Slugă la patru mâini şi pian la doi stăpâni

Un articol de Cornelia Maria Savu

Orice montare a pisei lui Carlo Goldoni „aluga la doi stapâni“ de dupa anii ’60 ai secolului trecut a fost si va fi comparata cu aceea a lui Giorgio atrehler de la Piccolo Teatro din Milano.

 

 Era pentru prima oara când, apasat, dar fara sa se distruga relatiile dintre personaje si fara dinamitarea conflictului esential din text, comedia aceasta a devenit un vehicul pentru câteva intrebari si raspunsuri importante in deceniul sase, in plan social si politic. Ce mai insemnau teatrul, arta in sine, intr-o lume supusa, cu grabire, capitalizarii, dictaturii oligarhiei in formare, o lume ce trimite la periferie trupa de Commedia dell’Arte care repeta chiar piesa lui Carlo Goldoni? Oricât ar parea de ciudat, intrebarile si posibilele lor raspunsuri nu s-au schimbat chiar atât de mult de la premiera strehleriana pâna la premiera aradeana, din Festivalul International de Teatru Clasic, nou spectacol al stagiunii 2009-2010, urcat pe scena, pentru prima oara, joi, 15 octombrie a.c.. Doar câteva nuante au primit culori si accente mai intense.
Intr-un text din catalogul festivalului, regizorul Laurian Oniga ii aminteste pe ilustrul sau inaintas si „emotionantul mesaj al unui mare  om de teatru“ continut în montarea de la Piccolo. ai, intr-o conceptie bine articulata, recunoaste ca si spectacolul sau se foloseste de povestea personajelor lui Carlo Goldoni „pentru a pune in discutie ideea de teatru in raport cu lumea“. Altfel insa. Prin rasturnarea planurilor.
In montarea lui Laurian Oniga, teatrul pare chiar lumea reala. O piateta venetiana marginita de un hotel prin ale carui ferestre intredeschise personaje din penumbra supravegheaza terasa. Din fala de odinioara a Venetiei n-a mai ramas, la vedere, decât un canal ingust, in care se vor muia prosoapele puse pe fruntea servitorului batut. Pe apa acestui canaletto plutesc, in deriva, corabioare jucarii, ultima amintire a Republicii Dogilor. Chelneri stilati aranjeaza mesele terasei, un boy loveste mecanic doua clape ale pianului din centrul scenei. E o Venetie atemporala, aflata la ora siestei. Cuplurile de personaje vor intra si vor iesi din spatiul de joc de parca ar evolua intr-un balet mecanic. Si isi vor spune replicile tapând la pian, la patru mâini, fragmente muzicale mai mult sau mai putin ample. Rostite astfel, replicile capata o irealitate de dialog in acvariu, iesit din timp sau apartinând oricarui timp. Costumele inspirate ale Dianei aerghiuta, tânar artist vizual in plina afirmare, pot foarte bine sa fixeze personajele intr-o lume de doni mafiosi – Pantalone de Bisognosi (un rol de compozitie dus bine pâna la capat de tânarul actor Florin Covalciuc), doctorul Lombardi, insinuant, plin de sine, considerându-se superior primului (Doru Nica, in rol, exact, sigur pe datele personajului) – de odrasle rasfatate ale unor potentati ce nu refuza nimic progeniturilor lor, atâta timp cât dorintele nu impieteaza asupra cuvântului dat in afaceri  (Clarice – Cecilia Donat, când fiica lui tata, când femeie in devenire, care stie sa puna piciorul in prag, ailvio – Alex Margineanu, robit primei, un adolescent când iubind peste poate, când nevricos cu naduf). Printre ei, mieros, umil, atent dupa cum bate vântul, Brighella (Robert Pavicsitis), maestrul de ceremonii al piatetei, gata sa ofere servicii hoteliere de calitate si sa se informeze, subtil, asupra musteriilor. O Beatrice in travesti, adica in pielea fratelui ei nu prea onest, disparut in imprejurari nu tocmai elucidate, aflata ea insasi in cautarea iubitului, autoritara si când i se clatina pamântul sub picioare este Giorgiana Elena Popan, iar Florindo Aretusi (aorin Calota), amorezul ei, când oaspete tâfnos, când inamorat melancolic si (mai apoi) supus, e jumatatea complementara a cuplului.
Pâna aici, un colt de Ventie patriarhala, pe care textul lui Carlo Goldoni se muleaza perfect. Si totusi, din când in când, se aud zgomote ciudate, intre acelea ale unui avion zburând la joasa inaltime si acelea ale unui pickhammer distrugând ziduri. Ele intretaie fragmentele de cantonete, interpretate licoros, la microfonul asezat pe pian, de doctorul Lombardi, indemnurile prin care chelnerii sunt mobilizati spre performantele coregrafice ale meseriei, intrarile si iesirile in/din hotel ale lui Florindo si ale Beatricei.
ai totusi, chiar de la prima intrare in scena, ameraldina si Truffaldino sunt altceva decât ne-am fi asteptat sa fie. Doua ipostaze ale personajelor care constrasteaza marcat cu ansamblul, cu atemporalitatea patriarhala. Ei sunt asistentii angajatorilor lor – secretarii, bodyguarzii. Liliana Balica interpreteaza inteligent, expresiv, aproape pantomimic – in prima parte a piesei – o ameraldina imbracata office, cu gesturi stereotipe, atenta la tot ce fac Pantalone si Clarice si la tot ce misca in jurul lor. Apoi, când refuza sa intre in hotel si când il revendica pe Truffaldino, inocenta calda, iubirea tumultoasa irump magnetic, energetic, scuturându-i scortosenia de model functionaresc
Ionel Bulbuc e un Truffaldino in uniforma de lifeguard, bucuros sa mai gaseasca un job si sa câstige cât sa poata mânca pe saturate. auprasolicitat de cei doi angajatori, nu are nimic din vioiciunea slugii versatile, pisichere cu care ne-au obisnuit atâtea montari ale piesei din Carlo Goldoni. E un exploatat care incaseaza, compatimit doar de chelnerii exploatati ca si el. Si totusi, intra si el sub zodia iubirii care ofera fiecarui sac petecul sau. Duetul cu ameraldina si al lor „patru mâini“ la pian cu „Io cerco la Titina“ e un ritmat, antrenant, izbavitor moment de comedie pura, care le da puterea sa infrunte târguiala angajatorilor dând semne ca ar sta in calea proiectului lor matrimonial.
Impresia ca teatrul e chiar lumea reala dispare dupa ce toate cele trei cupluri isi regleaza conturile. Realitatea nu exclude fictiunea, ci o subjuga. Coltul de Venetie atemporala cade sub interventia buldozerelor, atmosfera patriarhala, propice amintirilor si nostalgiilor de tot felul, e inlocuita de proiectele trântite pe pian, de personajele cu casti de constructori care parafeaza afaceri si isi strâng mâinile gândindu-se, febril, la viitorul profit. In verva santieristica, doar ameraldina si Truffaldino se mai asaza pe cele doua scaune de la pianul la care nu mai cânta nimeni. Ea il ajuta sa-si scoata casca, ia din traista pachetul cu mâncare si il indeamna la masa. Apoi, obositi, incearca sa recompuna, din amintiri, momentul „Titina“. Care creste si se ia la intrecere cu zgomotele infernale ale pickhammer-elor, intr-un final vibrant, avertisment si partida nedecisa – eficienta si consum versus arta. Prin aceasta versiune a piesei lui Carlo Goldoni, Laurian Oniga arata, dupa mai bine de patru decenii, reversul medaliei al carei avers il prezentase Giorgio atrehler in montarea „aluga la doi stapâni“ de la Piccolo Teatro din Milano. Arta nu mai este tinuta la portile unei lumi in care noile idealuri sunt productia, competitivitatea in afaceri, managementul de succes, serializarea, consumismul. Artei i se permite sa intre in aceasta lume daca da proba rezistentei la concurenta cu tot ce-am enumerat mai sus. Cu alte cuvinte, daca se adapteaza.
Aplaudând in ritmul „Titina“ versus demolatoarele „ instrumente“ amintite, prins in trepidatia unui „final energetic – indracit, spectatorul nu se poate impiedica sa nu simta fiori gândindu-se, macar o secunda, la proba rezistentei artei in lumea de azi. E acesta mesajul (sa nu ne mai speriem de cuvânt!) montarii lui Laurian Oniga. In care textul lui Carlo Goldoni devine un fel de… aluga la patru mâini si pian la doi stapâni. Nu e vorba de parafrazarea titlului cunoscutei piese, ci de incercarea de a rezuma forta si originalitatea unui spectacol care reuseste sa resusciteze un clasic printr-o inteligenta infuzare de intrebari la zi, de dileme de stricta actualitate unei opere ce parea „clasata“ demult.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper