Institutii românesti în viziune postmoderna



Autor: IOAN-AUREL POP
Cultura nr.:211 / 2009-02-19 / Sectiunea: Cultura politica :


M-am întrebat uneori, asistând la scena culturala româneasca de astazi, daca diplomatia culturala este, într-adevar, dincolo de definitia sa ŕ la carte, ceea ce îi spune, simplu, numele sau. Am facut-o în si dupa ani îndelungi de experiente peste hotare, întâi ca visiting professor în Statele Unite, iar apoi, în ordinea derularii în timp, ca director al Centrului Cultural Român din New York, ca profesor si cercetator la Paris sau la Viena, ca director al Institutului Român de Cultura si Cercetare Umanistica din Venetia sau ca profesor asociat la Universitatea „Ca' Foscari“, din aceeasi cetate, denumita odinioara Serenissima. Am facut-o si dupa fiecare din zecile de conferinte, tinute pe varii meridiane, de la Londra la Sydney si de la Strasbourg la Beijing. Pâna la urma, concluzia tot aceasta a fost: ca diplomatia culturala este, gândind si vorbind clar si la obiect, ceea ce indica reunirea celor doua cuvinte care compun numele sau, anume, complexa actiune de cultivare si promovare a raporturilor dintre state prin mijlocirea culturii (adica a institutiilor si creatiilor spirituale), cu ajutorul specialistilor domeniului. În dreapta consecinta, cred ca diplomatia culturala a unei tari trebuie facuta prin oameni de meserie si ca aceasta este menita nu numai sa translateze temporar valori culturale ale acestei tari în exterior ori invers (adica valorile altora spre tara respectiva), dar si sa modeleze o imagine a acesteia printre straini. Faptul nu ma duce cu gândul la o imagine cosmetizata, ci la una realista, corecta, deplina, facuta în acord cu anumite reguli. De altminteri, continuu sa cred ca spiritualitatea româneasca este atât de bogata, de plina de valori, de fascinanta, încât nu vom apuca niciodata s-o facem cunoscuta strainilor în toata amploarea ei. De aceea, imaginile oneste pe care cunoscatorii – invoc aici numai tentativele de buna-credinta -, le duc în afara, fiind numai marunte frânturi ale întregului numit cultura româneasca, elaborate (unele) într-o limba de circulatie restrânsa, nu pot fi decât palide reflexe ale întregului si nu au cum sa înfrumuseteze. S-a spus, pe buna dreptate, ca nu exista culturi inferioare si culturi superioare, ci doar culturi, iar a noastra este cultura autentica, dezvoltata organic de-a lungul secolelor, cu creatii deosebite. Mai cred, în acelasi spirit, ca valorile culturale trebuie privite si luate în atentie integral si nu privilegiate unele în detrimentul altora, ca ele au existat în toate epocile, în functie de creatori si de receptori, de sensibilitatea lumii care le-a creat. Acest fapt impune tratarea globala a acestor valori (fireste, nu concomitent!), în toate laturile lor, abordarea creatiilor si institutiilor din toate timpurile, pe domenii. Dispretul fata de valorile contemporane în favoarea celor trecute sau invers, dar si repudierea unor sectoare ale culturii si privilegierea altora – în ciuda subiectivismului creatorilor si criticilor -, nu pot produce decât dezorientare, confuzie si deformare. Valorile culturale românesti exista în toate timpurile si în toate domeniile creatiei, ele fiind matricea evolutiei noastre ca popor, de la finele mileniului I al erei crestine pâna astazi. Fireste, trebuie sa operam cu selectii, dar ele nu pot sa aiba alte criterii decât valoarea reala si reprezentativitatea pentru ansamblul creatiei culturale.      
Diplomatia culturala nu se confunda însa cu schimburile cultural-stiintifice si artistice dintre institutii si persoane din tari diferite, ci cuprinde o sfera aparte, prin faptul ca vectorii ei trebuie sa aiba o pregatire de specialitate, deopotriva pe tarâm cultural si diplomatic. Cea mai importanta institutie – daca nu singura! -, din orice stat, care exercita, promoveaza si coordoneaza diplomatia culturala dupa reguli precise este Ministerul Afacerilor Externe, unica institutie detinatoare de personal pregatit în domeniul diplomatic. De câteva decenii bune, în marile state europene, dar nu numai în ele, pe fondul unei relative prosperitati generale, s-a creat un anumit tip de institutii culturale de rang national (unele cu statut de drept public, altele privat, iar altele cu statut de drept public si privat în acelasi timp), care se înscriu si ele, adesea cu mare succes, pe traiectoria diplomatiei culturale. Este vorba despre British Council, institutele Goethe si Cervantes, Aliance française etc. Cele mai multe tari au însa câte o retea de institute culturale proprii, coordonate, de obicei, de catre ministerele de Externe sau functionând direct în cadrul acestor ministere. De exemplu, Italia are astazi aproape o suta de institute culturale în întreaga lume, aflate în componenta Ministerului de Externe.
România dispune de mai multi ani de o institutie speciala – Institutul Cultural Român (ICR) -, cu menirea de a face cunoscuta pe cai oficiale cultura româneasca în lume. Institutia nu este în subordinea Ministerului Afacerilor Externe (MAE) sau a Guvernului, ci a Presedintelui României (presedintele tarii fiind si presedinte de onoare al ICR) si functioneaza pe baza unei legi proprii (Legea nr. 356, din 11 iulie 2003). În esenta, acest mecanism nu are nimic neobisnuit. Cultura se poate promova în exterior pe cai si cu mijloace variate, cu cât mai multe cu atât mai bine! Fireste, MAE a ramas cu reteaua sa de consilieri culturali, prezenti, în mai toate marile ambasade, cu functii de sine statatoare ori, în celelalte misiuni diplomatice, prin cumul de atributii înrudite. De aceea, în anumite ocazii, ambasadele organizeaza, dupa posibilitati, activitati culturale de toate tipurile, inclusiv în orasele în care functioneaza institute culturale. Totusi, se considera ca misiunea principala în exercitarea diplomatiei culturale a României o are ICR, dotat de Parlamentul României cu un buget special destinat programelor culturale. ICR dispune de o retea de saisprezece institute culturale (si o filiala) situate în afara României, ele fiind instrumentul principal pentru „exportarea“ culturii românesti. ICR organizeaza însa si actiuni proprii, coordonate si efectuate direct de la „centru“, prin functionarii sai – directori generali, directori, referenti etc. –, delegati în diferite locuri din lume, chiar si acolo unde exista centre culturale.
Institutele culturale ale României situate în strainatate functioneaza în medii foarte diferite, cum ar fi Paris, Viena, Londra, Bruxelles, Varsovia, Praga, dar si New York, Lisabona, Madrid, Budapesta, Istanbul ori Roma, Venetia, Stockholm,
Tel Aviv, Berlin sau Szeged (filiala a ICR din Budapesta). Nu exista institute culturale românesti la Beijing, nici la Moscova si nici la New Delhi sau Rio de Janeiro, dar aceasta nu tine neaparat de conducerea ICR, ci de resursele financiare ale tarii. Fireste, se poate discuta de ce nu sunt institute culturale românesti în cele mai populate si mai mari tari ale lumii (China, Rusia, India, Brazilia etc.), dar aceasta este o alta chestiune.
Primul si cel mai important obiectiv al ICR, conform legii, este „stimularea si promovarea valorilor nationale ale culturii, artei si stiintei“, urmat de altele, cum ar fi: „încurajarea educatiei tinerilor si adultilor în spiritul respectului fata de valorile culturale nationale si fata de traditiile nationale“, „realizarea de studii, analize, cercetari, proiecte si programe privind accesul la cultura si educatie“, „realizarea si editarea unor lucrari de referinta din domeniile literaturii, artei si stiintei, de opere literare, precum si de publicatii, singur sau în parteneriat cu institutii specializate din tara si din strainatate“, „cercetarea si evaluarea fenomenului cultural national si a perspectivelor sale“ etc.
Conducerea actuala a ICR a înteles sa faca acest lucru în acord cu o „strategie culturala“ unica si unitara, valabila si aplicabila peste tot, în toate colturile lumii în care se organizeaza activitati spirituale ale României. Din aceasta „strategie“ generoasa a rezultat o „tactica“ – spre a ne mentine tot în vocabularul cazon -, tot unica si unitara, dupa principiul: orice activitate trebuie condusa, aprobata si finantata de la Bucuresti si orice activitate de amploare valabila la Viena merge si la Paris sau la New York, cu marunte adaptari. Ideea calauzitoare trebuie sa fie valoarea, toate actiunile urmând sa fie „de vârf“, cu protagonisti faimosi, cu mari personalitati, care sa asigure un impact maxim. Cu alte cuvinte, nu actiuni marunte, cu public restrâns si bugete mici, ci ample manifestari deschise, pe strazi, stadioane, în statii de metrou, piete publice, sali mari de spectacole, facute cu bani multi. O alta deviza este avangarda, postmodernismul, valorile de ultima ora, adica promovarea absoluta a culturii contemporane, în detrimentul a tot ceea ce este considerat traditie, istorie, arta clasica, discipline consacrate. Sub aspectul laturilor culturii, se finanteaza doar anumite directii, din anumite arte: literatura de ultima ora, traducerile unor autori în voga, genurile muzicale noi, artele plastice actuale, eseul de tip estetico-filosofic etc. Selectia programelor ar fi trebuit sa fie facuta, conform planurilor initiale, de catre grupuri (comisii) de specialisti invitati sa se pronunte, dar s-a renuntat curând la aceasta idee. În aceste conditii, au ramas angajatii ICR, mai ales directorii feluritelor sectoare, sa judece oportunitatea actiunilor promovate de ICR si de institutele raspândire prin lume. O alta idee de fond se refera la definirea ICR ca punte de legatura sau „curea de transmisie“, nu ca institutie de creatie, formata din creatori de valori culturale. Altfel spus, angajatii ICR nu au de ce sa fie ei însisi artisti, scriitori, oameni de stiinta etc., ci ei trebuie sa fie „manageri culturali“, de regula tineri, „fara prejudecati“, care sa nu creeze si cerceteze nimic, ci sa transmita valorile altora. Conducerea actuala a ICR considera ca segmentele catalogate drept „clasice“ (în sens de modele din trecut) ale culturii sunt depasite si ca stiintele si artele traditionale, asa cum au fost ele cunoscute de la Renastere încoace, cu delimitari clare între ele, nu mai au relevanta. Nici editura ICR, cu o activitate notabila în urma, nu este considerata demna de atentie prea mare, din moment ce creatorii autentici pot opta pentru mari edituri precum Humanitas. Iar filialele ICR din „teritoriu“, adica din „provincie“ – altfel spus de la Cluj si de la Iasi – au fost declarate complet inutile si, prin urmare, desfiintate ori „cedate“ altor institutii.
Fireste, aceasta noua „strategie“ revolutionara, stabilita de catre conducerea ICR numita în 2004, a stârnit destule semne de întrebare, controverse, nedumeriri si dezacorduri. Renuntarea la unele directii trasate de catre vechea Fundatie Culturala Româna (creata în 1990 si devenita ICR în 2003), precum si încalcarea de catre aceasta conducere, de la început, a legii de functionare a ICR au creat o situatie fara precedent, care s-a repercutat asupra întregii actiuni de cunoastere a culturii românesti peste hotare. Implicatiile merg foarte adânc, de la modul de functionare concreta a institutelor culturale pâna la excesiva centralizare a tuturor initiativelor culturale de anvergura desfasurate peste hotare. Ca urmare, au aparut unele manifestari culturale absolut aberante, de la cele discutabile, fara relevanta, consumatoare de sume exorbitante de bani, pâna la cele scandaloase, scabroase, denigratoare la adresa tarii si a valorilor spirituale românesti ori licentioase si de prost-gust. De aceea, au si urmat reactii ale societatii civile, ale presei, ale comunitatilor românesti de peste hotare, ale unor personalitati marcante, care au tras de mai multe ori semnale de alarma în legatura cu aceasta situatie. Dar despre analizele detaliate ale unor cazuri, laturi, implicatii, decizii majore etc., care lamuresc mult mai bine aspectele generale relevate mai sus, în numerele viitoare.   

_______________________________________________________________________________________________________________

Note si clarificari: