A fost comunismul un proiect de modernizare a societăţii?

Un articol de AURELIAN GIUGĂL

Impresii pe marginea unei dezbateri

La 20 de ani de la caderea comunismului, Institutul Cultural Român (ICR), în parteneriat cu Fundatia „Calea Victoriei“ a organizat dezbaterea cu tema „Miturile comunismului românesc – a fost comunismul un proiect de modernizare?“. La întâlnirea ce a avut loc marti 17 noiembrie 2009, moderata de atefan Vianu, au participat Ioana Popescu (cercetator la Muzeul Taranului Român), Raluca Grosescu (cercetator la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România), Cristian Vasile (cercetator la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“) si Ion Manolescu (conferentiar la Facultatea de Litere – Universitatea Bucuresti).

Mitul reconcilierii
Desi întrebarea din partea a doua a titlului dezbaterii a fost clara, daca a fost sau nu comunismul un proiect de modernizare a societatii, onorabilii invitati au ocolit cu eleganta un astfel de demers. a-a vorbit despre miturile comunismului românesc. Cristian Vasile s-a referit la momentul ’68 si la semnificatia lui în mitologia comunismului autohton, cu Nicolae Ceausescu profitând de un imens val de simpatie, nationala si internationala, în contextul Primaverii de la Praga si al neimplicarii României în invazia Cehoslovaciei. Ioana Popescu, usor nedumirita de tematica dezbaterii, a povestit auditoriului mici istorii personale, pornind de la delatiune, ca forma de control si disciplinare, de la cenusiul vietii cotidiene si de la rusinea de a fi fost partasi (disidenta ca forma de protest a fost aproape inexistenta în spatiul românesc) la un asemenea proiect de societate.
Ion Manolescu a vorbit despre influenta literaturii în crearea si consolidarea omului nou, tipul de discurs propus de manualul comunist, fie el de istorie sau de literatura, încadrându-se în tipologia vremii, proletcultismul si glorificarea eroilor nationali, inclusiv a celor comunisti, fiind temele fundamentale de articulare a acestui tip de abordare. Ioana Grosescu, în postura de cercetator la IICCR, a facut referire la miturile din perioada postcomunista. Astfel, au fost enumerate principalele obstacole care au stat si care stau în calea condamnarii crimelor comunismului. a-a pomenit de mitul reconcilierii nationale, în sensul în care societatea avea nevoie, pentru a-si regasi echilibrul, de o uitare colectiva de tipul „ce a fost a fost, ce este mai important de acum trebuie sa vina“, iar reconcilierea va fundamenta un nou proiect de societate, eliminarea urii ce ar fi învrajbit natiunea si nu ar fi adus nimic bun. Cine a fost interesat de propagarea unui astfel de discurs public dupa 1989 nu este greu de ghicit, în definitiv România reglându-si conturile cu trecutul într-un mod absolut ridicol, pentru tot arbitrariul comunismului ajungând sa „platesca“ simbolic, deoarece la nivel legislativ nu s-a întâmplat nimic, informatorii securitatii, tortionarii si cei care s-au ocupat cu sârguinta de „dusmanii poporului“ fiind exonerati de orice fel de raspundere. Ei si-au slujit, nu-i asa, tara, fiecare la locul lui de munca, vinovati sunt doar cei ce au informat, ei trebuie izgoniti din spatiul public, o forma de barbarie politica româneasca la care a facut referire Daniel Barbu în „Republica absenta. Politica si societate în România postcomunista“.
Vinovatia generalizata
Un alt mit postdecembrist, pus în circulatie de cei ce au fost de partea câstigatorilor în ambele perioade, comunista si postcomunista, a fost acela al vinovatiei întregului popor, în sensul în care nu au existat victime si calai, ci întreaga societate trebuie sa se simta responsabila pentru faptul de a fi „pactizat“ jumatate de secol cu puterea comunista.
Dezbaterea s-a animat în momentul în care publicul prezent si-a exprimat dorinta de a-si expune opinia. Invitatii au fost surprinsi sa descopere ca printre cei aflati în public exista voci care pot face un exercitiu de valorizare a comunismului, motivele fiind dintre cele mai variate, în acel moment al discutiei alunecându-se în varii directii pasionale, în functie de experienta fiecaruia în laboratorul epocii comuniste. O profesoara din Canada, emigrata din România exact acum 20 de ani, având vârsta de 14 ani atunci când si-a parasit tara, a tinut mortis sa o contrazica pe doamna Ioana Popescu, facând o comparatie în acest sens. Ca o paranteza, Ioana Popescu prezentase sumar mica experienta scolareasca a domniei sale, atunci când, spunea domnia sa, erai învatat sa-ti pârasti colegul, sa practici delatiunea din frageda pruncie, chiar din clasa I-a.
Profesoara din Canada s-a aratat contrariata de faptul ca i se imputa asa ceva unei societati comuniste, din moment ce în spatiul canadian de unde vine se întâmpla exact aceleasi lucruri: copiii sunt învatati sa-si pârasca colegii, sa spuna tot timpul ce se petrece în clasa, ce este rau în comportamentul elevilor, lucru normal în conditiile în care scoala trebuie sa se pazeasca de pericolele modernitatii: vânzarea de droguri printre elevi, circulatia armelor albe, prostitutia si alte asemenea ravagii contemporane.
Curios pentru o mare parte a asistentei în luarea de pozitie a profesoarei canadiene a fost faptul de a afla ca în opinia domniei sale comunismul nu trebuie doar demonizat, din moment ce au existat si lucruri bune întâmplate în aceasta perioada (casele primite de cetatenii României comuniste, sportul pe care puteau sa-l practice fara a plati nimic, aici vorbitoarea expunând mici fragmente din viata personala petrecuta sub comunism înainte de emigrare) si care nu îsi gasesc echivalentul în spatiul occidental, în cazul de fata în cel canadian. Întrebata fiind de ce a mai emigrat atunci, domnia sa a spus sec ca nu a fost optiunea ei, din moment ce atunci avea doar 14 ani.

Dupa 20 de ani
De la acest moment al dezbaterii, fondul discutiei a fost parasit, s-a mers pe varii istorii personale, dispute contradictorii, moderatorul dialogului vazându-se pus în postura de a pune capat discutiei.
Ce ramâne dupa o astfel de dezbatere? Faptul concret si observabil ca si acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, exista cetateni români dispusi sa nu accepte asertiunea conform careia comunismul a fost raul absolut. Totul depinde din ce unghi privesti lucrurile. Or, acest lucru pare sa fie uitat sau macar neglijat în societatea româneasca. Da, este o evidenta de necontestat ca în România comunismul înca poate stârni simpatie. Constientizarea acestui fapt poate vindeca de angoasa de care sufera anumite categorii sociale, provocata de faptul ca mase de cetateni din România investesc votul lor într-un partid ce s-a nascut din cenusa defunctului PCR.
În anii ’50 ai secolului trecut, Raymond Aron scria despre cele doua tipuri de societati industriale: una ce se construia dupa 1917 (URaa), alta în plina expansiune economica (capitalismul industrial occidental). Autorul unor prelegeri universitare, cuprinse mai apoi într-un volum („18 lectii despre societatea industriala“), îsi permitea luxul de a discuta fara patima, slujindu-se de date statistice concludente, despre cele doua tipuri de societati. Probabil ca în spatiul nostru autohton nu ar fi avut sanse de reusita: ar fi fost categorisit drept comunist irecuperabil.

Un comentariu pentru “A fost comunismul un proiect de modernizare a societăţii?”

  1. aprilie 18, 2012 la 8:35 am

    Foarte interesanta perspectiva! ma bucur sa gasesc materiale care sa trateze acest subiect, de altfel destul de neexploatat in spatiul cultural contemporan.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper