Despărţirea din 90

Un articol de Daniel Sur

Troleul 90, vineri seara. Urc la Universitate si-mi fac cu greu loc printre fetele arse de nerabdare.

Un domn ma calca pe picioare, in timp ce concureaza cu un mos pentru ocuparea unui scaun. Evident, pierde. O cucoana grasa incearca sa ma faca extraplat. Cucoana mormaie ceva despre comunistii astia nenorociti care au furat tot. Apoi s-a aplecat amenintator inspre mine, cu un aer de incoerenta ingrozitoare, cu mâinile atârnându-i aproape pâna sub genunchi si dându-i un aer de maimuta. Apoi a mai croncanit ceva, insa nu am mai stat sa ascult. Mi-am facut loc cu coatele si-am inaintat. Pe unul din scaunele acelea fata-n fata pentru batrâni, femei insarcinate si persoane cu dizabilitati sta un tip la vreo 23-25 de ani si vorbeste atât de tare la telefon, incât cei din jur reusesc sa auda intreaga conversatie fara sa fie nevoiti sa traga cu urechea. Barbatul arata de parca ar fi fost un liliac pregatit sa lesine. Mi-au trebuit vreo zece secunde sa pot da un nume fetei urâte, cu buze foarte groase, osoasa si fioroasa. Parul i se lipise de la naduseala din troleu si in lumina aceea ireala, filtrata de atâtea corpuri, ochii lui imi pareau uriasi – albastri si copilarosi. Era inspaimântator.
Asistam, din câte mi-am dat seama, la o despartire in direct. Eram convins de asta dupa modul in care tragea aer in piept si-si forta muschii gâtului. Vocea lui era groasa, ruginoasa, iar cuvintele tâsneau ca de sub presiune, ridicându-se pâna-n tavan.
„Te-am sunat ca sa-ti spun ca te iubesc, asa ca nu incerca strategii de-astea ieftine!“
O clipa aproape ca am crezut ca-i o gluma. Dar mi-am alungat acest gând când a repetat cuvintele cu o intensitate si mai mare, dar automat, ca un copil care recita o lectie: „Te-am sunat ca sa-ti spun ca te iubesc, asa ca nu incerca strategii de-astea ieftine!“. Apoi, cu o voce mai grava, a adaugat: „Vai, Mia, daca ai sti prin ce chinuri trec! ai tu nu imi raspunzi la telefon…“ Vocea lui a virat si s-a prabusit brusc, prefacându-se intr-un fel de suspin melodios. „Tie nu-ti pasa de mine, asta e, sigur ai pe altcineva…“
atatea cu capul plecat, in timp ce o lacrima i se prelingea de-a lungul nasului.
„Am facut-o“, spuse hohotind aproape prea tare ca sa mai poata vorbi. „Am facut-o. Nici nu-ti inchipui ce inseamna sa stai pe o strada intunecata, sa dau târcoale casei tale, incercind sa-mi fac curaj sa sun. Da…mi-a venit si mie ideea asta in minte…. aunt disperat….. Ce-o sa faci? auntem impreuna de atâtia ani… si nu poate sa moara totul… asa…, de la sine, cum zici tu….“ A inceput sa râda, zguduindu-se atât de tare, incât iti venea sa-l apuci ingrijorat de brat, ca nu cumva sa explodeze. Cu mâna libera s-a scotocit dupa un pachet de batiste de hârtie, s-a sters la ochi, apoi a continuat:
„Pur si simplu nu vreau… Nu renunt… Nici sa nu te gândesti!“
Nu stiam ce sa fac. Sa cobor si sa astept un alt troleu sau sa ignor intreaga poveste. Mi-era in acelasi timp groaza si scârba. Si totusi, nu putea sa nu-mi fie mila. Din când in când tânarul scotea câte un icnet scurt si strident – ca o papusa defecta. Nu semana cu nimic din ceea ce am vazut sau auzit pâna atunci sau de atunci incoace. Am privit in jurul meu si-am analizat fetele oamenilor, nuanta dupa nuanta, ridurile experientelor, si nu am putut deslusi nici râsul, nici lacrimile. Oamenii asteptau finalul ca la dentist.
„Ai dreptate, adauga cu o voce trista si chinuita. Ai mare dreptate… In spatele fiecarui barbat de succes sta o femeie puternica… dar eu… Mia… eu nu sunt de succes daca nu te am lânga mine…. Si nu inteleg cum poti tu sa fii asa puternica intr-un moment…. ca asta… Chiar nu inteleg…“.
apre marea mea uimire, o doamna mai in vârsta, imbracata intr-un taior de moda veche si cu o palarie straveche, din acelea cu borurile mari si lasate, care statea in spatele meu, isi facu loc si se infipse teapana in fata tânarului.
„Ridica-te“, i-a spus tânarului in cele din urma. ai, inaltind capul, a adaugat: „Jur ca nu mai suport. Pe lânga ca se face de râs de fata cu toata lumea, plângând la telefon ca o muiere, mai si ocupa locul asta degeaba. Chiar nici nu meriti sa stai jos. Asta-i loc pentru persoane in vârsta, nu pentru toti pampalaii. Hai, ridica-te!“
Tânarul s-a ridicat intr-o clipa, foarte ascultator, si s-a indreptat stupefiat spre scari, sprijinindu-se greoi de bara de sprijin si soptind, ca pentru el, ceva incoerent, numele Mia poate, cu toate ca suna mult mai mult a „Miau“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper