Când noul val se îneacă la mal: „Amintiri din Epoca de Aur“

Un articol de CATALIN OLARU

Mult timp, pe felurite voci si deseori in necunostinta de cauza li s-a reprosat realizatorilor români care au facut cinema dupa 1989 preferinta pentru tratarea, mai totdeauna fara manusi, a perioadei comunismului. Potrivit acestei pozitii critice, filmele „noi“ se petrec invariabil fie in comunism, adica in România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceausescu, fie in prezent, dar intr-unul care se caracterizeaza mai cu seama prin calitatea sa postcomunista, evenimentele de azi fiind conditionate fatalmente de cele din trecutul totalitar recent. Prin aceea ca se petrec in comunism sau se refera la el, aceste filme sunt aprioric lipsite de valoare, daca ar fi sa dam crezare unor detractori al caror numar sporeste in acelasi ritm cu intinerirea publicului de film; din capul locului astfel de productii nu prezinta, asadar, nici un interes. De câte ori nu am auzit de la colegi, prieteni sau pur si simplu pe strada ori in autobuz sentinte savante precum „Nu ma duc la filmul X pentru ca e românesc, deci e cu/despre comunism“? Dumnezeu stie.


Adeptii unei astfel de luari de pozitie gresesc cu deosebire atunci când critica nu doar subiectul in sine („De ce sa mai vad inca unul despre comunism, ca doar l-am trait si stiu cum e, mi-a ajuns“), ci si tratarea. „“Nea Marin miliardar“, ala da film, râdeai de te cracanai, nu ca acum, când toata lumea e posaca“ si cam asta e optica generala. Ca sunt despre comunism aceste filme, mai treaca-mearga, dar prea sunt ele serioase, asa ceva mai greu se trece cu vederea.
„Amintiri din epoca de aur“ nu are acea incrâncenare, dar asta nu-l face cu nimic mai simpatic.
Diavolul se ascunde in detalii
Nici nu ar avea cum sa fie foarte amar acest omnibus care a concurat anul acesta in cadrul sectiunii „Un certain regard“ la Cannes, din moment ce actiunea fiecaruia dintre cele sase scurt-metraje nu se petrece nici in comunism, nici in România. ae petrece intr-o Românie comunista imaginara.
Desi cei cinci regizori au intre si 32 si 42 de ani (intre Razvan Marculescu si Hanno Höfer), deci au prins acea perioada, „amintirile“ lor provin de oriunde, numai din Epoca de Aur nu. E ca si cum niste pusti de prin partile locului sau niste straini ar fi stat de vorba cam vreo jumatate de ora cu un român mai in vârsta si cu tinere de minte, ar fi priceput in mare cam cum statea treaba si s-ar fi hotarât sa faca un film. Drept urmare, e de inteles de ce filmul lor ar fi destinat unui public format tot din pusti indigeni sau adulti venetici: daca li s-a parut interesant lor, va fi interesant si pentru cei ca ei. O dovada in acest sens e insusi faptul ca cineastii simt nevoia sa le explice spectatorilor exact ce inseamna sintagma „Epoca de Aur“.
Din ceea ce a insemnat comunismul in România, din ceea ce comunismul inseamna aproape pretutindeni, cei cinci pastreaza doar aspectele superficiale, de fatada. Din România de atunci, „Amintiri din epoca de aur“ ignora cu desavârsire micile catastrofe si tragediile nationale deopotriva. Este retinut doar detaliul senzational, acela care unui român ii trezeste amintiri nedureroase, iar pe strain il face sa pufneasca a neincredere: cum, sticlele goale erau un fel de valuta? Iar copiii umblau cu cheia de gât? Da, cam asa era. Dar asta inca n-ar fi nimic.
Astfel vazuta, realitatea de atunci pare mult mai suportabila decât era de fapt. Comunismul pare doar o joaca, o conventie: unii se fac ca muncesc, altii se fac ca-i platesc (fals, unii chiar munceau); unii maimutaresc actul de propaganda, altii se prefac ca asculta s.a.m.d.. Privita prin aceasta grila, viata in comunism avea farmecul ei, oamenii o duceau un pic mai rau, dar e clar ca macar se distrau, era caterinca.
Ei bine, nu prea era.
Cei trei de R
Ca filmul nici nu este, nici nu vrea sa fie o fresca istorica, asta e clar: tratând legende urbane, deci intâmplari care cel mai probabil nu au avut loc niciodata, de ce ar fi cadrul in care aceste povesti sunt plasate mai fidel modelului, de ce n-ar fi inventat cei cinci regizori o Românie paralela, una care la rândul ei n-a existat niciodata, dar care nu mai provoaca repulsie, mila sau ura, ci hohote de râs, altfel spus, una digerabila?
Planul nu e rau, doar ca hohotele intârzie sa apara.
„Legenda politrucului zelos“ imprumuta prea mult de la Kusturica pentru a mai amuza. „Legenda fotografului oficial“ e plata precum existenta personajului principal, in timp ce „Legenda activistului de partid“, „Legenda politistului (?!) lacom“ si primele doua segmente ale lui „Amintiri – partea a II-a“ sunt interesante si atât.
Cât despre scurt-metrajul care inchide seria, e delicios, doar ca nu se bazeaza pe o legenda urbana, nu are loc in România comunista si mai ales nu e deloc nou: se intituleaza „Curcanii nu zboara“ si a mai aparut intr-un omnibus, „Obiecte piedute“, din 2007.
Asa si filmul colectiv coordonat de Mungiu: are aripi, dar nu zboara.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper