantiniu un redutabil „trouble-fête”. Un alt „om suparator, persoana care strica dispozitia altora” (cf. dictionarului) este prof. univ. Ioan Scurtu, istoric remarcabil incaruntit prin arhive, cu un pronuntat cult al documentului. Ce face, la rându-i, acest „stricator de sarbatoare”? Istoricul Ioan Scurtu destrama un mit: „mitul” Pacepa. Titlul demitizarii din revista  „Istorie si civilizatie” nu lasa niciun dubiu: „Un falsificator al istoriei: Ion Mihai Pacepa”. „Este stiut faptul ca memoriile – reaminteste Ioan Scurtu – au un caracter subiectiv, autorul lor urmarind sa-si supraliciteze meritele, cu care doreste sa intre in istorie. Este insa jenant când respectivul autor nu se multumeste doar cu atât, ci minte, falsifica grosolan realitatile, sperând ca astfel cititorul va putea fi manipulat. Acest sentiment l-am avut citind lucrarea „Fata in fata cu generalul Mihai Pacepa, Lucia Hossu Longin” (Bucuresti, Editura Humanitas, 2009, 211p.). Dintre multele minciuni si elucubratii ale lui Ion Mihai Pacepa, acceptate de dna Lucia Hossu Longin si difuzate de Editura Humanitas, ma voi referi doar la modul cum este prezentata pozitia lui Nicolae Ceausescu (si a României) in momentul invadarii Cehoslovaciei, in noaptea de 20/ 21 august 1968, de catre trupele a cinci state membre ale Tratatului de la Varsovia (URSS, Polonia, RDG, Bulgaria si Ungaria). Generalul Ion Mihai Pacepa reia minciunile debitate in urma cu mai mult de 20 de ani.” Aha!, vor sari ca arsi anticomunistii de meserie: iata un istoric nostalgic care ia apararea lui Ceausescu impotriva „calomniilor” lui Pacepa. In ochii (si urechile) acestora, Ioan Scurtu va ramâne, oricâte dovezi si documente va invoca, un nostalgic. Sper ca istoricul sa nu-si faca vreo iluzie in aceasta privinta. Dar faptele sunt fapte, iar documentele spun cu totul altceva decât sustine memorialistul Pacepa. Anume, el sustine teoria „fricii” care l-ar fi napadit pe Ceausescu la aflarea informatiei despre invadarea Cehoslovaciei: „Când am terminat de raportat, el era atât de chircit, incât pijamaua eleganta de matase chinezeasca atârna pe el ca un sac de cartofi. Numai ochii de viezure i se vânturau de la Doicaru la mine si inapoi. «Acu-i r-rândul
m-meu» a murmurat Ceausescu, aproape inauzibil, dupa care, intr-un târziu, si-a regasit vocea.” Mai departe Pacepa pretinde ca „bâlbâitul” (nu de frica, ci, precum se stie,  ca urmare a unui defect ultracunoscut!) da „sarcina” Securitatii sa organizeze un „razboi de partizani, al carui principal scop trebuia sa fie protejarea secretarului general al partidului … P-Pekin, a murmurat Ceausescu, temându-se parca sa nu fie auzit.”. In „Fata in fata cu generalul Mihai Pacepa, Lucia Hossu Longin”, amintirii cu pijamaua de matase care atârna pe corpul chircit ca un sac de cartofi (!), securistul ii adauga: „Stiam ca teama de a fi asasinat de Kremlin era la el calcâiul lui Achile, dar asta a fost prima mea intâlnire in fata cu frica paranoica de Kremlin a lui Ceausescu. Când si-a revenit, ne-a ordonat sa instalam blindate ale trupelor de Securitate in jurul resedintei sale si sa intocmim un Plan de masuri pentru a-l scoate pe furis din tara in cazul unei invazii sovietice. „Pekin”, a murmurat Ceausescu, temându-se parca sa nu fie auzit.” Asadar, frica paranoica, masuri pentru a-si salva pielea, fuga la Pekin. Cu documentele in fata, istoricul Ioan Scurtu restabileste adevarul despre acest moment din viata lui Ceausescu: „Documentele atesta faptul ca Nicolae Ceausescu nu numai ca nu intentiona sa fuga din tara (cum afirma Pacepa), ci era hotarât sa organizeze si sa conduca lupta de rezistenta impotriva unei invazii sovietice. (…) Pacepa a preferat sa acrediteze ideea ca Ceausescu era un fricos, preocupat doar de viata sa, fiind gata sa lase de izbeliste tara in fruntea careia se afla. Acest scenariu, lansat de Pacepa in 1987, a fost vehiculat si in zilele de22-23 decembrie 1989, când mass-media interna si internationala sustinea ca Ceausescu ar fi fugit departe de tara, in Iran, China sau Coreea de Nord. Prin cartile si prin interviul sau Pacepa a urmarit sa arunce in derizoriu un moment important si pozitiv din istoria României si sa-l ridiculizeze pe Ceausescu. In urma cu 20 de ani, asemenea alegatii pareau credibile, deoarece documentele nu fusesera publicate. Acum, in 2009, ar fi fost de asteptat ca el sa ceara scuze cititorilor si ascultatorilor (cartile sale au fost difuzate, in serial, la postul de radio Europa Libera), dar nu a facut-o. Daca Pacepa s-a mentinut pe linia minciunilor si dezinformarii (specifice securistilor), interlocutorii aveau datoria sa se informeze, sa citeasca documentele publicate, sa incerce sa restabileasca adevarul si nu sa popularizeze minciuna si dezinformarea.” Suntem, ca atare, in fata altei triste verificari a faptului de mult si degeaba stiut ca istoria ne invata ca istoria nu ne invata nimic. Pesimistii ca dl. Florin Constantiniu au motive sa ramâna pesimisti si, in acelasi timp, au datoria sa dezgroape adevarul de sub stratul de minciuna si calomnie unde-l vâra si-l tin mereu interesele zilei, scenariile manipulatorilor istoriei s.a.m.d. Cu privire la „cazul” in speta si la atitudinea lui Ceausescu din acel moment al vietii lui – ce sa spunem? Vom spune ca, dupa parerea noastra, nu numai ca n-a „dezertat” de la patriotismul pe care-l predica altora, „maselor” si poporului, dar a fost, in felul sau, un veritabil patriot: Ceausescu si-a iubit tara ca putini altii, dar, din nenorocire pentru tara si pentru noi toti, el o voia locuita de un alt popor! Mitul „omului nou”, coborât din cerul biblic pe pamântul oamenilor istoriei, a provocat dezastrul asteptat si stiut: poporul „visat” in chip paranoic de Ceausescu pentru tara pe care o iubea nu era (nu este!) altceva decât ceea ce a iesit din aceasta uriasa hibridizare umana de tip „miciurinist”. In sinea lui, probabil ca personajul de care vorbim nutrea convingerea ca poporul tarii iubite nici nu-l merita si ca revolutia are tocmai de aceea sarcina de a-i „da” lui alt popor. Nu spusese Draghicescu ca suntem un popor „neispravit”?! In realitate, pe spuma valurilor produse de orice revolutie ajung sa pluteasca „surcelele” lui Esenin. Specia necunoscuta de „oameni noi” pe care o revolutie o aduce la suprafata este specia in fata careia un personaj al lui Marin Preda ramâne interzis intrebându-se „de unde aparusera astia?!”, parca pescuiti din adâncuri de uriasul navod al istoriei si aruncati pe plaja actualitatii. Iubindu-si tara, Ceausescu a vazut-o populata si impestritata cu surcelele lui Esenin, cu oamenii noi, cu mankurtii, cu yesmenii, cu girafele lui Marin Preda, care, pentru un taran adevarat si autentic nici nu pot sa existe. Intorcându-ne de unde am plecat, putem spune ca „memorialistul” al carui mit il destrama istoricul Ioan Scurtu este el insusi produsul acelei hibridizari umane prin care Ceausescu visa sa-si faca alt popor pentru tara pe care o iubea. Acuma, cum vedem, creatura incearca sa-si calomnieze creatorul: vine istoricul si restabileste adevarul stricând astfel dispozitia sarbatoreasca a celor ce vor sa-l faca „erou”.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper