A trai fiecare zi ca o poveste

Un articol de VLADIMIR SIMON


Marturisesc ca am citit pe nerasuflate cartea pe care Alex Stefanescu a publicat-o recent („Jurnalul secret, dezvaluiri complete“, Editura Corint, 2009). Fiecare noua zi, din 2003 pâna in 2009, este cu  siguranta surprinzatoare pentru cititor, dar, mi se pare mie, ca si pentru autor. Fiecare noua zi reprezinta pentru el un prilej de bucurie sau uimire, chiar si atunci când intâmplarea povestita nu este, in fond, foarte vesela. Alex Stefanescu reuseste intotdeauna sa puna in evidenta partea plina a paharului, mai mult, sa faca haz de necaz. Bunaoara, la 21 octombrie 2005, celebreaza (sau comemoreaza?) cinci ani de când i-a fost sparta si devastata locuinta. Evenimentul stârneste si interesul presei. O reporterita ii pune victimei intrebarea: „Va rugam, domnule  Alex Stefanescu, sa ne spuneti ce simtiti in aceste momente?“ Raspunsul: un hohot de râs, ceea ce o determina pe reporterita sa opreasca filmarea. Altadata povesteste cum i se face o operatie de schimbare a cristalinului. Am motive sa cred ca, de regula, intr-o asemenea  imprejurare starea de spirit a pacientului nu este vesela.

Ei bine, Alex Stefanescu gaseste motive de satisfactie ca masa de operatie il  tine si nu se prabuseste sub greutatea lui, ca la  operatia de apendice. Dar mai cu seama, constata, dupa interventia chirurgicala reusita, ca are sansa de a redescoperi cât de frumos colorata e lumea si se hotareste sa-si schimbe fundamental viata. Nu va mai citi scriitori mediocri: „La vederea pe care o am, nu ma mai intereseaza decât cei la nivel de Premiul Nobel“ (p.217)
Când exista cel mai mic pericol de alunecare a sentimentului sau atitudinii in solemn sau grandilocventa, Alex Stefanescu gaseste acea nota in cheie ironica menita sa tempereze inflacararea si sa readuca perspectiva la masura ei terestra, familiara. Asa, mândria nationala este sustinuta de ce altceva decât de achizitia unei periute de dinti din par natural de porc, care nu are corespondent intre produsele internationale luxoase, dar artificiale. „Deci facem si noi, românii, ceva de mai buna calitate decât altii! Deci putem!“ (p.152). Altadata, o pana de cauciuc il surprinde singur in mijlocul unui drum plin de noroi, in fata unor câini furiosi, neputincios in manevrarea cricului si a rotii de rezerva. Apare providentialul Marian care „in doi timpi si trei miscari“ inlocuieste roata si pleaca fara a astepta multumiri. „In câteva secunde, am inceput din nou sa-mi iubesc familia, prietenii, cunoscutii. Si tara.“(p.102). In doua rânduri, la Suceava si Ploiesti, este onorat cu titlul de „cetatean de onoare“ al orasului. De fiecare data ceea ce il intereseaza pe autor este in ce masura acest titlu ar putea stimula interesul fetelor fata de persoana sa si constata cu falsa mâhnire ca asteptarea ii e zadarnica. In alta ordine de idei, masura valorii umane este data de sucul de rosii stocat in camara. „Fara suc de rosii in camara, nici Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici nu mi s-ar parea atât de inteligenti“ (p. 200)  Exista, insa, doua-trei exceptii, care nu se pot subsuma spiritului ironic. Ma refer la ziua de 2 noiembrie 2004 când o evoca cu admiratie, nostalgie si intelegere pe Zoe Dumitrescu-Busulenga care avea atunci de suportat atacuri grosolane privind compromisurile ei cu regimul Ceausescu. In alta parte e tulburat de povestile repetate privind comportamentul betivilor, altfel oameni muncitori in stare de trezie, pe care alcoolul ii transforma in brute si ii impinge catre fapte criminale, degeaba regretate mai târziu. Aici, in fata unor asemenea tragedii fara explicatii rationale, ironia nu mai functioneaza.

Câteva teme revin când si când, conferind textului unitate, evident, tot in acelasi registru ironic. Vom intâlni in mai multe rânduri referiri, marcate de o vinovata curiozitate privind buricele dezgolite ale fetelor. Multe zile consemneaza si situatia integritatii masinii personale, numita „Frantuzoaica“. Oglinzile retrovizoare sunt fie prezente, spre marea multumire a autorului, fie absente, subtilizate in toiul noptii sau in parcarile orasului. La 5 iunie 2004, Alex Stefanescu are prilejul de a sarbatori 100 de zile de când nu i s-a furat nimic de la masina. „Este adevarat, marturiseste el, nici nu mai e nimic de furat, decât masina insasi“. Ion Iliescu este, de asemenea, o tema repetata. Pâna in 2005, este infatisat ca un personaj reprobabil, din 2005, devine un reper istoric negativ. Aparitii demne de semnalat are si pisica Chiti, care stie sa aduca inapoi guma zvârlita, bate cu laba in tastatura computerului, e suspectata ca ar avea opinii literare si pe care autorul este ingrijorat ca o plictiseste.
Doua teme apar cu precadere in paginile cartii: feminitatea si cartea. Feminitatea este dorita, onorata, indragita, exaltata. Intr-o zi isi imagineaza o lume populata doar de femei, in care, insa, el sa fie singurul barbat. Când afla ca doar femelele-tântar, si nu masculii, sug sângele oamenilor, isi reconsidera fundamental atitudinea fata de aceste insecte, altminteri antipatice. Pretuirea eventualelor sale virtuti masculine de catre reprezentatele sexului slab prevaleaza in fata afirmarii publice. Pretinde ca prezenta, vorba, atingerea unei femei pur si simplu il emotioneaza. Când o saruta pe Andreea Marin ramâne cu buzele electrizate. Intelegem ca a sarutat ecranul televizorului. Cartile sunt peste tot: in camere, pe pat, sub pat, in baie, pe frigider, sub frigider. „La ce au folosit cartile?“, se intreaba sarcastic (p. 110). Cartea proasta de poezie e utila pentru aprins focul la gratar, un roman de câteva kilograme a fost aruncat in capul cuiva, un teanc de carti ale celor mai lipsiti de talent scriitori a fost folosit ca sa sprijine stinghia patului. Si totusi intreaga sa viata a citit. Isi doreste o lanterna in sicriu ca sa continue sa citeasca si dupa moarte.

Ajungem astfel la esenta acestei carti intitulata „Jurnal“. De fapt, fiecare zi este o creatie literara in sine, nu o consemnare fugara a unor evenimente doar din dorinta de a nu fi uitate. Fiecare zi are un subiect, un deznodamânt. Este o poveste. „Jurnalul secret“ este un serial cu episoade bine definite. Cum sunt construite? Autorul propune, zi de zi, confruntarea dintre fapta si norma, dintre intâmplare si logica, iar faptele si intâmplarile contrazic necontenit, tenace, norma si logica. De aici caderea seriosului in derizoriu. Alex Stefanescu si-ar dori transformata viata intr-o carte bine scrisa, cu un Fat-Frumos, erou principal, care sa subjuge cu farmecul sau irezistibil toate printesele, sa distruga monstrii si tot raul din lume. Stie ca nu se poate. Dar in loc sa-si plânga neputinta, a optat, daca nu pentru un hohot de râs, macar pentru un zâmbet. Revansa lui impotriva prostiei, obrazniciei, ticalosiei, vulgaritatii, tratata cu autoironie, se desavârseste in imaginar, uneori numit ca atare: vis. Dar nu numai. In 30 iulie 2005, intr-o noapte caniculara, se furiseaza din casa pentru a uda o magnolie din gradina aflata la 17 km distanta, inchipuindu-si ca planta sufera de uscaciune. Iata, deci, alaturi de imaginar, recursul la natura sunt, cred eu, mijloacele sale de aparare impotriva agresiunii unei organizari sociale tot mai sufocante. Pe care reuseste sa le transmita fara emfaza cititorului, interpretând rolul orgoliosului candid.

Zilele „Jurnalului secret“ se pot lesne converti in roman sau film. Sunt deja, cu siguranta, o cronica vie, inteligenta si incitanta a vremurilor contemporane.

2 comentarii pentru “A trai fiecare zi ca o poveste”

  1. ianuarie 6, 2010 la 8:57 pm

    Si eu am citit recent cele doua volume ale Jurnalului Secret scris de Alex. Stefanescu. A fost o experienta mai mult decat placuta.Mai mult decat atat, aceasta carte m-a facut sa mi-l aleg pe Alex. Stefanescu ca subiect pentru licenta pe care o voi sustine anul acesta.

  2. martie 14, 2010 la 11:20 am

    Il ador pe alex stefanescu! Un spirit frumos!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper