Mizerabilism si carnavalesc


Autor: Andrei Terian
andreiterian@yahoo.com
Cultura nr.:54 / 2007-01-11 / Sectiunea: Cultura literara :

Ca orice brevet care se respecta, proza lui Radu Aldulescu trebuia sa poarte un nume. Criticii n-au stat prea mult pe ganduri si botezul s-a savarsit pe data. Prin urmare, Radu Aldulescu trece astazi drept campionul mizerabilismului romanesc. Cat de potrivita este aceasta eticheta, ramane sa vedem in cele ce urmeaza. Cert este insa ca, asa cum s-a intamplat adesea cu terminologia literara de import, „mizerabilismul“ a suferit la noi o ajustare „dupa ureche“.


Din acest punct de vedere, e curios ca, desi s-a pronuntat impotriva termenului („daca mai folosesc mult cuvantul asta, innebunesc“), cel care a i-a fixat cel mai bine sensul curent este Radu Pavel Gheo. Astfel, scrierile mizerabiliste ar descrie „o realitate dura, urata, sordida, jegoasa, o lume lipsita de moralitate, de orizont si de speranta, in care personajele nu cauta decat sex, bani si distractii. O lume lipsita de transcendenta, de spiritualitate, de morala si Dumnezeu.“ („Mizerabilismul tinerei generatii“, in „Suplimentul de cultura“, nr. 89, 12-1 august 2006).

Numai ca, oricat de expresiva ar fi, o atare definitie se arata cel putin incompleta. Si aceasta deoarece, etimologic vorbind, misereor, -eri, -itus sum („a se induiosa“, „a-i fi mila“) a dat atat miseria („nenorocire“, „chin“), cat si misericordia („mila“). Se pare ca pana si Victor Hugo, bunicul „mizerabilismului“, batea mai mult catre sensul din urma. Caci, la urma urmei, les misérables nu inseamna atat „cei care traiesc in mizerie“, cat mai ales „cei care sunt demni de mila“. Tot la aceasta acceptiune trimit Claude Grignon si Jean-Claude Passeron in cea mai consistenta sinteza dedicata pana acum asupra fenomenului: „Le Savant et le populaire: misérabilisme et populisme en sociologie et en littérature“ (1989). Potrivit tandemului amintit, „mizerabilismul“ si „populismul“ sunt doua maniere complementare de a exploata – in scopuri artistice sau politice – statutul social al claselor „inferioare“: prin compatimire in primul caz, prin lingusire in celalalt. Cu alte cuvinte, definitoriu pentru mizerabilism este nu atat obiectul, cat investirea afectiva a acestuia, mai exact tentativa de a stoarce lacrimi din ochii publicului. De aici, doua consecinte interesante. Mai intai, aceea ca precursorul mizerabilismului (de la noi si de aiurea) nu este naturalismul, ci romantismul (si idilismul in genere); apoi, ca romanele douamiiste, pe care unii comentatori s-au grabit sa le arunce in oala mizerabilista, sunt, de fapt, „populiste“, de vreme ce ele nu deplang, ci exalta marginalitatea ca pe un mod de distingere (si, uneori, chiar de distinctie) sociala si morala.

Zoom-uri narative

Si totusi, este Radu Aldulescu un autor „mizerabilist“? Raspunsul nu e usor de dat, de vreme ce atitudinea autorului fata de personajele sale ramane in esenta ambigua. in fond, tocmai aceasta ambivalenta afectiva constituie „specialitatea“ prozatorului: scrise in stil indirect liber, romanele sale se prezinta ca o cascada de zoom-uri in care compatimirea „impreuna“ cu personajele alterneaza cu sarcasmul nedisimulat fata de ele. De altfel, procedeul apare inca din „Amantul Colivaresei“ (1994), unde, din pacate, este abandonat dupa 50 de pagini, care raman totusi partea cea mai consistenta a romanului. in schimb, in „Mirii nemuririi“, tehnica este utilizata cu consecventa si efectele sale sunt savuroase.

Cealalta veste buna pentru autor (si mai ales pentru cititorii sai) este ca, in ultimul sau roman (probabil cel mai bun de pana acum), Radu Aldulescu pare sa se fi lecuit definitiv de acea „incontinenta narativa“ pe care i-o reprosase pe buna dreptate Dan C. Mihailescu. Renuntand la picarescul gratuit, Radu Aldulescu se arata acum capabil sa construiasca o intriga coerenta si economicoasa, care urmareste prin contrapunct destinele celor doi „miri“ (Rafael Ogranjan si Mirela Dogaru) in ultimii ani ai comunismului si in zorii tranzitiei.

insa performanta cu adevarat eclatanta a prozatorului tine, repet, de polifonia debordanta, care se intrezareste inca din primele fraze ale romanului: „De cand stateau acolo? Tolaniti in cele doua paturi din oficiu, cu spatele proptit in cate doua perne mari, picoteau, zaceau ori boleau, sporovaiau in draci, se sfadeau, se certau, isi luau vorba din gura unul altuia, taceau cu randul sau amandoi deodata.“ in fond, tot sarmul cartii se afla comprimat aici, in aceasta pasta stilistica in care se amesteca naratorul si personajele (cu diversii lor „avatari“), monologul si dialogul, experienta imediata si flash-urile retrospective, starea de fapt si reveriile bovarice, amok-ul si vocea ratiunii. Mai mult, aceasta variatie de focalizare explica si limbajul eteroclit al prozei lui Aldulescu, unde melanjul de argou si pretiozitate nu este o dovada de opacitate lingvistica, ci puncteaza empatia ori, dupa caz, ironia naratorului: „Turma asta, Rafaele, e foarte posibil ca mai multe femei sa fie mai usor de strunit decat mai putine... Dar una singura? Faci ce faci si te duci iar cu gandul la ceva ca o nevasta, o femeie care-si aroga niste drepturi de proprietara si care-i posedata de tentatia de a-si domina si manipula sotul, folosindu-se de tertipuri josnice. Asta ca sa stii la ce sa te astepti, in caz ca poligamia este totusi o solutie care il poate proteja pe barbat de emanatiile luciferice ale femeii. E bine sa stai printre mai multe femei care sa-si anuleze reciproc influentele nefaste, dar poate ca si mai bine ar fi sa nu ingadui picior de femeie pe langa tine, sa nu le mai vezi in veci...“ (s.m.)

Circul fara paine

Ca intr-o asemenea situatie, in care mangaierile se transforma pe neasteptate in palme si imbarbatarile in suturi, prezumtia de „mizerabilism“ se cere serios revizuita, daca nu chiar eliminata, e o constatare la mintea cocosului. Mai importanta e insa urmarea acestui slalom psihologic si lingvistic, care nu se multumeste a fi doar o proba de dexteritate fada, ci semnaleaza o anume conceptie asupra omului si a vietii. Acestui stil compozit, in care se impletesc „filosofia“ si injuratura, solemnitatea si bascalia, savantlacurile si agramatismele, ii corespunde o viziune carnavalesca in care seriosul si ludicul, sacrul si profanul, sublimul si grotescul, binele si raul, „susul“ si „josul“ isi schimba fara incetare mastile.

Mixtura respectiva se observa cel mai bine in reprezentarea istoriei. Altminteri, venerabila dama n-a prea fost bagata in seama in romanele lui Radu Aldulescu; s-ar zice ca, din contra, naratorul si personajele au cazut de acord asupra unui eventual boicot, rareori suspendat (de pilda, in descrierea revolutiei timisorene din „Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare“, 1998), desi autorul si-ar fi putut trage un comision gras din exploatarea filonului cu pricina. Nici in „Mirii nemuririi“ istoria nu apare decat pe alocuri. insa in punctele esentiale. Exista, de fapt, trei momente definitorii pentru atitudinea autorului: alegerile din '90, cand prietenele din turma Mirelei se intrec in apropouri vulgare pe tema „bagatului la urna“; angajarea sporadica a lui Rafael in redactia revistei „Blocada“, prilej de satirizare a limbii de lemn pe stil nou; in fine, „revolutia“ pe care o mimeaza convingator copiii „speciali“ din internatul in care lucra Rafael. indeosebi ultima scena – una din cele mai bune din roman – releva perspectiva carnavalesca a prozatorului, care aglutineaza melodrama si farsa intr-un recipient tragicomic. Lumea lui Radu Aldulescu este un circ fara paine:

„Copiii nostri, ma rog, ai statului, ai tuturor si ai nimanui, cu eroi-martiri printre ei, asa ca n-ai fi avut cum sa nu tii seama de ei la imparteala si uite ca facusera si ei, la randul lor, o revolutie cu demonstratii in curtea scolii, scandari de lozinci si tot tacamu' impotriva celor care le mancasera din ajutoare dupa ce-i crescusera si-i educasera cu bataia si se bucurasera de portia lor de mancare si carasera in draci de la bucatarie margarina si gemul, si salamul pentru copiii lor de acasa, dar tot nu se saturau, si uite-i imbuibandu-se si cu ajutoarele lor, sa le fie rusine.

Li se urcase si astora democratia la cap. Orfanii, handicapatii, retardatii, oligofrenii, pegra si rusinea unei tari care se vrea intrata in Europa, se distrau cu jos directoru' tiran si profesorii comunisti care ne mananca din drepturi, ne omoara cu bataia si ne lasa sa rabdam de foame ca sa se ingrase ei si ne tin inchisi in dormitoare ca la puscarie si cate si mai cate minciuni si mizerii aruncate-n spinarea celor care le fusesera si mama, si tata si-i iubisera ca pe copiii lor si le-au purtat de grija ca s-ajunga oameni in randul lumii, ca sa vezi tupeu si nerecunostinta. Ce dracu' sa mai zici?“

Mistica lui Mitica

Ce-i drept, aceasta umanitate descompusa, aflata la limita societatii si, uneori, la limita subzistentei, se vede strafulgerata din cand in cand de cate un fior mistic. Astfel, in prelegerile pe care i le tine sotiei, Rafael peroreaza despre fatalitatea suferintei („Crucea-i in om si-i chiar omul, si orice ar povesti omul despre el insusi nu se compara si nu poate intrece greutatea crucii.“) ori despre labilitatea categoriilor morale („Orice rau e de fapt un bine de care nu-ti dai seama cand il ai, dar cu timpul s-ar putea sa-l descoperi.“) si trage speranta la Ierusalimul ceresc („Sunt un nemuritor in definitiv. Casa mea si patria mea nu-s in ghetourile astea jegoase.“). Poate de aceea personajele lui Aldulescu isi arboreaza zdrentele asa cum nobilimea de antart isi etala blazoanele. Si, cand calvarul pare a se apropia de sfarsit, nu-i de mirare ca eroii si-o cauta cu lumanarea. Cum altfel sa ne explicam ca, dupa ce a pus laba pe mobilul temutului Zizi, spaima cartierului, Rafael mai are si tupeul sa-l intarate prin cateva replici bascalioase si dispretuitoare?

in fond, acest orgoliu nemasurat al personajelor, confirmat prin ambitia de a deveni niste recordmani ai suferintei, indica genul proxim al prozei lui Radu Aldulescu; caci distanta care o separa de „poezia“ mahalalelor de tip G. M. Zamfirescu – Eugen Barbu e tot atat de mare ca aceea care o izoleaza de idilismul lui Delavrancea sau Bratescu-Voinesti. Practic, scrierile lui Aldulescu marcheaza o perpetuare a „romanului conditiei umane“ printr-un univers in care fatalitatea istoriei a fost inlocuita de experientele liminare ale biologiei. Atata doar ca, zgandarind mereu solemnitatea discursului prin ghimpele ironiei, prozatorul isi pastreaza fictiunile in zona indeterminarii carnavalesti, transformandu-si personajele in niste Mitici anxiosi, bantuiti de elanuri mistice si insetati de senzatii tari. Proza lui Radu Aldulescu e o transplantare pana la pastisa a dostoievskianismului pe temperamentul eroilor lui Caragiale.