Misionarii (II)

Un articol de Maria Ellis

Aripa locala a Bisericii lui Isus Christos a afintilor din Zilele din Urma, stiuta printre localnici cu numele de „Biserica mormonilor“ se afla intr-o casa boiereasca batrâna de aproape o suta de ani, intr-unul din cartierele vechi ale fostului târg provincial, lânga una din pietele lui mari. In jur sunt alte case, unele la fel de batrâne si altele mai tinere si ce a mai ramas din hanul la care trageau pe vremuri, inaintea comunistilor, târgovetii. In casa aceea mergeam la petreceri in liceu, la un coleg si bun prieten a carui mama, pesemne din cauza ca profesa meseria de medic pediatru, avea si trecere, si intelegere catre copii, fie ei si adolescenti si pusi pe sotii.

Cladirea are doua corpuri care, desi lipite, sunt in fapt doua locuinte separate. Intr-una inca mai sta doamna doctor, cu intrarea in fundul curtii si o usa alba de termopan. La strada, cu o usa frumoasa din lemn cu geamuri dreptunghiulare se afla biserica. Duminica dimineata, la zece, se strâng enoriasii pentru slujba. Ma duc si eu, dupa intâlnirea cu sora B. si sora G., una din America si cealalta din Anglia, pe strada mare a orasului, cu câteva zile in urma, când reusisera sa-mi atâte curiozitatea despre cine sunt, ce fac si cum traiesc in Romania.
In vestibul, dupa usa de la intrare, sta unul dintre misionari, un baiat de vreo douazeci de ani, in camasa alba calcata impecabil, pantaloni de costum si cravata. Da pliante cu programul slujbei din ziua respectiva: doi vorbitori, trei imnuri si numele celor care vor cânta si, respectiv, acompania la pian. Baiatul se uita zâmbind la mine si curios – o fata noua si necunoscuta – dar nu ma intreaba nimic. Il intreb eu daca sora B. si sora G. vor veni in ziua aceea si imi raspunde vesel ca da, sigur, trebuie sa apara in orice moment.
Ma indrept inspre incaperea larga de marimea a doua sufragerii obisnuite. In prima parte, cea de lânga usa, sunt asezate scaune pliante, desfacute, cu câte o carte neagra pe fiecare si un culoar de trecere in mijloc. In cealalta parte, inspre fereastra, se afla o pianina electrica rezemata de perete, o masa si un pupitru inalt.
Oamenii incep sa forfoteasca si ma uit curioasa la ei: misionarii, toti baieti, sunt foarte tineri, pâna in douazeci si cinci de ani si toti americani. Au fetele si hainele scrobite si lucitoare. Plesnesc de sanatate, bunastare, o pace interioara ce pare de neinteles si voiosia aceea ce pare de-a dreptul idioata europenilor cu gusturi ceva mai cinice si retinute. Enoriasii români sunt, prin contrast, la polul opus. Majoritatea (si nu sunt foarte multi, poate vreo zece-cincisprezece) au fete trase si obosite. Par optimisti, insa sunt imbracati in haine bune si stau cu totii cu capul sus si, am eu senzatia pe moment, cu o vaga nuanta de infruntare in corp, de parca s-ar teme sa nu iasa de undeva cineva care sa-i critice si sa-i judece.
Nu ma intreaba nimeni nimic, ci se uita doar si zâmbesc incurajator si primitor, pâna apar in sfârsit si cele doua surori. aunt surprinse sa ma vada acolo, dar se bucura si ma pupa fiecare pe amândoi obrajii, cum face lumea pe la noi.
– Ma bucur sa te vad aici! imi zâmbeste sora B., americanca, cea mai volubila dintre cele doua fete, cu accentul ei puternic, dar un limbaj impecabil. aunt amândoua imbracate frumos, dar obisnuit, cu ecusoanele in piept.
Ma tem sa nu inteleaga gresit motivul pentru care am venit la slujba. Nu stiu foarte multe despre ei, dar in cele câteva zile care au trecut de la intâlnire am vorbit cu diversi amici si cunostinte. Verdictul a fost in mare parte negativ. „aunt nebuni!“, spunea unul. „Niste descreierati,“ zicea alta. „Cum sa te duci asa pe strada la oameni… Sa ai grija ca nu mai scapi de ei!“ Am fost avertizata chiar ca practica, precum guvernul american in cele mai negre teorii ale conspiratiei, mesaje subliminale si ca, odata intrat in cercul lor, erai in pericol de a nu mai iesi, ba chiar te obligau sa dai si bani, pâna la zece procente din venit. Frica nu imi era de nimic din toate lucrurile astea care nu faceau decât sa ma amuze si sa ma minuneze, fiindca oameni cu carte, auzind de mormoni, regresau brusc in stadiul de om superstitios cu frica de zei, de parca nu intelegeau cum se face focul. Dar nici nu doream sa dau o impresie falsa cum ca as cauta o convertire, oricat mi-ar fi placut sa particip, cu titlu de cercetare antropologica, la un asemenea proces.
– As vrea sa va intreb ceva, le spun si incerc sa pun intrebarea zâmbind si intr-un fel cât mai putin amenintator. As dori sa scriu un articol despre voi si despre biserica si vreau sa stiu daca sunteti de acord.
ae uita una la cealalta si sunt surprinsa sa constat ca nu le socheaza intrebarea si nici nu le pune in defensiva. ae uita doar curioase la mine, parând a astepta detalii.
– Oamenii din România stiu destul de putine despre voi, continui, incercând sa lamuresc problema si pentru ele si pentru mine. As vrea doar sa particip la câteva evenimente la biserica, sa vorbesc cu voi si sa va pun câteva intrebari, poate sa vorbesc si cu câtiva membri ai bisericii…
ae uita din nou una la cealalta si dau din umeri. aora B. zâmbeste.
–  aigur ca da, zice, noi nu avem nimic impotriva, dar trebuie sa intrebam pe superiorul nostru.
Ah… ca in orice organizatie exista si un superior si, posibil, ba chiar probabil, un secretar de presa – sau de relatii cu publicul. aunt putin dezamagita fiindca nu cred ca raspunsul va veni pozitiv.
– Dar as putea sa stau astazi la slujba? intreb, gândindu-ma ca macar si asta ar fi o experienta interesanta.
– Oo, sigur! imi raspund si ne gasim rapid locuri pentru slujba care e pe cale sa inceapa.
Un „vârstnic“, dupa cum sunt numiti membrii botezati si deplini ai bisericii (aveam sa aflu mai târziu ca exista si simpatizanti si ceea ce ei numesc „investigatori“, adica persoane care nu sunt inca pregatite sa adere, dar vin sa culeaga informatii si sa poarte discutii), ia cuvântul si deschide ceremonia. Este imbracat ca toti ceilalti si o intreb in soapta pe sora B. daca „la ei“ exista preoti, asa cum exista in, de exemplu, Biserica Ortodoxa. Imi raspunde ca oricare vârstnic poate sa tina slujba de duminica – sau orice ceremonie de altfel si nu are nimeni statut special.
Dupa cele câteva cuvinte de deschidere urmeaza un imn. aora G. merge in fata congregatiei. Unul dintre baietii misionari o acompaniaza la pianina electrica. Intreaga adunare deschide cartile de imnuri si toata lumea incepe sa cânte. aora G. dirijeaza ca la cor, tinând ritmul cu mâna dreapta, unduind-o frumos si elegant in aer.
Cam asa decurge slujba de duminica: un vorbitor, român sau american, urmat de un imn pe care il cânta intreaga adunare. Cei de la pupitru vorbesc cu convingere despre faptul ca ei stiu, stiu ca Biserica lui Isus Cristos a afintilor din Zilele din Urma este cea adevarata si despre experientele lor personale, ca au primit marturie (cuvânt repetat adesea) si ca glasul lui Dumnezeu, vorbind cu fiecare in parte, ii indruma in viata, fie prin interiorul lor ca oameni fie prin cuvintele din cartile sfinte.
La sfârsit, unul dintre baietii americani trece prin multime de doua ori ducând de fiecare data câte o tava – prima cu bucati mici de pâine si a doua, speciala, cu niste paharute cât un degetar umplute cu apa. Oamenii iau pâinea si apa si le inghit, fiecare cu gândurile lui. Atmosfera mi se pare relaxata si, cumva, jucausa – poate din cauza ca misionarii sunt mai multi ca numar decât membrii congregatiei locale si mai toti baieti. Nu vad sa se inchine cineva si, de altfel, nu exista nici macar o cruce in incapere, daramite o icoana. Este un loc cât se poate de obisnuit si daca cineva ar privi din afara, fara sa auda, ar putea crede ca evenimentul este vag corporatist.
Dupa slujba urmeaza scoala de duminica. Ne adunam vreo zece oameni intr-una din incaperile mai mici. Dezbaterea este pe o tema aleasa din Cartea lui Mormon – una din cartile lor sfinte despre care nu stiu nimic.
– Ce anume ne spune scriptura in… intreaba unul dintre misionari, alegând un pasaj pe care il citeste cu voce tare.
Un batrân cu doi dinti in gura si o figura amuzanta se ridica, isi cere scuze de intrerupere si purcede sa explice foarte repede necazurile pricinuite bietei Românii de catre comunisti, foametea si neajunsurile si cum in politica, la ora actuala, sunt mai multi hoti ca inainte.
Americanii se uita politicosi la el, neintelegând ce zice.
– Ah… ofteaza sora B., imi pare rau ca a venit dânsul. Mereu tine discutiile pe loc…
Il mai lasa sa spuna câte una, alta pâna ce unul dintre membrii români, iritat, ii zice sa taca si sa asculte la fratii americani care au ceva de predat. Aflu, in soapta, ca batrânul nu e membru al bisericii, ci vine doar din când in când sa ceara bani sau de mâncare, iar domnul care l-a intrerupt a venit la biserica pentru ca a avut un vis ce il indruma catre aceasta cale.
Discutiile se intind timp de o ora care trece foarte repede si la sfârsitul careia mi se invârte capul fiindca, desi vorbesc româna, am senzatia ca folosesc o alta limba. Imi fac o notita mentala sa caut mai multe informatii despre ei si despre credintele lor si imi iau la revedere cordial, lasându-i numarul de telefon sorei B. si sperând sa primesc in curând raspuns in privinta unui interviu. Raspunsul a venit aproape de sfârsitul saptamânii cu pricina, când abandonasem deja ideea si credeam ca, nedorind publicitate negativa, „seful“ a hotarât sa nu dea voie misionarelor sa vorbeasca liber cu o persoana ce scrie la vreo revista.
–  Poti sa vii sa ne vizitezi când vrei, imi zice sora B. si stabilim o zi si o ora saptamâna urmatoare când ne vom intâlni toate trei (aveam sa aflu ca misionarii nu umbla niciodata singuri, ci doar cu partenerul care le este desemnat pe perioada stagiului) la… biserica pentru o discutie mai lunga si categoric relaxata.
–  Ce stii de chiriasii tai mormoni? il intreb pe bunul meu amic la telefon, spunându-i tarasenia si incercând sa culeg informatii despre ei.
–  Ca sunt cei mai buni chiriasi pe care i-am avut vreodata, imi raspunde. Platesc cu un minut inainte de termen, nu beau, nu fumeaza si nu fac petreceri. Ce-as putea sa vreau mai mult?
Iar doamna doctor, inca locuind in casa din spate, se simte constant in siguranta cu ei.
(va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper