O plastografie (G. Călinescu, N. Iorga şi Ileana Vrancea)

Un articol de ANDREI TERIAN

Intr-un articol din tinerete („Despre critica si critici“1, 1927), G. Calinescu efectueaza un recensamânt al criticilor din literatura noastra. Criteriile sale erau, pe atunci, simple si ferme: „ae cere ssict criticului doua insusiri fundamentale: intuitia sigura a talentului si autoritatea.“ Numai ca, potrivit lui Calinescu, standardul din urma fusese atins pâna la data respectiva doar de patru autori români: Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, G. Ibraileanu si E. Lovinescu. In fond, cei patru formeaza tot atâtea paradigme critice, la care cronicarul „Adevarului literar si artistic“ se va raporta, intr-un fel sau in altul, de-a lungul intregii sale cariere.

Un „discipolat tacit“?
Cu toate acestea, s-a vehiculat in exegeza calinesciana postbelica si ipoteza ca autorul „Principiilor de estetica“ ar fi fost un „nemarturisit (…) emul“2 al lui N. Iorga. Curios e mai cu seama faptul ca aceasta filiatie, sustinuta cu vehementa in deceniile opt si noua, a fost proclamata aproape simultan de doua grupari principial ostile una alteia (protocronistii si „lovinescienii“), care si-au gasit astfel in minimalizarea lui Calinescu o tinta comuna. In orice caz, supozitia a avut parte de cea mai extinsa si mai radicala demonstratie in eseul monografic al Ilenei Vrancea („Intre Aristarc si bietul Ioanide“), care pretindea ca intre cei doi istorici literari ar fi existat un „discipolat tacit“3. Cronologic vorbind, o atare descendenta nu e imposibila: din cele trei editii ale volumului iorghist „Generalitati cu privire la studiile istorice“, pe care autoarea volumului din 1978 isi bazeaza demersul, primele doua – din 1911, respectiv 1933 – preceda „Principiile de estetica“ (1939), pe când cea de-a treia – postuma, din 1944 – a aparut cu trei ani inainte de „Istoria ca stiinta inefabila si sinteza epica“. Dar cu aceasta suntem inca departe de a fi rezolvat problema, de vreme ce idei asemanatoare celor propagate de Iorga ar fi putut sa imprumute Calinescu de la numerosi teoreticieni antipozitivisti (Dilthey, Croce, Rickert, Gentile, aimmel s.a.m.d.), dintre care pe unii criticul român ii citise in detaliu inca de la mijlocul deceniului trei. ai, in definitiv, despre ce idei ar fi vorba aici? Marturisesc ca nu mi-e prea clar ce intelege Ileana Vrancea prin „arta (…) de a cadea vultureste asupra citatului semnificativ“ sau prin „tehnica masinariei de tifle“, in timp ce „cultul amanuntului pitoresc“ a constituit o trasatura a portretisticii istorice, critice si literare din vremuri imemoriale. Si totusi, dincolo de aceste perifraze vagi, ramân in discutie doua principii istoriografice esentiale: „subiectivitatea creatoare a istoricului artist, dotat cu talentul de a transforma prin viziune ordonatoare faptul brut in valoare istorica“4 si, indeosebi, „mult discutata schimbare de perspectiva prin care sentimentul si experienta actualitatii navalesc in recrearea epocilor si operelor vechi“, pe care autoarea cartii din 1978 o considera „mostenirea cea mai spectaculoasa pe care Calinescu o primeste de la Iorga“5. Atâta doar ca, oricât de bizar ar putea parea acest lucru, niciuna dintre aceste idei nu este, de fapt, a lui Iorga: printr-un montaj ilicit, Ileana Vrancea falsifica niste atitudini cu mult mai cuminti decât erau in realitate.
„Antipozitivismul“ lui Herodot
Ce-i drept, dintre cele doua principii fundamentale pe care Ileana Vrancea pretinde ca G. Calinescu l-ar fi preluat in mod fraudulos de la N. Iorga, primul pare sustinut cu argumente de ordinul evidentei. „Iorga – scrie autoarea eseului din 1978 – porneste de la premisa ca «inainte de toate se cere istoricului talent literar»“6. Nimic mai fals, insa. Si asta pentru ca, de fapt, asertiunea lui Iorga suna astfel: „Pentru un om din lumea veche, raspunsul sla intrebarea „Cum se scrie istoria?“t era usor. Inainte de toate, se cere istoricului talent literar. ss.m., n.m.t“7 Cum devine punctul de vedere al unui „om din lumea veche“ punctul de vedere al istoricului român, acesta e un mister cu atât mai neguros cu cât Iorga insusi tinea sa marcheze, in continuare, desuetudinea acestei perspective: „Cu veacul nostru de realism si actiune in cugetare, lucrul s-a schimbat cu desavârsire. Talentul literar e util – de concluziile moralizatoare nu mai e vorba, nici de «demnitatea istoriei» –, adevarul e indispensabil.“8 Precum se vede, autorul „Generalitatilor…“ nu neaga rolul „talentului“ in scrierea istoriei; numai ca il subordoneaza „adevarului“. Cât despre „viziunea ordonatoare“, capabila sa transforme „faptul brut in istorie“, chiar Iorga recunostea ca o asemenea idee nu are nimic revolutionar: „Orice gramadire de fapte e insa istorie? Nu cred sa fi afirmat cineva aceasta.“9 Ba, mai mult, atunci când proclama caracterul „sistematic“ al istoriei, Iorga nu numai ca nu considera necesar sa apeleze la antipozitivismul contemporan, dar il invoca in sprijinul sau pe… Herodot: „Istoria a inceput sistematic: n-a luat faptele in stare bruta, ci le-a potrivit dupa raporturile lor unele fata cu altele. Logografii nu erau in aceasta categorie, dar Herodot inca e un bun sistematizator, care promite, in definitia istoriei, a prezenta cetitorilor cauze. De aceea el nu da o simpla povestire a razboaielor medice, ci le va pune la locul lor in dezvoltarea omenirii. ss.a.t“10
Cum se scrie istoria?
Trecând acum la celalalt aspect (functia reactualizatoare a istoriei), Ileana Vrancea pare sa ofere iarasi probe irefutabile: „Pentru Iorga, «istoricul adevarat» este acela care «isi infatiseaza faptul, il creiaza din nou, in sine, prin fantazie (…) insa nu fantazia istoricilor romantici, care creeau ce nu era (…) Fantazia lui e fantazie reproductiva, – creatoare si ea in felul ei…» (1898).“11 Insa pasajul citat juxtapune, de fapt, enunturi prelevate din doua texte diferite: daca prima parte a fragmentului a fost extrasa din „Cum se scrie istoria?“12 (1898), cealalta figureaza intr-o lectie de deschidere pe care Iorga o tinuse in anul precedent („Frumusetea in scrierea istoriei“13). Mai grav este insa faptul ca autoarea strecoara intre aceste fraze un fals raport de continuitate, ocultând tocmai esentialul. Caci, in realitate, prima parte a fragmentului „aranjat“ de Ileana Vrancea (si anume: „istoricul adevarat isi infatiseaza faptul, il creiaza din nou, in sine prin fantazie“) continua cu o secventa care arata cât de conventionala era ideea lui Iorga: „In aceasta recreare a trecutului, el trebuie sa fie insa cu multa paza. Daca, precum am spus, mecanismul gândirii si generalitatea sentimentelor nu se prea schimba, epocile au fiecare deosebite medii intelectuale, se misca in atmosfere deosebite de idei. Pe urma, identitatea absoluta a sentimentelor in doua timpuri n-a fost niciodata. Cu drept cuvânt s-a imputat istoriografiei secolelor precedente lipsa de simt istoric, dispozitia de a vedea in toata istoria motive analoage cu acelea care determinau viata omenirii in timpul când se scriau operele. ss.a.t“14 Astfel de tactici mistificatoare se intâlnesc si intr-un alt pasaj, unde legitimarea principiului reactualizarii si a mecanismului „lecturii inverse“ pare dincolo de orice indoiala: „Convins ca «istoricul trebuie sa judece trecutul cu ideile timpului sau» (1894), Iorga a teoretizat si a si aplicat aceasta perspectiva cu cronologie rasturnata pe care el o numea pur si simplu «o alta cale»: «ae cauta – si indraznesc insumi a cauta astfel – in fiecare moment legatura cu alta viata (…) explicatia unui vechi fenomen istoric corespunzator, in acelasi loc, cu aceeasi rasa si poate sa serveasca la priceperea fenomenului trecut si experienta de astazi» (1912).“15 Numai ca enuntul din 1894 are in contextul studiului iorghist un cu totul alt sens decât acela pe care i-l atribuie „cercetatoarea“. De fapt, autorul prelegerii se referea acolo la tendinta „pragmatica“ (moralizatoare) a istoriei, care se intâlneste mai cu seama in Antichitate, dar care se bazeaza pe „o conceptie pe care o putem urmari pâna aproape de timpurile noastre. Pentru a atinge scopul, istoricul trebuie sa judece trecutul, totdeauna cu ideile timpului sau, fara indoiala.“16 ai totusi, universitarul bucurestean era departe de a impartasi aceasta viziune. Din contra, el explica (si aproba) discreditul cu care acest „pragmatism“ obtuz va fi intâmpinat in epoca moderna: „Conceptia se va pierde numai cu comprehensivitatea crescânda a secolului nostru pentru feluri de a gândi care nu mai sunt ale sale. «Tout comprendre c’est tout pardonner» e o idee foarte dreapta si foarte frumoasa.“17 Cât despre afirmatiile din 1912, ele pot parea destul de bizare in lumina precizarilor de mai sus. Si totusi, nu e vorba in cazul respectiv nici de o contradictie, nici de o revizuire: ele se explica exclusiv prin contextul enuntarii lor. De altfel, Ileana Vrancea omite in mod strategic sa mentioneze ca, in realitate, textul din 1912 („Nevoia innoirii cunostintilor istorice in invatamântul secundar“) nu e decât o conferinta cu finalitate pur didactica, in care Iorga nu „teoretizeaza“ nimic, ci doar expune inaintea dascalilor de liceu noile metode de studiu din celelalte sisteme europene de invatamânt. Mai mult, chiar autorul conferintei insista asupra faptului ca procedeul amintit nu se recomanda decât „in chip exceptional“ si, in orice caz, cu scopuri pur didactice, „pentru intelegerea unui mare act din istoria universala, ale carui elemente nu se pot lua de-a dreptul din trecut ss.m.t. Ne silim, va sa zica, necontenit sa apropiem situatiile istorice, personalitatile istorice, pe baza necesitatilor istorice, pentru a le intelege mai bine unele prin altele.“18 Ce-ar mai fi de spus aici?…
„Eu n-am niciun sistem…“
Cel mult, ar fi de adaugat ca ideile lui Iorga erau lipsite de acea anvergura programatica apta sa le confere o pozitie teoretica bine determinata. Pe de o parte, observatiile „generale“ pe care le-a facut istoricul român se reduceau, in esenta, la câteva principii de bun-simt, incontestabile si, prin aceasta, inutile. De pilda, intr-unul dintre textele sale definitorii („Cum se scrie istoria?“, 1898), Iorga solicita de la un adevarat istoric trei calitati de baza: munca, inteligenta si talent19. Si cine oare l-ar putea contrazice? Pe de alta parte, nazuind sa ajunga la „faptul“ istoric, autorul „Generalitatilor…“ nu considera necesar ca acesta sa fie reproiectat pe ecranul actualitatii; din contra, Iorga continua sa creada ca un istoric ar putea sa descopere vreodata „faptul (…) intreg si nefalsificat prin reminiscente de-ale prezentului“20. De altfel, autorul „achitelor din literatura româna“ a ramas mereu fidel idealului rankean al istoriei – care, fireste, nu excludea „talentul“, dar se ghida dupa prioritatea de a infatisa evenimentul „in sine“. Iar acest imperativ se intâlneste de-a lungul intregii sale activitati istoriografice, inclusiv intr-un articol din 1935 („Adevar si greseala in scrierea istoriei“), in care Ileana Vrancea se straduieste sa descopere o pretinsa anticipare a tezelor calinesciene. Insa, chiar si in acel text, Iorga definea istoria drept „un domeniu in care se cere sa fii capabil de a face omul la loc asa cum a fost“21. Desigur ca a surprinde „omul“ inseamna a merge dincolo de faptele seci, adica spre „viata“; dar peste acest precept elementar Iorga nu paseste decât rareori si intr-o maniera nu foarte concludenta. Si asta pentru ca „frumusetea“, „divinatia“, „creatia“, „vis poetica“ si celelalte formule pe care le reitereaza obsesiv Ileana Vrancea nu sunt, la autorul „Generalitatilor…“, decât simple sinonime pentru simpatie si comprehensiune, iar ele nu urmaresc sa altereze intr-o maniera substantiala raportul dintre „adevarat“ si „verosimil“. In orice caz, ele se afla inca departe de miscarea antipozitivista a ideilor epocii, indicând mai degraba niste reminiscente romantice nedorite, in ciuda aversiunii pe care Iorga a afisat-o constant fata de orientarea respectiva. Dar, mai ales, ele nu se articuleaza intr-o reflectie sistematica si unitara asupra cunoasterii istorice, ci se disemineaza sub forma unor recomandari empirice. In fond, cel mai bine ar fi sa-l credem pe Iorga insusi, care, intr-o lectie de deschidere din 1925, afirma urmatoarele: „acopul cursului de istorie contemporana e de a desfasura viata asa cum este, nu de a o inghesui intr-un sistem anumit, fiindca viata e mai ampla, mai bogata decât orice sistem pe care ea il intrece intotdeauna. Nu tin la niciun sistem si nu indemn pe nimeni sa se vâre in vreunul. Eu n-am niciun sistem; am ferestre prin care privesc tot ce se petrece in jurul meu si porti larg deschise pentru tot ce vine de la viata din afara. ss.m.t“22 Asadar, chiar si scotând din calcul falsificarile grosolane ale Ilenei Vrancea, teza „discipolatului tacit“ pe care il revendica autoarea eseului din 1978 e total neconvingatoare.

(Fragment din volumul „G. Calinescu. A cincea esenta“, in curs de aparitie la Editura Cartea Româneasca)

Note:
1. G. Calinescu, „Despre critica si critici“, in „ainteza“, an. I, nr. 3-4, iunie-iulie 1927; reprodus in „Opere. Publicistica“, vol. I, editie coordonata de Nicolae Mecu, text ingrijit, note si comentarii de Nicolae Mecu, Oana aoare, Pavel Tugui si Magdalena Dragu, prefata de Eugen aimion, Academia Româna – Fundatia Nationala pentru atiinta si Arta, Bucuresti, 2006, p. 172-177.
2. Ileana Vrancea, „Intre Aristarc si bietul Ioanide“, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1978, p. 29.
3. Ibidem.
4. Idem, p. 30.
5. Idem, p. 36.
6. Idem, p. 30.
7. N. Iorga, „Cum se scrie istoria?“ s1898t, in „Generalitati cu privire la studiile istorice“, introducere, note si comentarii de Andrei Pippidi, nota asupra editiei de Victor Durnea, Editura Polirom, Iasi, 1999, p. 74.
8. Idem, p. 75.
9. N. Iorga, „Despre conceptia actuala a istoriei si geneza ei“ s1894t, in „Generalitati…“, ed. cit., 1999, p. 57.
10. Ibidem.
11. Ileana Vrancea, op. cit., p. 31.
12. N. Iorga, „Cum se scrie istoria?“ s1898t, in „Generalitati…“, ed. cit., p. 77.
13. N. Iorga, „Frumusetea in scrierea istoriei“ s1897t, in Generalitati…, ed. cit., p. 71.
14. Idem, p. 77.
15. Ileana Vrancea, op. cit., p. 36-37.
16. N. Iorga, „Despre conceptia actuala a istoriei si geneza ei“ s1894t, in op. cit., p. 57.
17. Ibidem.
18. N. Iorga, „Nevoia innoirii cunostintilor istorice in invatamântul secundar“ s1912t, in „Generalitati…“, ed. cit., p. 116.
19. N. Iorga, „Cum se scrie istoria?“ s1898t, in „Generalitati…“, ed. cit., p. 77.
20. Idem, p. 78.
21. N. Iorga, „Adevar si greseala in scrierea istoriei“ s1935t, in „Generalitati…“, ed. cit., p. 251.
22. N. Iorga, „Istorie contemporana si viata nationala“ s1925t, in „Generalitati…“, ed. cit., p. 156.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper