„Le Figaro“ – Riscurile gânditului în public

Un articol de TEODORA DUMITRU

Acum câteva saptamâni aflam rezultatele stupefiante ale unui sondaj realizat de „Le Figaro littéraire“: unul din trei francezi se viseaza scriitor, dar numai 15% citesc mai mult de 10 carti pe an. Si mai recent, semnalam, o data cu aparitia eseului lui S. Giocanti, „Histoire politique de la littérature“, avansul teoretizarii si tipologizarii relatiei dintre scriitorul francez si implicarea sa politica, pe lista de prioritati a actualitatii culturale franceze. Intre cele doua materiale, la jumatatea lunii trecute, aparea in „Le Figaro“ un mini-dosar semnat de Jacques Saint Victor, din aceeasi sfera de interes: „Doua secole de angajare“. Protagonisti: scriitorul francez vs. scena publica/ politica.

Autismul si grafomania in progress (proliferarea autofictiunii si obsesia de a-si vedea numele pe o coperta) intra in coliziune cu fenomenul de semn contrar – cultul societatii civile si obsesia legitimarii colective. Exista, asadar, scriitori scârbiti de contactul cu masa & bruiajele media si scriitori scârbiti de scârba primilor. Scriitori care traduc pasivitatea activa in pasivitate culpabila, nemeritorie, si insi care prin implicare inteleg vacarm si indeterminare. Sigur, s-ar putea spune, tabloul nu e intru totul original, pulsiunile implicarii/dezimplicarii sunt natural umane si, practic, nu exista o distanta semnificativa, din acest punct de vedere, intre epocile lui Voltaire, Zola si Foucault.
„Le Figaro“ se serveste, in debutul anchetei, de deceptia unui Edgar Quinet, care deplora slaba percutanta politica a scriitorului in secolul al XIX-lea in comparatie cu evul lui Voltaire sau al lui Tocqueville. Un Quinet atins de o forma de declinism, jenat de „morozitatea intelectuala“ a contemporanilor, „morozitate“ care va patrona totusi, peste câtiva ani, schimbarea de paradigma in relatia autor – implicare publica, prin afacerea Dreyfuss. Dezamagirea istoricului francez era câtusi de putin indreptatita atunci, explica autorul anchetei, cât si un secol mai târziu, daca ne gândim la anvergura politica a unor Sartre, Camus, Aragon si, fara indoiala, Malraux: „Nu se putea imagina dejun de presa la care sa nu se discute, la felul principal, despre romanul cutarui mare scriitor. Acuma, in loc de romane, se diseca meciuri de fotbal“
Nu numai ca „expertizarea“ politica a scriitorilor s-a produs si a proliferat mult in secolul al XX-lea, dar mecanismul in chestie a functionat, se arata, cu consecinte cât se poate de nocive. Indivizi sclipitori, in voga in ultimele decenii ale secolului trecut, au semnat texte iresponsabile, care le sfidau competentele. Foucault sprijinindu-l din rarunchi pe ayatollahul Khomeini ori semioticienii francezi pozând pe Zidul chinezesc in onoarea tatucului Mao sunt prototipuri de esec si falsa expertiza invocate frecvent.

Patru autori in voga, cu volume publicate la edituri importante din Franta si patru atitudini spectaculos de divergente fac obiectul anchetei „Doua secole de angajare“ din cotidianul francez. Corectitudine politica sau pur hazard, e vorba de doi scriitori si doua scriitoare. Daca pozitiile autoarelor se remarca prin discretie, timiditate, avuarea incompetentei militante (Marie Ndiaye: „nu stiu sa compun texte militante“, „nu stiu ce s-ar putea scrie unui ayatollah“ ) sau reverberatii cliseistice (Eliette Abécassis: „Dupa mine, literatura reprezinta o critica a societatii. Altfel, devine un act de pur narcisism. (…) Nu pot disocia angajamentul de scriitura. A scrie inseamna a fi revoltat. A fi in relatie cu ideea de bine.“), cei doi scriitori prezenti, Yannick Haenel si Patrick Besson au idei mai ferm asumate.
Yannick Haenel: „Nu intervin in dezbaterea publica pentru ca, pentru mine, a nu interveni este o atitudine politica. (…) Nu ma vad intervenind in chestiunile arzatoare la ordinea zilei. A fi din ce in ce mai politic inseamna, pentru mine, sa fii din ce in ce mai antisocial. Sa intervii in dezbateri inseamna sa raspunzi unei cereri sociale: câmpul media este, inainte de toate, o scena, si, sincer va spun, n-am nici un chef sa joc vreun rol. E cu putinta, azi, un discurs politic coerent? Nu cred. Ideile sunt dizolvate in vârtejul mediatic. Inainte, controlul media insemna sa-ti faci pe oameni sa taca, azi inseamna sa-i faci cu orice pret sa vorbeasca despre orice. (…) Nimeni nu da o para chioara pe ce crede scriitorul in Franta. Discursul scriitorului nu mai conteaza azi si nu cred ca din vina lui. «Angajamentul» unui scriitor e o faza fumata. Acum gânditul in public a devenit inept. (…) Lucrurile fundamentale se transmit in secret. La fel schimbarile autentice: nu se intâmpla niciodata violent. Un discurs politic veritabil, daca exista asa ceva, n-o sa fie rostit vreodata la televizor.“
Patrick Besson: „Am impresia ca nu serveste la nimic sa-ti expui convingerile prin presa. (…) Mai bine stai si scrii carti. O carte citita de o mie de persoane are un impact mai mare decât un articol frunzarit de 300 000. (…) De un an si jumatate, ma documentez asupra crizei ostaticilor din Beslan, Cecenia. Jurnalele frantuzesti n-au retinut din aceasta drama decât un singur lucru: ca armata rusa a ucis 300 de persoane. E adevarat, operatiunea s-a sfârsit rau. Dar se uita faptul ca un comando tinea, de trei zile, ostatice 1 200 de persoane, din care 600 copii, ca le refuza hrana, apa, ca nu-i lasa sa doarma sau sa mearga la baie. Asta inseamna tortura, torturarea copiilor. Eu m-am inscris intr-o asociatie care lucreaza pe lânga oamenii salvati atunci si voi scrie o carte pe acest subiect. (…) Când iti alegi un subiect, trebuie sa-l cunosti in profunzime.“
Termenul nou de raport, unul care, deducem, altereaza raportul scriitorului cu viata politica si implicarea publica, cvasiinexistent pe vremea lui Voltaire si mai putin covârsitor pe vremea lui Zola, este factorul media, in amploarea sa din prezent. Presa si mai ales televiziunea distrug identitatea unei voci si zadarnicesc pretentia de a formula opinii: asa considera si Yannick, si Besson, chiar daca de pe pozitii antagonice. Yannick se retrage, considerând neparticiparea la discursul public o forma de protest, iar participarea – o forma de dezertiune; Besson, in schimb, a decis sa se substituie presei si sa faca mai bine ceea ce jurnalistii de profesie, conjugati cu ingerintele comerciale, fac prost sau superficial. Nu numai ca a avut si are atitudini politice pe care le expune transant („am fost de partea comunistilor“, „am tinut cu sârbii“), dar, pentru acest autor, comandamentul implicarii in realitatea politica si sociala merge mai departe decât la majoritatea predecesorilor sai.
Scriitorul nu mai scrie „cu teza“, nu mai instrumenteaza aluzia sau functia travestirii unei realitati in fictiune. Fiindca realitatea furnizata de „surse“ e falsificata sau lacunara, scriitorul e obligat sa devina el insusi jurnalist de investigatie sau cercetator. Scrisul se re-profesionalizeaza. In fundal, teoria fictiunii autosuficiente si manuale intregi de estetica – in cadere libera…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper