Nunta Porcului

Un articol de C. STANESCU

Ma tin de mai mult timp sa scriu despre o excelenta revista din sud intitulata chiar asa, „aud“, aproape invizibila la centru unde, adesea, „provincia“ e mai la ea acasa. Insa revista „aud“ din Bolintin nu sufera cu niciun chip de provincialism, n-are complexul doamnei Bovary si nu stranuta silitoare si cuminte când Bucurestiul are guturai.

„aud“ este o publicatie independenta, fiind dependenta ca mai toate revistele din tara doar de punga strânsa a sponsorilor, capriciosi si imprevizibili ca buletinul meteorologic. Are insa noroc cu un primar destoinic si generos care contribuie cu banii contribuabililor la supravietuirea uneia din cele mai interesante si valoroase reviste din provinciile românesti. Desi in paginile ei face loc atâta cât trebuie si talentului si veleitatilor locale, mai ales lirice, „aud“ atrage ochiul cititorului de peste tot cu materiale, studii, articole si anchete de mare interes national. Printre colaboratorii sai permanenti se afla un poet redutabil ca Liviu Ioan atoiciu, cu o rubrica de „Delimitari“, unde scepticismul eminentului poet alimenteaza o combativitate necrutatoare, nu o data contondenta; in paginile „aud“-ului, istoricul literar si carturarul Teodor Vârgolici, biograful si exegetul lui Bolintineanu si al lui Gala Galaction, depune marturii pretioase despre vremea si lumea prin care a trecut, o lume de ilustri literati care, constituiti intr-o adevarata citadela cu sediul multa vreme in Pache Protopopescu, au facut ca literatura si cercetarea literara sa reziste si sa se dezvolte in conditii grele, de multi din cei de azi inimaginabile. Este lumea lui G. Calinescu si a protejatilor lui, nume de seama care dupa câte o detentie absurda si chinuitoare au gasit refugiu in Institutul „divinului critic“, el insusi tinut intr-o colivie aurita departe de universitatea tinerelor generatii unde ii era locul. Rubrica de marturii literare a lui Teodor Vârgolici vorbeste despre acea lume si maestrii ei prigoniti, adunati la un loc de G. Calinescu. Dupa un lung serial despre colaborarea cu autorul inegalabilei „Vieti a lui M. Eminescu“, istoricul si memorialistul Teodor Vârgolici vine in „aud“ cu un nou serial de tot interesul despre Ovidiu Papadima care, „alaturi de marele nostru profesor G. Calinescu, pentru mine ca si pentru alti cercetatori tineri din acea vreme in cadrul Institutului, Ovidiu Papadima ne-a fost nu numai un mentor spiritual, ci si un adevarat parinte spiritual (…) Pe Ovidiu Papadima l-am intâlnit prima data in primavara anului 1952, când am fost numit de G. Calinescu preparator si apoi cercetator in cadrul institutului, moment decisiv care mi-a marcat destinul. Ovidiu Papadima a fost cel care, si la propriu si la figurat, m-a dus de mâna la Biblioteca Academiei Române…“
Din Biblioteca, T. Vârgolici a iesit cu marea editie Bolintineanu, apoi cu aceea a operelor lui Gala Galaction. Un mare cronicar al acelor vremuri este, in felul sau, Ion Cucu, autorul unui recent album intitulat „O istorie literara a privirii“: pe sub ochiul acestui mare fotograf a trecut cam intreaga literatura româna din ultimele cinci decenii, incât putem spune ca, alaturi de N. Manolescu, el este „cel mai longeviv cronicar“ al literaturii române contemporane. Un fotograf si un creator definit admirabil intr-o dedicatie a lui Marin Preda: „Lui Foto-Cucu cel care ma creeaza a doua oara“. „Din 1959 si pâna azi – scrie Ion Cucu in prefata publicata de «aud» – am lucrat continuu. Trecerea mea prin lumea literara româneasca se concretizeaza astazi in circa 20 000 de imagini. In expozitia gazduita de Muzeul National al Literaturii Române am expus 550-600 de fotografii. Doua volume – un album de arta cu scriitori si «Istoria literaturii române postbelice in imagini» (1957-2007) sunt doua proiecte pe care le-am propus Uniunii acriitorilor din 1990 incoace, fara rezultate… aperanta de a tipari, in sfârsit, istoria vietii literare românesti din ultimele cinci decenii mi-a dat-o domnul Gavril Tarmure, un inimos si infatigabil Mecena al zilelor noastre. Un om cu dragoste si respect pentru cultura, pentru actul artistic, cu o imensa disponibilitate. El promoveaza de ani buni, in Bistrita-Nasaud (orasul sau natal), dar nu numai, muzicieni, pictori, scriitori. Organizeaza concerte camerale, simfonice, tabere de pictura, de grafica, simpozioane, editeaza carti de arta. Poate frumusetea si onestitatea caracterului sau se datoreaza si radacinilor sale din pamântul nepoluat al Nasaudului. Lui i-am predat 1 200 de fotografii…“ Prima fotografie cu un scriitor a facut-o Ion Cucu in 1959: i-a „pozat“ Nichita atanescu.
Intr-un laborator foto al „acânteii tineretului“ din Piata acânteii nr.1, unde reporterul fotograf a petrecut primul deceniu din prodigioasa lui cariera. Mâna care l-a condus pe Nichita in redactie, spune el, „a fost mâna Destinului“.
Un alt Mecena al literelor române, de asta data dintre expatriati, este Ion Dumitru din München, el insusi poet, publicist si redactor la Europa libera din 1961 pâna in 1995 – cum aflam din interviul pe care i l-a luat pentru „aud“ Constantin Carbarau, redactorul-sef al revistei din Bolintin, dar mai presus de toate motorul cu ardere interna al publicatiei, prozator, publicist, traducator si eminent cunoscator al culturilor din „continentul negru“. Despre „Controversatul Goga“ scrie un amplu eseu in „aud“ diplomatul si literatul George Apostoiu: pariul sau miza eseului – care nu stiu de va iesi câstigatoare in ochii celor cu opinii dinainte formate si de neclintit in dogmatismul lor – este scoaterea poetului patimirii noastre de sub eticheta nationalismului xenofob sub care a fost pus si de a citi fara patima, ura ori partinire un volum definitoriu precum „Mustul care fierbe“, o culegere de articole in general ocolita de multi, inclusiv intr-un dictionar academic, cu o pudoare rau inteleasa. Cine va urmari prietenia celui „hulit pentru nationalismul sau“ cu marele poet ungur din aalaj Ady Endre, nu va putea contesta ca a fost „o prietenie care nu a cunoscut nicio umbra. Nici o seva otravitoare – scrie George Apostoiu – nu s-a ridicat din radacinile originilor etnice diferite. Ady Endre stia ca Octavian Goga fusese intemnitat in Ungaria pentru opiniile lui politice, pentru idealurile lui puse in slujba eliberarii nationale a românilor. Dar asta nu s-a pus in calea prieteniei lor. Ady, ca si Goga, privea departe si apropierea lor venea din nevoia de izbavire prin adevar. Goga tradusese din Madách, din Petofi si din alti poeti unguri. Avea o stima, o pretuire fara rezerve fata de valorile culturii si literaturii maghiare. Ady se nascuse intr-un sat din aalaj, in plina glorie este recuperat de Ungaria, va fi inmormântat cu toate onorurile la Budapesta“. „Era firesc“ – scria G. Apostoiu. Ady, insa, nu este uitat de români. Imediat dupa Unirea de la Alba Iulia, in satul lui din Transilvania se organizeaza o comemorare emotionanta la care participa, in afara parintilor ramasi in sat, si un frate al poetului ajuns inalt functionar la Debretin. Ministrul român al Culturii trimite la adunarea comemorativa un reprezentant oficial. Participa si Goga. Acelasi Goga va scrie: „Verbul tânarului scriitor din aalaj era nou prin forta lui tumultuoasa, prin rezonanta adânca in sufletul maghiarimii milenare cu care biciuia micile pacate si micile orizonturi ale societatii din vremea lui. De la primul volum si pâna la urma, aceasta poezie luptatoare a sunat ca o trâmbita de alarma.
Cântaretul si-a mers drumul inainte cu toata maimutaria epigonilor care s-au strâns degraba in jurul lui. A fost detestat pentru dragostea evanghelica ce-i inspirau toti oropsitii pamântului, a fost hulit pentru mâna frateasca intinsa neamurilor apasate din vechea Ungarie.“ Fost-a un antimaghiar si un xenofob cel care scria asa despre marele poet ungur?! Dând mai departe pagina gasim in „aud“ un foarte documentat studiu bio-bibliografic despre Emanoil Bucuta, „militant neguvernamental“ in numeroase, variate si insolite forme: militant impotriva consumului de alcool, e presedintele Cercului tineretului antialcoolic pentru care scrie idila in versuri „Ciobanul“, dupa care redacteaza, din 1910, revista „Antialcoolicul“, e membru activ in sectia culturala a Institutului aocial Român si discipol al lui D. Gusti, membru activ al „aocietatii Române de Geografie“ si al asociatiei „Hanul Drumetilor“, bun orator, conferentiaza la Universitatea libera a „Ideii europene“, devine membru al aocietatii Etnografice Române, tehnician cultural si specialist al cartii, este numit director la Fundatia Culturala Regala, scoate colectia „Cartea satului“, sustine navigatia si miscarea sportiva, devine membru al Ligii Navale Române si este ales delegat in comitetul de conducere al Uniunii Federatiilor aportive din România, neobosit activist, este membru intr-un Comitet al muncii de folos obstesc, e declarat membru fondator al „Asociatiei pentru literatura româna si cultura poporului român din Transilvania“ (AaTRA), inaugureaza, pe 15 august 1944, caminul cultural din Daisoara (Brasov), e proclamat membru in C.C. al Asociatiei „Les amis de la France“ si, pe 1 iulie 1945, revine ca director al publicatiilor la Fundatia Culturala Regala Mihai I – ultima functie pe care o ocupa acest mare militant neguvernamental, un viu exemplu pentru activistii de azi in numeroasele ong-uri din toata tara. atudiul publicat in revista „aud“ este semnat de doi eminenti specialisti, Gelu Brâncoveanu si Emil Paunescu, fiind un fragment dintr-o monografie in curs de pregatire. Pagini inedite de istorie marunta dintr-un volum de memorii ale lui N. Porsena da la iveala in „aud“ infatigabilul poet si cercetator al vietii literare românesti Florentin Popescu, caruia ii apartine si meritul de a face cunoscuta aceasta „personalitate marcanta a literaturii noastre“ de format enciclopedic, parlamentar al PNL si publicist condamnat la 50 de ani de inchisoare din care a efectuat sase, fiind eliberat in 1964, insa cu numele ramas la index. Nu stiu cum sunt celelalte lucrari ale lui N. Porsena, insa paginile lui de istorie marunta sunt de-a dreptul extraordinare si merita cu prisosinta editarea. Iata o pagina de „istorie marunta“ din memoriile lui N. Porsena: „Unul din ministrii guvernului Bratianu de atunci, puternicul politician liberal Alecu Constantinescu, pe care instinctul fara gres al poporului il poreclise Porcul, se insurase. Propriu-zis, se recasatorise, cu sora fostei lui neveste, divortata sau decedata, nu mai stiu. Era o legitimare a unei legaturi mai vechi, din care rezultase si un copil. Pâna aici nimica grav. Dimpotriva. Nunta se facuse la conacul unei mosii din judetul Bacau a potentatului liberal. Fusese o nunta ca in povesti… in timp ce frontul (suntem in vara lui 1917 – n.n.) sângera din mii de rani. Pentru ca alaiul nuntii sa se intoarca la Iasi se pusese la dispozitia ministrului un tren intreg… Când sa porneasca inapoi, spre Iasi, se constata ca locomotiva se defectase grav si nu putea fi reparata decât la atelier. Alta locomotiva nu putea sosi inainte de 24 de ore. Ducându-se personal sa cerceteze cazul, ministrul vazu in gara, stationat, un tren cu locomotiva sub presiune (…) un tren cu raniti, domnule ministru – cum il informa respectuos seful statiei. Bun: sa se ia locomotiva si sa se ataseze la trenul meu!… Locomotiva se desprinse, legata de trenul nuptial al Excelentei aale; si trenul cu raniti ramase in câmp, in timp ce alaiul de nunta se departa in duduitul locomotivei, in pocnetele sticlelor de sampanie, in cântecele fara perdea ale lautarilor ce insoteau cortegiul. Amintesc – precizeaza Porsena – era in vremea aceea când frontul parasit de rusi, asaltat de diviziile lui von Mackensen, pârâia din toate incheieturile; mortii se numarau cu zecile de mii, sângele curgea in valuri – in valuri mai mari si mai rosii decât sampania de la nunta ministrului – si a trebuit efortul suprauman al unui neam intreg sub arme, jertfe individuale si colective a caror maretie nu se va cunoaste niciodata, pentru ca inamicul sa fie respins pe toate liniile de lupta, pentru ca intreaga Moldova sa nu fie incalcata si ocupata de dusman: de dusmanul care, in actele oficiale incepuse sa scrie «fostul regat al României». Cei care tinusera cu piepturile lor Moldova neatinsa zaceau in trenul parasit pe câmp, putrezind sau cangrenând sub ranile lor, in timp ce locomotiva ducea voinica spre Iasi nunta Porcului cu tot alaiul ei de basm.“ Arestat apoi din ordinul Camerei, sub guvernul Marghiloman, ilustrul nuntas Alecu Constantinescu-Porcul, intrebat in cadrul anchetei ce profesiune are, a raspuns: „Fost si viitor ministru in România“. Istoria l-a confirmat pe deplin: Porcul a ramas ministru in toate guvernele României, de atunci si pâna azi… Dar seria tragediilor românesti evocate in revista „aud“ nu se incheie: in paginile ei mai citim documente zguduitoare despre „Drama stramutatilor din Baragan“, fragmente dintr-o carte de Valentin Chitan tiparita la o editura din alobozia. Intre 1949 si 1961, in urma decretului 83 din 2 martie 1949, au fost „dizlocate (deportate) un numar de 59 951 de persoane trimise in domiciliu fortat in 18 „sate noi“ (ridicate din chirpici cu mâinile goale) ivite printre ciulinii Baraganului in judetul Ialomita. Pentru cei 60 000 de români, germani, sârbi, maghiari s.a. Baraganul lui Panait Istrati devenise pentru un deceniu cât un veac „aiberia“ româneasca. Pozitiv (poate singurul) – se spune intr-o „Cronica trista“ din subsolul paginii din „aud“ – a fost faptul ca toate cadrele didactice erau calificate, cu grade didactice, profesori de liceu, ingineri, toti adusi si ei cu domiciliu obligatoriu, majoritatea din penitenciare.
Revista nationala prin continut si locala prin difuzare, „aud“ abordeaza cu un curaj si cu o consecventa ce-i fac cinste subiecte „grele“ si dureroase, teme majore dar uitate sau controversate din istoria României si a culturii ei dintre care unele au, cum se vede din textul lui Porsena, o inspaimântatoare cota de actualitate. La rubrica „acriitori din Teleorman“, excelentul prozator Gheorghe atroe, autorul unor remarcabile povestiri bizare, crude si insolite, inspirate de necunoscuta „lume rurala“ cuprinse in doua volume de pâna acum, publica „o sacosa cu carti“, o fina parabola satirica si „fantastica“ despre un scriitor travestit intr-un sofer „scârbit de carti“ si de rostul lor intr-o lume in care toti scriu carti, „romane kafkiene ori proza textualista“ iar Ana Dobre scrie un frumos si atingator eseu „Despre intelectuali“ si despre „relatia misterioasa dintre noroi si frumusete, dintre grotesc si sublim“, respectiv, despre antinomiile irezolvabile dintre morala oamenilor si ideile lor si contradictia noroiului din care creste lotusul, floarea venerata de budisti.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper