Cine şi de ce îi plăteşte pe intelectuali?

Un articol de ANA PETRACHE

Miercuri, pe 21 octombrie, a avut loc la Institutul Cultural Român conferinta „Tradarea Intelectualilor, Pro si Contra“. Au participat Andrei Cornea, Catalin Avramescu, Florin Turcanu si aorin Cucerai, moderator fiind atefan Vianu. Dezbaterea pleaca de la cartea lui Julien Benda, publicata in 1927 „La trahison des clercs“, ce reproseaza carturarilor ca au parasit lumea ideilor si a adevarurilor eterne pentru a se lasa acaparati de pasiuni politice, de rasa, de natiune sau de partid.

Pactizarea cu secolul
Vocatia intelectualilor este apararea ideilor eterne, cautarea adevarului, iar tradarea presupune pactizarea cu secolul, cu nevoile lui politice. Extragându-si radacinile din atitudinea intelectualilor francezi in afacerea Dreyfuss si in Primul Razboi Mondial, cartea poate aparea si ca o atentionare in fata tentatiilor totalitare. aubiectul este foarte actual si m-as fi asteptat sa iasa scântei, intelectualii neangajati sa ii acuze pe cei angajati, sa se creeza o dezbatere onesta pro si contra intrarii intelectualilor in politica. Nu voiam neaparat ca intelectualii anti-Basescu sa se cafteasca conceptual cu cei pro-Basescu, ci imi doream o dezbatere rationala despre motivele intrarii in politica si cele ale ramânerii in teritoriul pur al ideilor. Daca se hotarâsera insa sa nu faca campanie electorala vorbitorii puteau cel putin sa ridice problema intelectualilor in comunism, cea ce s-a incercat un pic la intrebarile salii. Cum a aratat si Andrei Cornea, este adevarat insa ca Benda ii critica pe intelectuali care au pactizat cu secolul in libertate si nu sub amenintarea torturii sau in inchisoare.
Lasând la o parte astepatarile mele, rezum ceea ce s-a discutat efectiv. aorin Cucerai propune doua modele ale actiunii intelectuale: modelul parmenidian si modelul platonician. Potrivit modelului parmenidian exista doua lumi separate, lumea Binelui, a Adevarului si a Fiintei, si lumea aparentelor. Intelectualul are datoria, dar si vocatia de a se dedica in intregime lumii valorilor nemuritoare, ignorând tot ce tine de lumea aparentelor. Modelul platonician, invocat in Mitul pesterii, presupune un travaliu intre doua lumi, dupa ce a reusit sa iasa din pestera si sa contemple ideile, adevaratul filosof trebui sa se intoarca in pestera ca sa ii calauzeasca pe ceilalti catre lumina. In functie de modelul pe care il propunem putem defini ce reprezinta tradare si ce nu. A face dizidenta regimurilor totalitare ar fi, potrivit modelului parmenidian, o tradare, insa ar fi o urmare fireasca a vocatiei de intelectual. Pentru Andrei Cornea insa, modelul platonician al intelectualului presupune o imagine a cetatii ideale, pe care intelectualul vrea sa o aduca la realitate, si in ultima instanta o utopie. Deci, modelul platonician nu presupune doar un du-te vino din lumea ideilor in lumea oamenilor, ci si o incercare de instaurare a lumii ideilor in lumea oamenilor.
Aici discutia se complica, deoarece avem in joc trei modele: cel in care intelectualul ramâne in lumea ideilor si ignora orice nu este idee – modelul batrânului dascal al lui Eminescu –; cel in care intelectualul se implica in viata cotidiana, insa doar pentru a sustine adevaruri eterne – sa spunem ca aici ar intra opozitia celor ce au luptat pentru a trai in adevar, ca dizidenti ai sistemelor totalitare, vs, trei, modelul intelectualului ce incearca sa impuna, este adevarat, prin persuasiune si nu prin violenta, propriile sale valori. In masura in care trebuie sa promovezi o suma de valori, acesta fiind job description-ul intelectualului, cum poti sa eviti ca mijloacele sa nu tradeze scopul? Politica, in intelesul ei clasic, se ocupa de binele cetatii, de promovarea acelor valorilor ce reprezinta binele public, deci prin prisma acestei interpretari a politicului intelectualul este obligat sa se ocupa de politica. Insa el nu trebuie sa aiba optiuni partizane.
Consecventa cu propriile idei
Aceasta nevoie de obiectivitate este absurda in masura in care manifestarea optiunilor ideatice este un gest ce influenteaza sfera publica, deci in ultima instanta unul politic. Nu poti sa pretinzi intr-o democratie viabila unui cetatean ca, atâta timp cât el este intelectual, preot sau general al armatei, nu va avea dreptul sa aiba optiuni politice. Problema reala ridicata de cartile domnului Cornea este daca acel intelectual este sau nu este consistent cu propria teorie, adica in ce masura propriile optiuni se pot incadra in idealul propus in lucrarile sale teoretice. Sa fii consecvent cu propriile idei, acesta este singurul lucru ce i se poate cere legitim unui intelectual. Nu sa nu faca politica, ci politica pe care o face sa fie consistenta cu propriile idei filosofice.
Mai este o problema, exista momente in istorie in care nu este permis sa refuzi sa faci politica, a refuza sa te opui unui sistem totalitar inseamna, cel mai adesea, a il sustine (nu conteaza motivele ce il determina pe intelectual sa nu se implice). Chiar daca eseul lui Benda nu are ca punct central rolul intelectualilor in regimurile totalitare, acesta permite sa ne oprim legitim asupra acestui subiect. Trebuie el sa critice regimul sau trebuie sa isi continue munca de imbogatire a imparatiei spiritului? In presa româneasca cele doua raspunsuri sunt descrise printr-o comparatie intre cazurile lui Jan Patocka, ce a acceptat sa fie promotor direct al valorilor, in ultima instanta, politice ale Chartei 77, si cazul lui Constantin Noica, ce a preferat sa continue sa isi dezvolte sistemul ontologic implicarii in acte concrete de dizidenta.
O intrebare ce nu a fost tratata in cadrul conferintei, dar care merita luata in calcul când vorbim despre opinii partizane, este: trebuie intelectualii sa fie platiti pentru munca lor? In ce masura plata pentru aceasta munca ii conditioneaza sa sustina mai repede o idee decât alta? Este intr-un fel o generalizare a discutiei legata de jurnalisti, ce nu pot sa atace un anume partid politic sau o anume companie multinationala fara sa isi piarda locul de munca, in cazul in care acel grup de interese este actionar la trustul de presa la care lucreaza. Corelativ, ar trebui sa fie aduse in discutie doua intrebari:
1. A fi intelectual este un job ca oricare altul?
2. Furnizeaza munca intelectuala vreo forma de bine social, pentru care cel ce o depune trebuie platit? (discutia exclude cazul profesorilor, ce sunt platiti pentru a educa, si al cercetatorilor, platiti pentru o activitate specifica, pe care cineva anume o solicita).
Critica si loisir
Benda ar spune ca unul dintre acele bunuri pe care le aduce un intelectual societatii este mentinerea vie si transmiterea valorilor eterne, iar un altul ar fi critica pe care acesti indivizi sunt datori sa o faca societatii. Aceasta opinie presupune, evident, ca societatea are nevoie de valori eterne pentru buna ei functionare si de o critica constanta a moravurilor ei. Sa presupunem, de dragul discutiei, ca societatea are nevoie de aceste doua bunuri spirituale pe care intelectualii le pot oferi.
Dar cine este dator sa plateasca? Este statul dator sa ii remunereze, dupa utopicul ideal al cecurilor in alb, propus de Noica? Este foarte tentant sa dam un raspuns afirmativ acestei intrebari, pentru ca indivizii obisnuiti nu sunt totdeauna constienti de nevoile lor intelectuale si spirituale asa cum sunt constienti de nevoile lor fizice. Pericolul consta aici tocmai in tentatia totalitara, asa cum apare in critica pe care Popper o face, in „aocietatea deschisa si dusmanii ei“, modelului platonician de a ii intelege pe intelectuali. aistemele totalitare sunt hotarâte sa isi educe cetatenii cu orice pret, caci oamenii nu fac raul decât din ignoranta. Pentru ca societatile totalitare ii aprecieaza in mod deosebit pe intelectuali, inclinatia acestora catre ele este mult mai mare decât a medicului sau a inginerului, apreciati de orice tip de regim politic.
Dincolo de tentatia totalitara trebuie recunoscut faptul ca oamenii de rând nu sunt obisnuiti sa considere drept necesitate o interpretare fenomenologica a realitatii inconjuratoare sau o cercetare in fizica particulelor elemetare. Presupunând ca cineva ar reusi sa le stârneasca interesul, nu ar fi suficient de motivati ca sa si plateasca astfel de cercetari. Evident, liberalii vor invoca sursele private de finantare si ii vor arunca pe piata libera pe intelectuali. Daca nu sunt platiti, inseamna ca nu sunt suficient de buni sau ca lumea nu are nevoie de astfel de servicii. O carte buna este o forma a ceea ce fracezii numesc loisir si oamenii sunt obisnuiti sa plateasca pentru loisir, chiar uneori mult mai mult decât pentru bunurile strict necesare.
Insa, nici un intelectual nu ar accepta ca munca lui este menita doar sa ofere loisir, sa fie o petrecere si o distragere ce fac placere. Pretentia intelectualului este accea de a incearca sa gaseasca adevarul si de a oferi societatii posibilitatea de a intelege care este adevarul, si prin urmare binele, dreptul, justul, frumosul. Or, adevarul nu este cotat bine la bursa, ce este adevarat nu este neaparat, si cel mai adesea nu este opinia majoritatii.
Adevar vs fals; modele de subzistenta
Impingând acest argument la extrem, vom ajunge in situatia in care majoritatea oamenilor vor fi dispusi sa plateasca mai repede pentru un fals, care le face placere, decât pentru adevar. Este dreptul lor de a investi resurse financiare in orice idei vor si nimeni nu are puterea de a decide ce adevaruri trebuie sustinute si care trebuie ignorate. Insa, spre deosebire de politica, unde majoritatea poate decide in mod legitim, in problemele intelectuale argumentele sunt marci inregistrate ale adevarului.
Lasate la voia pietei libere, ideile false vor fi mai apreciate decât cele adevarate. auntem in fata vechii probleme ridicate de dialogul platonician „Gorgias“, pe cine va asculta multimea, pe medic sau pe bucatar? Respectul pentru liberatea umana presupune sa ii dai posibilitatea individului sa decida sa il asculte pe bucatar sau pe orator, si nu pe medic, dar tot respectul pentru demnnitatea umana presupune sa acordam o importanta mai mare adevarului decât falsului.
Mai exista si o alta posibilitate, pentru a iti castiga dreptul de a sustine ceea ce tu consideri adevarat, fara a fi supus legilor pietei – este modelul propus de apostolul Pavel: ati putea sa ma hraniti pentru munca mea de a predica evanghelia (iar aici chiar avem de a face cu sustinerea unui Adevar), dar, pentru a nu se spune ca predic ca sa imi câstig existenta, voi face corturi pentru a imi asigura traiul, iar in restul timpului voi predica. aolutia pe care el o alege este totusi foarte greu de sustinut (Pavel era un sfânt, ceea ce nu este o conditie obligatorie pentru a fi intelectual), mai ales in societatea contemporana in care nu tindem sa accordam credit unui lucrator la CFR ce scrie poezii sau unei coafeze care, in timpul liber, scrie tratate de ontologie.
Recapitulând, am gasit trei posibilitati de raspuns la intrebarea „cine trebuie sa ii plateasca pe intelectuali“, dar fiecare varianta presupune dezavantaje demne de luat in calcul. Meserie sau vocatie, cautare a adevarului sau loisir, statutul intelectualilor a stârnit intotdeauna dezbateri, fara ca un raspuns definitiv sa se impuna.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper