Mincinosul de elita


Autor: ADRIANA STAN
Cultura nr.:222 / 2009-05-07 / Sectiunea: Cultura literară :


Ion Iovan, Ultimele însemnari ale lui Mateiu Caragiale,
Editura Curtea veche, 2008

Îndeajuns de atipica în literatura româna pentru a da nastere unui nor de comentarii, scurta si ambigua opera a lui Mateiu Caragiale arata tot mai mult tendinta de a-si deborda propriile granite. De la malitioasele glosari biografiste pe tema romanului familial al „bastardului“, revers al lumii paterne a Miticilor, la reconstructiile semi-fenomenologice opera-biografie în linia Cotrus-Vartic, critifictiunea lui Vasile Lovinescu sau „re-lecturile“ lui Matei Calinescu pâna la stilistica aerata de mai an a lui Angelo Mitchievici, putinele texte ale lui Caragiale-fiul au servit ca propuneri cu fitil pentru bavardajul critic. Consfintit, de asemenea, în manuale sau prin topurile din debutul anilor 2000, prestigiul canonic al acestui autor greu clasabil se masoara asadar mai ales prin forta de iradiere a discursului sau. Exegeza lui Mateiu da semne de entropie euforica. Prozele sale se preteaza celor mai diverse abordari, iar existenta bizara si pitoreasca a autorului, personaj de poveste al Bucurestiului interbelic, adauga scântei de curiozitate în focul ipotezelor. O dozare incerta si intriganta a realului si a mistificarii au fost, într-adevar, comune atât existentei de dandy autentic a lui Mateiu, cât si prozelor sale echivoc confesive. Astfel ca, desi nimeni n-ar mai gasi azi de bon-ton sa discute la modul cauzalitatii pozitiviste omul&opera, pare inevitabil ca orice comentariu matein sa agate într-un fel sau altul anumite sugestii din biografia autorului. Cu sarja-i rautacioasa, Calinescu („Scrierea e valoroasa nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce sugera (...) Privita prin ceea ce ar fi putut sa fie, scrierea e ratata, cum ratat e si autorul“) nu daduse gres nici în privinta aceasta, sesizând bine acel straniu paralelism dintre profilul personalitatii si fiziologia scriiturii ce a facut ulterior combustie în atâtea reverii critice. Se impune cumva de la sine a vorbi despre Mateiu Caragiale cu limba bifurcata, patimas, circular, prelungind în surdina stilul fascinant al scriiturii si al vietii sale.  
Daca, de o parte, exegezei îi dau aripi sugestiile biografiei, valabila este, pe de alta parte, si tendinta complementara, de a romanta episoade din existenta obiectiva a scriitorului. Nu întâmplator, secta mateina a fost cam deceptionata o data ce fostul prieten al lui Caragiale, Boicescu, a publicat în 1979 o serie de scrisori aratând un individ pretios si umflat, în speta, un snob marunt. De anecdota reala, mai putin flatanta poate pentru imaginea împamântenita a „Crailor...“, istoria literara s-ar lipsi, de fapt, bucuroasa. Ajutat în acest sens si de evaporarea jurnalelor autorului prin 1941 sau de transcrierile ciopârtite ale lui Perpessicius, capitolului despre Mateiu i-ar sluji mai degraba culoare, drama si mister din belsug. Curat mistifictiune sa fie, vorba lui Anghelescu!
Ion Iovan producea în 2002 („Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român“) exact acest gen de „biografie“ semi-creditabila, impregnata tandru cu patina cititorului împatimit ce nu se poate abtine sa literaturizeze inspirat datele brute din viata scriitorului „haituit“. Minciuna se cocea însa cu atâta pudoare, încât ti-ar fi venit peste mâna sa decizi din ce moment începe, de fapt, „biograful“ sa-ti vânda gogosi. La an 2008, situatia e cu desavârsire groasa, în aproape 600 de pagini, iar cartea – în sensul bun – naucitoare. Ratacit cândva prin anii '90 cu trenul textualismului, Ion Iovan se întoarce, iata, spectaculos în deghizament de epoca si reuseste sa-si recalibreze postmodernismul de fond prinzând valul „mistifictional“ anticipat, cum spuneam, de întreaga exegeza mateina. Rude apropiate cu „metafictiunea istoriografica“ celebra în Occident, „Ultimele însemnari...“ reprezinta o varianta crepusculara – si una din foarte putinele cu adevarat delectabile – de textualism autohton. Pe esafodajul biografiei certificate, Iovan brodeaza în largi ochiuri fictionale jurnalul apocrif al lui Mateiu Caragiale: „Nepublicata onest la vremea respectiva, în lipsa materiei olografe, memorialistica mateina e nevoita sa respire aerul fabulatiei.“; „Ce reprezinta scrierile considerate în prezent ca fiind textele intime ale lui Mateiu Caragiale? Nimic altceva decât variante trunchiate si edulcorate ale memorialului matein, încercari de refacere «cuminte» a jurnalului si agendelor.“ (p.467-468)
Într-adevar, în ce priveste ultimul an de viata al lui Mateiu, derulat aici cu încetinitorul, tentatia de a lua fictiunea drept realitate e aproape schizofrenica. Ion Iovan fantasmeaza miscarile zilnice ale maestrului adorat cu o minutie hipnotizanta ce face practic irelevanta delimitarea documentului de pura speculatie. Ca e vorba de plimbarile zilnice prin cafenelele bucurestene, de scenele scrobite ale mariajului, de sederile la mosie sau la Sibiu, factualul – în ciuda stilului aparent neutru al expunerii – cade oricând sub banuiala de sarada: a fost pâna la urma sau n-a fost? Reconstituirea impresionanta a epocii interbelice, cu miscarile politice, forfota vietii literare, vestimentatia sau decorul specifice pot fi toate, la o adica, probate istoric. Memorabila e, în acest sens, galeria portretelor ce asaza savuros istoria literara în coada de caricatura: „raspopitul“ Arghezi, „barboiul cu cizme“ Galaction, „hindusul“ Eliade cu „fachirismele lui amoroase“, Perpessicius, „biet învatacel fricos si mediocru“, I. Teodoreanu cu „balaceala în lirisme zaharisite“, Goga, un „taranoi de rasa“, „grandomanul“ Camil.
Cu toate acestea, în rafinat contratimp cu panorama realista, însemnarile dispun si de numeroase sopârle livresti (pastise stridente dupa „Vizita“ sau „Caldura mare“, pasaje pitite din „Craii..“, „Remember“ sau „Sub pecetea tainei“), deoarece daca pe fata Iovan marseaza pe transparenta diaristica, pe dos face simultan jocul decredibilizarii: „Niciuna din acuzele lui Mateiu, probabil în afara perceptiei pe care Serban Cioculescu o avea asupra lui, nu are acoperire obiectiva“ (p. 391). Realul si fictiunea sunt sicanabile si subtil intersanjabile. Mi se pare însa evident ca miza apocrifelor mateine trece de aceasta nota asa-zicând experimentala, ce nu i-ar sari prea tare în ochi decât unui cititor specializat si chitibusar. De un postmodernism nostalgic si stins, cam politicos parca pentru a mai agresa usturator comoditatile de lectura, volumului de fata experimentul nu-i serveste, de fapt, ca scop, ci ca mijloc: cu toate armele documentului si ale fictionalizarii puse la bataie, Ion Iovan scoate, în fine, din Mateiu Caragiale un personaj literar în toata puterea cuvântului. Fantasma proiectiva a scribului merge atât de departe încât trimite elegant afara din joc profilul real al modelului, la fel cum în „Pale Fire“ al lui Nabokov notele de subsol ale comentatorului ajungeau sa sufoce opera maestrului.
Cu foarte putine iesiri mai fatis moraliste (pe care le remarca si Paul Cernat în cronica sa), când supra-explica, de pilda, rolul „terapeutic“ al jurnalului, Ion Iovan reuseste în genere sa-si disimuleze interventiile proprii, construind credibil un personaj autentic tocmai în jucata sa artificialitate. Scutita de psihologisme patetice, sensibilitatea eroului „Mateiu“ se citeste cu atât mai convingator pe reversul încercarilor sale cvasi-disperate de a-si crea un eu-fortareata. Dintr-o nevoie nevrotica de autoconservare, Mateiu duce un permanent travaliu de conduita, pentru a-si transforma existenta într-o opera de arta: „Fortele mele, cumva latente, cer o anume terapeutica pentru a fi puse în valoare“ (p.41), înarmându-se cu un purism stoic – „calme, sang froide, style (...) a releva individul de elita, a-i bate efigia pe chipul meu“ (p.77). Viata sa diurna graviteaza în jurul unor tabieturi, reverii, idei de natura complet maniacala. Obsedat de suprafetele de reflexie, de fixarea vizibila a identitatii, el cauta mereu sa se aiba sub ochi, îsi scrie zilnic propria istorie ca si cum ar face un bilant pe sârma. Cu cât mai tare apretul, cu atât mai vibranta, în substrat, vulnerabilitatea. Vesmintele perfect asortate sau aerul de austeritate superioara sunt esentiale în acest sens, caci „macar înfatisarea“ trebuie pastrata în orice împrejurare; „tinuta ireprosabila la orice ora din zi si din noapte“ (p. 169). Eteroclita fara a suna totusi strident, retorica fin lucrata de Ion Iovan în inversiuni, elipse, pretiozitati, jargon frantuzit reproduce excelent întepenirea personajului într-o astfel de asceza estetica. Autorul poate vehicula pastise ale stilului matein sau chiar caragialesc fara a face din aceasta un scop în sine: intertextul serveste, de fapt, minunat efectul caracterologic. Un Mateiu „singur si subred“, cu integritatea personala mereu asaltata, utopic incurabil si conservator depasit de vremuri, încearca sa-si protejeze „fiinta proprie“ insolitându-se simbolic prin masti ale nobilitatii. De aici obsesia titlurilor si demnitatilor publice, morga etichetei, heraldica sau proiectele „demiurgice“ de transformare a gradinii de la Sionu.
Nu m-a convins, pe de alta parte, deloc turnura precipitat senzationalista în care întelege Ion Iovan sa-si încheie „însemnarile“. Introducerea presupusului fiu al scriitorului, homosexual declarat, si tabloul Bucurestiului de dupa revolutie mi se par gaselnite narative cu totul inutile. Iar stilul pretios ce mergea atât de bine în descrierea interbelicului si a vietii aparte a lui Mateiu, placat pe istoria recenta, apare ca fals si inadecvat.
Scotând din calcul „epistolarul“, volumul lui Ion Iovan ramâne, cu toate „însemnarile“ si cu întreg „indexul“, un eveniment editorial de clasa. Emanatie în spirit postmodern a unui model literar interiorizat, dar vie, excentrica si surprinzatoare, cartea se citeste empatic si proiectiv, cu mari delicii textualiste si fantasmatice. E mare lucru pentru un autor ce se recomanda, altfel, ca modest artificier.