Afinităţi indestructibile: teatrul român şi cel israelian

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

De curând, Teatrul Odeon a fost gazda unui nou eveniment din cadrul schimburilor culturale intre România si alte tari, cuprinse in Programul international odeon.art, care a inceput in 2006. Dupa aaptamâna culturii maghiare, aaptamâna culturii cehe, cea a culturii olandeze, Zilele teatrului polonez, au urmat acum Zilele culturii israeliene.
Acestea au debutat cu un one woman-show sustinut de o exceptionala actrita, cu calitati de entertainer nemaivazute in România: Lia König. Pe scena Odeonului, Lia König a interpretat un spectacol-omagiu  dedicat Teatrului National „Habima“ (a carui actrita este), la implinirea a nouazeci de ani de existenta. Recitalul a constat dintr-o serie de monoloage extrase din rolurile jucate de-a lungul carierei la „Habima“.  Nascuta in Polonia, Lia König a absolvit Academia de Arte din Bucuresti, dupa ce debutase la 17 ani pe scena Teatrului Evreiesc de atat. La scurt timp dupa plecarea in Israel, in 1961, Lia König a devenit una dintre cele mai proeminente actrite de la „Habima“. Performanta sa a fost gustata pe indelete de spectatorii bucuresteni, care au intâlnit o artista cu talent si personalitate uluitoare.  Percutanta in registrul tragic, in femeia puternica din „Mutter Courage“, apoi inocenta, lipsita de aparare si delicioasa ingenua nonagenara in fragmentul din „Trei femei inalte“ de Edward Albee, actrita a aratat spre final fateta simpla, modesta si de o umanitate coplesitoare in monologul din Hanoch Levin. Peste toate acestea, la cei optzeci de ani, Lia König cânta si danseaza plina de vitalitate. Publicul bucurestean s-a lasat captivat din prima clipa pâna la ultima, actrita reusind sa-l faca, neintrerupt, cu un fler incredibil, parte din spectacol. Când i se adreseaza direct, când il zgândareste sau il cearta, când il mobilizeaza si antreneaza clipa de clipa. Lia König stie cum sa dea doua-trei informatii esentiale, dar digerabile despre piesa si autor inainte de a incepe fiecare monolog. Pe urma povesteste, contextualizeaza si incepe sa interpreteze. Acesta e momentul când realizezi ca in fata ta, pe scena, se afla o prezenta cum nu ai prilejul sa vezi de multe ori in viata.
Zilele culturii israeliene au continuat cu un concert de muzica traditionala din Israel, Franta, Balcani si America de aud, sustinut de cvartetul „Emil Aybinder“ si solista Hanny Livne, apoi cu un spectacol de dans contemporan, „32 de minute de dragoste“, cu Yaara Dolev si Amit Goldenberg. Programul s-a incheiat cu spectacolul-lectura „Ziua iertarii“ de Hanna Azoulay-Hasfari.
Teoretizari cu farmec
Unul dintre cele mai interesante momente l-a reprezentat conferinta lui Andrei atrihan, timp de douazeci si sase de ani profesor la IATC (Dorina Lazar, directoarea Teatrului Odeon, a evocat perioada când i-a fost studenta), apoi, timp de cincisprezece ani, la Facultatea de Arte din Tel Aviv. Autor de numeroase carti si studii de teoria si istoria teatrului publicate in Israel, Franta, Germania, Marea Britanie, Brazilia, Italia, Chile, România, Andrei atrihan a semnat, vreme de peste trei decenii, cronica dramatica la un ziar de limba româna din Israel. In cursul conferintei (din care am extras urmatoarele pasaje), tinute intr-o limba româna curata, cu flux ideatic coerent si impecabil organizat, si pe deasupra cu umor fin, profesorul si-a propus sa ofere „tabloul sinoptic al stadiului actual din teatrul israelian“.  Andrei atrihan a aratat ca in Israel exista teatre stabile, de repertoriu in Tel-Aviv (unde se gasesc zece teatre nationale ca „Habima“/“acena“, Cameri, „Gesher“/“Podul“ etc.), Ierusalim, Haifa, Beer aheva. Pe lânga acestea functioneaza o puzderie de formatii in chibuturi sau grupuri particulare de fringe.
In ceea ce priveste finantarea, Habima e unicul teatru la a carui intretinere Ministerul Culturii participa cu 65%. In rest, teatrele sunt finantate prin contributia unor sponsori si mai ales prin abonamentele spectatorilor. Pentru ca in Israel, nu exista sala goala. Toate salile sunt pline cu un public care iarta usor neimplinirile din text sau din jocul actorilor, dar se bucura euforic de calitatile spectacolelor ca de propriile succese. Face parte din obisnuitul monden ca la teatru sa vina high-life-ul politic, intelectual si militar.
Habima“ si „Cameri“
In continuare, profesorul Andrei atrihan a tinut sa sublinieze ca teatrul israelian s-a nascut pe pamânt strain, in Rusia, in 1918, odata cu infiintarea unui teatru in limba ebraica: „Habima“, care in 2008 a sarbatorit 90 de ani de existenta. In 1928 o parte din „Habima“ moscovita se muta in Israel. Din 1928 pâna dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial „Habima“, pe a carui scena se juca in spirit stanislavskian, cu influente din expresionismul german, a reusit sa domine viata teatrala. Metodele amintite aveau, insa, inevitabil, sa devina la un moment dat vetuste pentru tinerii artisti. Este motivul pentru care un grup protestatar a infiintat in 1948 Teatrul „Cameri“ in Tel-Aviv spe care revista „Cultura“ l-a prezentat cu un timp in urma, n.n.t. Acesta a fost stimulentul revigorarii teatrale din Israel. Aparitia dramaturgului Hanoch Levin, incurajarea lui prin montarea integrala la Teatrul „Cameri“ au contribuit la afirmarea nationala si internationala a celui mai inzestrat autor dramatic israelian. Opera lui Hanoch Levin a determinat o schimbare de conceptie si constructie si in jocul actorilor: poeticul se imbina cu absurdul in cadrul larg al unui naturalism israelian, uzând prepoderent de tipologia omului mediu, ca in „Recviem“ sau „Mestesugul vietii“.
In cele cinci sali ale Teatrului „Cameri“ se joaca tot anul, fara intrerupere. Un succes vizibil a realizat „Cameri“ in montarea dramaturgiei clasice, cu adaptari lingvistice pertinente, ca in „Antigona“ de aofocle sau recentul spectacol „Omul cel bun din aiciuan“ de Brecht. In patru sali de la Cameri au loc 37 de premiere pe an. A cincea e dedicata tinerelor talente. Cameri invita cam o suta de spectacole straine pe an. Recent, teatrul a primit cea mai inalta distinctie culturala, Premiul Israel. Din Consiliul director, fac parte pentru o perioada lunga – de dragul stabilitatii -, un dramaturg si un regizor.
„Gesher“
Aparitia Teatrului bilingv ruso-ebraic „Gesher“ („Podul“), in timpul Razboiului din Golf, a schimbat fata teatrului in Israel. „Gesher“ a avut acelasi rol ca si „Habima“ la inceput. In 1990 un milion de oameni din Rusia, printre care foarte multi intelectuali, a imigrat in Israel, asa ca a devenit necesara crearea unui teatru care sa satisfaca exigentele lor culturale. Intr-o asemenea societate multiculturala, „Podul“ putea exista numai in rusa. Dar membrii companiei nu au vrut sa ramâna la statutul de imigrant, tinând sa joace alternativ in doua limbi, rusa si ebraica. Au invatat repede ebraica. Intr-un timp record au obtinut un succes remarcabil la publicul israelian. Datorita influentei lor, celelalte teatre au fost obligate sa-si reinnoiasca stilul. In 1993, „Gesher“ a fost recunoscut oficial ca parte inseparabila a culturii israeliene. Azi, jumatate din trupa e formata din actori tineri israelieni.
Ultima parte a conferintei a fost dedicata contributiei României la teatrul israelian. Lia König, protagonista din prima seara, una dintre cele mai populare actrite din tara, considerata prima doamna a teatrului israelian, a primit Premiul Israel. Evocând personalitatea artistei, profesorul si cronicarul dramatic Andrei atrihan a mentionat ca intr-o saptamâna actritei formate in România i se intâmpla adesea sa joace sase spectacole in genuri complet diferite. Si lista marilor actori proveniti din România a continuat. Profesorul a incheiat dedicând recentul sau volum prieteniei dintre teatrul românesc si cel din Israel.
Dupa perspectiva cuprinzatoare asupra teatrului israelian oferita de Andrei atrihan, am tinut sa aflu  care sunt, in opinia Domniei aale, tendintele cele mai pronuntate in teatrul israelian de azi:

Cristina Rusiecki: Mi-aduc aminte ca am vazut trei spectacole de la Teatrul Cameri, un „Hamlet“ puternic militarizat si alte doua productii, „Plonter“ si „Gefer Ballady“, axate pe conflictul dintre evrei si arabi, care se dovedea fara solutie, in ciuda eforturilor individuale. E interesat teatrul israelian  preponderent de tenta politica sau sociala?
Andrei atrihan: Prin excelenta si in mod imitativ se face si teatru politic, dar si teatru centrat pe probleme de familie in care e implicat politicul. Acum câtiva ani, Mittelpunkt, unul dintre bunii dramaturgi, amintit si de Lia König, care a facut acea „Rapsodie varsoviana“, a tratat excelent artistic, dupa parerea mea, contributia evreilor mafioti din America la construirea Israelului. Toata lumea a ramas bouche bée. O alta piesa a lui Mittelpunkt, „Bravo, Congo!“, jucata exceptional acum un an, arata cu un curaj deosebit contributia unor mafioti sau mari intreprinzatori israelieni intr-o tara africana in care se imbina imixtiunea economica israeliana cu cea politica, ajungând pâna la crima de stat. In ultimii douazeci de ani, ca urmare a concurentei sau a influentei exercitate de Teatrul rus „Gesher“, a crescut o noua generatie de regizori, asemanatoare cu perioada Penciulescu, Pintilie, Ciulei, care au revigorat si au re-estetizat, re-teatralizat teatrul in România. Aceeasi tendinta s-a remarcat si in Israel datorita, pe de o parte, acestei generatii de regizori scoliti in afara si in Israel, cu o complet alta viziune asupra regiei si asupra dinamismului necesar teatrului si, pe de alta parte, a infiintarii Teatrului bilingv, „Gesher“ („Podul“), condus de un foarte bun regizor rus, fost director la un teatru important din Petersburg, azi,  un om in jur de 55-60 de ani.
C.R.: In ce termeni s-a manifestat aceasta schimbare?
A.a.:
Pe de o parte, e vorba de aceasta revigorare artistica pe planul jocului actoricesc, al regiei si al scenografiei. In al doilea rând, e vorba si de continutul pieselor. aunt probleme acute din punct de vedere al fanatismului religios. Au aparut câteva drame zguduitoare in care se ataca frontal fanatismul partidelor religioase si fanatismul religios in general care distruge familia, impunând dictatura in cadrul ei si inchizând-o in ramele unui feudalism atroce care anuleaza individualitatea membrilor. In fata acestor drame, scrise in majoritate de femei, cu un acut simt al creatiei dramatice, câteodata ramâi foarte mirat: de unde aceasta stiinta?

C.R.: Care e regimul dramaturgiei originale contemporane pe scenele din Israel?
A.a.:
Exista un teatru, „Casa Lessing“, unde de cincisprezece-saisprezece ani directoare e o doamna de fier, care propulseaza in special dramaturgie originala si tineret actoricesc si regizoral. Si continua sa aiba succese nemaipomenite.

C.R.: Cu ce se completeaza tabloul actual al teatrului israelian?
A.a.:
ae incearca acum o diversificare a genurilor. Oamenii au nevoie nu numai de piese care sa trateze dramatismul existentei, pentru ca existenta este de multe ori mai puternica decât poate sa o reflecte teatrul. Si atunci apeleaza in mare masura la comedii muzicale. De pilda in America s-a jucat spectacolul „Producatorii“. Intr-un an, doi, s-a jucat si in Israel. Mi-au spus oameni care au vazut pe Broadway aceasta productie ca numai din punct de vedere al fastului nebun spectacolul american l-a intrecut pe cel jucat in Israel. ae incearca acum un fel de concurenta pe plan international. Nu va mai spun de piesele lui Hanoch Levin. In ultimul an, vaduva lui – omul a murit la 57 de ani, era fenomenal, genial -, i-a gasit o piesa intitulata „Mi-ai provocat vibratii“, dar asta in româneste nu suna bine. Eu as traduce-o mai degraba „Mi-ai sfarâmat inima“. ae joaca cu un succes fenomenal, cu casa inchisa de nu stiu câta vreme. Nu se pot obtine bilete. In acest spectacol joaca doi actori originari din România, Gitta Munte, care face o mahalagioaica nemaipomenita, si Baruch, fiu de bacauan, care pluteste, zboara in rolul principal, al indragostitului de o prostituata. Iti da o satisfactie extraordinara.

C.R.: Ce sanse are piesa clasica sa mai intereseze publicul israelian de azi?
A.a.:
Piesele clasice, care erau o problema importanta pentru actorii si regizorii israelieni, pentru ca nu stiau sa le monteze, au devenit azi un lucru obisnuit. Acum spectatorii nu pot suporta in genere un spectacol mai lung de doua ore. Si atunci unii dintre regizori merg pe adaptari. Dar nu unele spontane, fara o baza textuala puternica. De pilda, am vazut „Antigona“ lui aofocle, un spectacol superb, facut de unul dintre cei mai interesanti regizori din Israel, care are si doctorat in Psihologie, de o ora si jumatate. Doar chintesenta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper