Ecorşee şi alte desene animate

Un articol de RITA CHIRIAN

Cecilia atefanescu, Intrarea aoarelui, Editura Polirom, Iasi, 2008, 368 p.

„This page is in Croatian. Translate it using Google Toolbar?“
Cam asta te astepti sa-ti rasara dintr-un colt al paginii la lectura romanului. Introrci cartea si, de pe coperta a IV-a, te autoiluzionezi inca o data cu accesele de voluntarism ale autoarei, poate-poate: „M-am gândit sa scriu despre toate acele lucruri despre care literatura contemporana nu mai are pofta sa vorbeasca pentru ca pare sastisita.“ aau: „M-am gândit ca e momentul sa transform neintreruptele confesiuni autobiografice de care e plina literatura azi in fabulatii despre ce ar fi fost viata unui personaj care ar fi putut, la fel de bine, sa-mi poarte sau sa-ti poarte numele.“ Deh, tot ce se poate. Romanul are miza, isi propune sa si sa. Si nici nu e primul roman al prozatoarei; din celalalt insa se scurgeau zemurile fetide ale contemporaneitatii: oaresice simptome de literatura gay, câtiva stropi de iubire incestuala, contorsiuni prea date la iveala, iar romanciera simte acum nevoia sa se spele pe mâini, intorcându-se purist la instinctele primare coafate. Nu renunta cu totul la vechile-i metehne, ci pastreaza tocmai ce era de lepadat: volutele scriitoricesti de mâna a treia, verbiajul desantat si sincopele lexicale. De aici, impresia constanta de traducere cu fermoarul holbat.
„Intrarea aoarelui“ (Polirom, 2008) al Ceciliei atefanescu se construieste pe o istorie erotica infantila, revivificata in anii maturitatii. Personajele centrale, Emi si aal, isi descopera sexualitatea printre fantasme necrofile si romantism dark, sunt separate de crudul destin si se regasesc accidental, dupa ce fiecare se angajeaza social, bineinteles, intr-un mariaj inhibitor. Actiunea este dihotomizata intre planul copilariei si cel al prezentului; daca alonjele temporale ar trebui sa antreneze firesc si metamorfoze subterane ale psihologiei, subtilitati naratoriale, didactice nuantari – carevasazica o evolutie a personajelor -, Emi si aal ramân congruenti de la inceput pâna la sfârsit. Imberbi, vorbesc, monologheaza, actioneaza nu cu rudimente imitative  de comportament adult, ci cu o maturitate iritanta, care le vine ca o haina de imprumut si pe care Cecilia atefanescu pare ca nici macar nu o sesizeaza. Mai mult decât atât, cei doi copii se transforma in hidoase creaturi scunde, in care prozatoarea depoziteaza la intâmplare anomalii soap opera si hachite erotice care mai bine le-ar sta personajelor bruckneriene, necum unor prepuberi. acenele erotice sunt pigmentate de „mirosuri“, „umori“, „lichide“, „turgescente“ atât de inabil manipulate, incât, mental, copiii ajung la cititor ca doua etaloane ale alterarii orgasmatice. In „Intrarea aoarelui“, nu exista nici macar banala intuitie a unui construct distinct, daramite acuitate psihologica. In aceasta ordine de idei, Emi si aal reitereaza prozastic ipostazele grotesti ale performerilor-copii care, inecati in smacuri, dau glas patetic iubirilor cotropitoare si sentimentelor dezlantuite. Probabil ca intentia de debut a Ceciliei atefanescu se coagula pe recrearea unei atmosfere similicartaresciene; rezultatul este rizibil, fiindca prozatoarea nu stapâneste eficient resorturile elementare ale empatiei, nu izbuteste sa-si individualizeze personajele si nici sa-si conduca elegant epicul. Evident, o exploatare corecta a acestei zone liminare ar fi salvat romanul din strânsoarea miasmatica a banalitatii; nu e nimic unusual in recrudescenta adulta a unui vis pueril de dragoste, cum nici inadecvarea sentimentelor de antan la contextul (psihologic, social etc. al) maturitatii, astfel incât un accent indemânatic – macar decent – ar fi schimbat cursul romanului. Nu s-a intâmplat asa.
Dar ineficienta demersului romanesc nu se opreste aici. Am amintit deja de ariditatea nivelului primar al scriiturii. Nu ce scrie Cecilia atefanescu, ci cum. Daca personajele nu conving, daca naratiunea in sine nu atrage („E un pariu pe care il fac cu modele si cu propriile mele prejudecati. Fara indoiala, un roman de dragoste, in care am topit putina dragoste din literatura româna“, ne mai trage de mâneca – de pe coperta a IV-a – prozatoarea), macar pretindem ca limba sa fie cea româna, daca tot s-a facut apel la biata literatura autohtona, in gestul violent de a recupera ceea ce mai e reciclabil pe-acolo. Admitem ca nu intregul roman e prost condus din condei, ca exista si pagini fluente, pe alocuri seducatoare, care te fac sa uiti cam ce citesti, insa, deschizând (foarte) la intâmplare romanul (cartonat, si scump, si imbietor), te lovesti de fraze contondente, care-ti taie cheful de lectura: „In plus, era intr-o sâmbata, atunci când, incepând cu parintii si terminând cu vagabonzii, oamenii stau in case sau la adapost si-si fac siesta dupa masa sau dorm ca sa-si potoleasca foamea.“ (p. 166); „Când esti sarac, visezi la bunastare ca la un sendvis (sic!) care-ti zâmbeste si iti vorbeste de dincolo de sticla televizorului, iar când esti nefericit, visezi la fericire ca la un purcel de lapte umplut cu toate bunatatile, pe care il manânci neintrerupt si de care nu te mai saturi. Iar când saracia este inlocuita de bunastare, ai impresia ca esti la un pas sa fii fericit si indestulat. Casa lor era sendvisul din care ea mâncase fara pofta.“ (p. 137) Nu decontextualizarea scurtcircuiteaza fragmentele, ci, pur si simplu, neputinta cuvintelor de a duce in spate ideea. Cititorul pricepe cam despre ce-i vorba, dar e ca si cum i s-ar intinde, flamând fiind, ca sa ramânem in registru culinar, tocanita calcinata. ai, totusi, daca frazarea ii face un cumplit deserviciu Ceciliei atefanescu, nici logica si nici cursivitatea narativa n-o izbavesc. Astfel, pe la pagina 216, citim: „Afara se intunecase subit, iar pe urmele Emiliei se deschisese o cale de lapte, smântânita, pe care mai straluceau inca urmele tocurilor ei.“, pentru ca, noapte fiind si patru pagini mai incolo, „mama (…) se instalase deja in masina si-si pusese pe nas ochelarii de soare…“ Oricum, e drept, timpul este relativ si cum se raporteaza fiecare la ritmurile circadiene e o chestiune de optiune personala, pe care trebuie s-o tolerezi politically correct. Toate indiciile consimt ca romanul e departe de ceea ce si-a propus, semanând cu o Cenusareasa care se trezeste nu in zdrente, ci de-a dreptul in underwear. Pentru amatorii genului, „Intrarea aoarelui“ se poate lectura si in cheie detectivistica: cine identifica toate inconcordantele, toate jugularile epice, toate expresiile frumoase, pe care le dezavueaza pâna si profesorii de româna („soarele mare si rotund, ca un ban de ciocolata invelit in staniol“, „buzele rosii si bujorii care-i aprinsesera obrajii si parul galben…“, p. 10), poate sa primeasca banii inapoi.
Printre inflexiunile erotice din Domnica Gârneata (pe care o citeam neobosita la vârsta personajelor Ceciliei atefanescu) si padurile ce-ar fi putut sa fie si niciodata nu vor fi ale Ilenei Vulpescu, dar cu mai putina gratie decât ea, „Intrarea aoarelui“ e romanul-replica – pe care n-am crezut c-o sa-l citesc curând – al „Fetitei“ lui Mihai Zamfir, va amintiti, desigur, Lolita bastinasa, care vorbea ca-n comentariile de scoala, pasii purtând-o prin, ah, orasul lui Bacovia. Ceea ce vrea sa spuna ca romanul surprinde, in primul rând, prin decalajul impresionant dintre intentie si produs. Un roman pe care prozatoarea trebuia sa-l tina bine incuiat. Un critic clama, referindu-se la romanul cu pricina, necesitatea redactorilor de carte care sa-si faca realmente treaba. Eu m-as gândi la editurile care si-au creat autoritate si care par sa caute acum prin recycle bin-ul literaturii contemporane.

Dar asta e alta poveste.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper