Apocrife


Autor: GEORGE NEAGOE
Cultura nr.:210 / 2009-02-12 / Sectiunea: Cultura literară :

Ma încânta pseudojurnalul lui Mateiu Caragiale. Ion Iovan joaca magistral rolul editorului manuscrisului regasit. Cartea este atent lucrata, cu rare carente de constructie. Sunt fermecat de simbioza între document si fictiune, între filologie si speculatie. În permanenta se iveste o întrebare agasanta: cât din „însemnari“ are o baza verificabila? Totusi, oricât de fascinant ramâne Mateiu Caragiale si oricât de avizi am fi sa descoperim amanunte despre viata acestuia, avem la îndemna cazul „Memoriilor lui Hadrian“ de Marguerite Yourcenar. Prezenta „Caietului de note la „Memoriile lui Hadrian“, a unui addendum menit sa asigure veridicitatea informatiilor, stârneste neîncrederea în valoarea factologica a scrisorii împaratului catre Marcus Aurelius. În acelasi fel functioneaza si „indexul fiintelor, lucrurilor si întâmplarilor“. Tocmai din pretinsa acribie a notelor privind istoricul cladirilor sau biografiile personajelor, deriva efectul de puternica plasmuire.



Mateiu

Ne aflam în fata unei carti care nu reflecta, ci refracta. Mai ales figura aceluia care îsi redacteaza jurnalul. Lucrurile stau asa nu doar pentru ca altcineva întocmeste „Utimele însemnari...“, ci si din declaratia lui Mateiu: „Ce sunt pentru mine faptele, figurile,  de care ma ciocnesc în casa, la cafenea, la mosie? Acesti Logadi, Petresti, Chiroi? Ce sunt existentele lor? Cerneala  pe hârtie“ (p. 167). O fiinta de cerneala e si fiul lui Ion Luca. Imaginea conventionala a unui Mateiu frustrat din pricina conditiei familiale si a celei financiare, defulându-se în complexe de superioritate concretizate în ostentatie nu reprezinta scopul jurnalului imaginar.
Într-adevar, memoriile referitoare la tata îl bântuie si-l îngretoseaza pe autorul „Crailor de Curtea Veche“. De la 1 ianuarie 1935 pâna la 16 ianuarie 1936, nu contenesc reprosurile si insultele adresate parintelui decedat. Nicaieri nu apare consemnat cuvântul „tata“. De cele mai multe ori, Ion Luca este „berarul“ si „berlinezul“, un Venturiano care „s-a îmburghezit“ si a tocat averea Momoloaiei, fara a-i lasa nimic bastardului.
Mateiu vrea sa se descotoroseasca de povara oricarei legaturi dintre el si „comedian“. Renunta la numele patern si-si cauta strabuni de stirpea nobiliara a Karabetzilor. Se converteste, pentru a-si onora blazonul, într-un ins exagerat de rafinat, stârnind furia tatalui: „[...] imbecilule, termina cu preparativele astea de conte! s…t mai lasa eticheta, neam de placintar, auzi?“ (p. 12). Se instruieste si-si pastreaza un limbaj nemaculat de trivialitati, spre deosebire de parintele sau, pe care-l acuza de lipsa de educatie: „La vârsta mea, împlinind jumatate de veac, comedianul Ion Luca somnola întreaga zi, comunicând prin interjectii sau înjuraturi. [...] În mod cert, nimic nou în capul lui; si probabil nimic vechi – tabula rasa [...]“ (p. 331).
Nu povara genetica îl apasa cel mai tare pe Mateiu. Cerneala lui Ion Luca îi tortureaza jurnalul. Ne dam seama de asta în momentul în care un critic opineaza ca frumusetea cartilor mateine se datoreaza fundamental rudeniei cu dramaturgul: „[...] Panaitescu lauda Sub Pecetea Tainei, dar spune: scrisa de fiul marelui Caragiale. Dobitocul – asta e valoarea mea, ca ma trag dintr-un berar?“ (p. 307). Fiul traieste involuntar într-un scenariu prestabilit de tata. Întâmplari si replici din scrierile lui Caragiale revin în carte. Lucrurile nu se reduc la citirea lumii prin lentilele ironiei. Mateiu se încâlceste în opera lui Ion Luca. Aici se afla una dintre dramele personajului elaborat de Ion Iovan, si anume ca nu poate primi consacrarea scriitoriceasca  decât ca titlu de mostenire. La anul de gratie 1935, Caragiale se bucura de gloria postuma. Aceasta popularitate îl irita la fel ca mania celorlalti de a vorbi despre Marcel Proust. Groaznic e pentru închipuitul „comte de Karabey“ sa-si aminteasca sau sa-i fie amintite pasaje din textele compuse de parintele sau. O fraza compilata din aluzii ar suna astfel: „În tarisoara lui domn' Mitica – al dracului domn' Mitica“ (p. 202) „onorabilitatea nu e o facatura politica, sa ma slabeasca dumnealui“ (p. 163). „O noapte furtunoasa“, „O scrisoare pierduta“, „Doua loturi“, „High-life“, „Caldura mare“, „D-l Goe“ sau „Boborul“ îl readuc în mintea diaristului pe „fantele de Matache Macelaru“. Desi prezenti în jurnalul matein, „republicanii“ ploiesteni sunt concurati de bagaretii gaesteni – Cioculica si Iordache. Autorul nu si-a uitat urbea natala.
Ion Iovan impune lectura intertextuala dintre Caragiale si pseudojurnalul lui Mateiu Caragiale într-un paragraf al unei notite de subsol: „si, în al treilea rând, retin atentia sintagmele unor cunoscute «momente si schite» caragialiene; usor recognoscibile, acestea pot avea semnificatia lor, aparte de aceea a citatelor sau aluziilor de alta sorginte; ele sunt psihanalizabile, invitând parca la reconsiderarea atitudinii filiale a scriitorului, indicând în orice caz cât de prezent era în cugetul sau batrânul Ion Luca“ (p. 358). E riscant sa ma încred în indicatiile din „index“. Totusi, prefer sa le împartasesc, sa accept tema impusa de adnotator pentru ca dandysmul ostentativ si proza mateina converg spre descoperirea individualitatii: „N-am ce face daca apar în ochii unora cu boiul craiului de Curtea Veche. Cartea îmi da o tinuta, o minte grava, apucaturi anume. Când sunt pe Pod, încerc sa consonez cu ele, sa trec prin turma bucuresteana ca un leopard; insignifianta nu e deloc potrivita. Rolul nu-mi displace, dar îl duc greu în cafenea, unde nu rumega respectuoase ierbivore ca afara, latra sacali“ (p. 137). Exclud varianta ca fiul ar dori numai sa depaseasca meritele literare ale tatalui. De altfel, nu întâlnim nicio mentiune despre literatura lui Ion Luca. si asta întrucât Mateiu reneaga întreaga personalitate a tatalui. Ion Luca n-are niciun merit de scriitor. Poate un jurnal introspectiv l-ar fi scapat de statutul de „ctitor de berarii“ (p. 171). Aristocratul nu intra în competitie cu mahalagiul. Fiul stie ca e unic si ca va ramâne asa. Numele de botez n-are nevoie de numele unui „pezevenchi“: „Am constiinta de a fi ultimul. Nu ultimul Caragiale – ultimul Mateiu!“ (p. 77). Am constiinta ca autorului „Pajerelor“ i se va spune, cândva, doar Mateiu.

Scriitorul si vremea sa

Cea mai simpla constatare despre aceasta carte este ca avem un personaj foarte bine instalat în istoria pe care o traieste. Desigur ca Mateiu se rupe de contemporaneitatea sa când se gândeste la Cavalerii Templieri, la decoratii, la tezaure ascunse, la fratii oculte sau la personaje obscure, dar iluminate. Însa personajul este nerabdator sa afle informatii, citeste gazete, participa la discutii politice. Cunoaste disputele din interiorul „taranistilor“, alianta între Goga si A. C. Cuza, conflictul mocnit între Carol al II-lea si primul-ministru Guta, reprosurile tacite ale politicienilor despre relatia extraconjugala a suveranului cu Duduia, rabufnirile fratelui monarhului – principele Nicolae, turismul diplomatic al ministrului de externe – „boierul din Titulesti“, posibila „navalire a opincarilor în Bucuresti“ instigati de Mihalache -“învatatorul din Topoloveni“, încercarile reusite ale lui Hitler de a încalca prevederile Tratatului de la Versailles. E la curent cu prima transmisiune televizata din lume. Nu în ultimul rând, Mateiu se numara printre militantii pentru un proiect de Uniune dinastica româno-maghiara.
Elaboreaza cu efervescenta, daca nu cu disperare stema viitoarei federatii, cerceteaza blazoanele Basarabilor, ale regilor Ungariei, considera deplorabil aranjamentul cartierelor din stema României Mari. Se gândeste sa conceapa si „o decoratie ce se va atribui, pentru realizarea Uniunii, românilor si maghiarilor implicati“ (p. 267). Spera ca serviciile facute federatiei îi vor fi recompensate cu un post în diplomatie.
O forma ciudata de mizantropie manifesta Mateiu. Nu le telefoneaza cunoscutilor decât pentru a-i invita la mese prin care îsi celebreaza diversele aniversari: ziua de nastere, onomastica, decernarea celor patru ordine si distinctii. Marica Sion, nevasta cu douazeci si cinci de ani mai în vârsta, nu participa la aceste evenimente si nici nu-si felicita sotul. Dar bucuria lui Mateiu nu se datoreaza în special întâlnirii cu Francis Lebrun sau Nicolas Boďcesco, fiindca, dupa cum reiese din notatii, întâlnirile capatasera un statut ritualic. Bucuria vine din amintirea „frumosului an 1924“, a „gustului anului 1925, gustul Remember“ sau a „minunatului 1929“. Daca nu este poftit de nimeni sa iasa din casa, îsi pregateste cu minutiozitate tinuta si se plimba pe „Pod“, la „sosea“ sau printre stradutele „Curtii Vechi“ pentru ca apoi sa dejuneze la Capsa sau la Corso. Ivit în mijlocul breslei SSR-istilor, pe care îi cauta ca sa-i sfideze. Mateiu taxeaza infatuarea scriitorilor exaltati de succesul unor romane cu reteta pentru public (Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu), lipsa bunului–gust vestimentar, combinata cu absenta vocatiei artistice (Ion Pillat), nihilismul teribilist (Ionescu), manierele grosolane la masa (Sadoveanu) si furia scripturala a „discipolilor lui Nae“ („hindusul trigam“, „traducatorul lui Wallace“, „musceleanul“ si „rasinareanul“): „Întors acum de la cafenea, sunt multumit ca am fost vazut! Ca am iradiat eleganta în mijlocul unei duzini de scriitorasi mototoliti si agitati, mirosind care a ceapa, care a usturoi, pusi în fata calmului si a completului meu impecabil, bleu-gris cu putin alb la batista si la ghetre. Multumit ca le-am servit o lectie, stând picior peste picior, aristocratic, tinând degetele înmanusate pe capatul bastonului inelat de argint“ (p. 82). Dispretul autorului „Crailor de Curtea Veche“ fata de majoritatea scriitorilor nu implica autoizolarea în casa Maricai Sion. Dimpotriva, Mateiu îsi propune sa se afle în milocul lor, sa le stârneasca invidia doar prin prezenta fizica, întrucât el a scris „trei carti perfecte pentru aceasta cultura româneasca, luând si premiul scriitorimii“ (p. 79). Paginile ce alcatuiesc „Remember“, „Craii de Curtea Veche“ si „Sub pecetea tainei“ reprezinta replica ideala pe care Mateiu i-o da lui Ion Luca. Prin ele se elibereaza de stigmatele provocate de scrierile tatalui si capata o cicatrice de la Premiul SSR-ului: „Mi se lauda, în motivatiune, talentul; nu am talent, domnilor, îmi vine sa strig, inteligenta da, am, mai multa decât juriul dumneavoastra in corpore. si asta voiesc eu a proba – inteligenta, nu talentul. Talentul îndobitoceste“ (p. 82). Singurele personaje, din rândul scriitorilor, apreciate pe de-a-ntregul de Mateiu sunt Adrian – poetul cultivat, cu avere, vorbitor al unei franceze impecabile si care publica volume pentru a le cumpara pentru sine – si boier Sandu, directorul Editurii Fundatiilor Regale.

Identificari

Stim din titlu ca Mateiu va muri. Asteptam cu nerabdare sa vedem cum arata ultima zi din viata sa. Daca trisam, putem sari la cele din urma notatii. Presiunea arteriala ridicata, 16/9, ar fi un indiciu ca scriitorul a suferit un atac de cord. Nu sunt de acord. Personajul mentioneaza si valori de 17/10.
Otravirea ramâne si ea o problema tangentiala, cu toate ca însemnarile mateine, întocmite cu mâna lui Ion Iovan, contureaza o deschidere catre aceasta pista.
Într-adevar, pe de o parte, Niculaie, slujitorul care pune otrava pentru soareci, îl intriga tot mai mult pe Mateiu, deoarece scriitorul observa ca i-a cotrobait cineva prin camera. Pe de alta parte, uneori, dupa ce manânca în casa nevestei, Mateiu se simte ca si cum ar fi gustat otrava. Cu toate acestea, ar trebui sa abandonam asemnea cercetari, care nu au nicio legatura cu modul de elaborare a cartii, ci tin de viata extratextuala a lui Mateiu Caragiale.
Sa ne întoarcem, asadar, la urzelile fictiunii. „Calme, froideur glaciale, style de vie“ (p. 355) – asa se încheie „Ultimele însemnari...“. De fapt, asa sunt planificate sa se încheie. Trucul lecturii zilei de 16 ianuarie se dovedeste neconcludent. Pentru ca deja în ziua de 25 Decembrie aflam cum se va ispravi jurnalul: „s…t finalul ramâne asa cum l-am gândit de ziua mea, la 25 martie: calme, sang froid, style“ (p. 323). Deghizându-se în Mateiu, Ion Iovan fixeaza cum va arata punctul terminus al textului. Nici nu conteaza ca sintagma – mai mult diferita, decât similara cu deviza „cave, age, tace“ – figureaza chiar la sfârsitul datei de 16 ianuarie 1936. Odata ce intentia de a pune punct a fost anuntata, decesul personajului trece în plan secund. Important este ca cel din urma pseudojurnal matein s-a terminat. Cu putin înainte de moartea fiului nelegitim. Dar, „asta-i alta caciula“, cum zice polcovnicu' Iordache din „La hanul lui Mânjoala“.

Editia critica

Proiectul fiind desavârsit, cititorului nu-i ramâne decât sa uite ca „Ultimele însemnari...“ ar dezvalui cum a decedat Mateiu Caragiale. Dificil totusi de parasit calea ce conduce spre senzational. Fiindca „prezentatorul“ inventeaza o noua capcana – „indexul fiintelor, lucrurilor si întâmplarilor“ – inserat pentru a fi în consonanta cu intentia lui Mateiu de a alcatui un pseudojurnal adnotat al contelui silezian de Hodiz: „[...] lenea tese încet-încet o canava pe care gândul începe sa deseneze, sa proiecteze, sa construiasca. Ajung departe în ideea mea privind o ultima scriere, vad text, note, bibliografie“ (p. 324). Mateiu se vrea mistificator si deoarece se regaseste în biografia nobilului. Ion Iovan scrie aceasta sectiune de parca ar publica o editie stiintifica, întocmind note si indicând bibliografii. Aflam despre personaje aproape tot ce ar interesa, adica suficient pentru a fi confundate cu persoane reale: Karl este Carol I, Conu Petrache – Petre P. Carp, Jupânul – Vintila I. C. Bratianu, „raspopitul Theodorescu“ – Tudor Arghezi ori Iordache – Vladimir Streinu.
La un moment dat, lectura paginilor cuprinse între 357 si 520 impune convingerea ca Ion Iovan stie dubios de multe lucruri, ca stie si ce nu s-a întâmplat. Procedeul îmi aminteste de „Apendicele“ din „Zgomotul si furia“ de Faulkner, unde prozatorul american face genealogia familiei Compson. Camil Petrescu a procedat asemanator, cu „dosarul de existenta“ din „Patul lui Procust“. Fragmentele biografice împiedica, de multe ori, discernerea adevarului de inventie, întrucât majoritatea informatiilor sunt corecte si, în consecinta, greu de ignorat de-a lungul pseudojurnalului. Cum afirmam mai sus, splendoarea cartii rezulta si din indecizia alegerii componentelor fictive. În ceea ce ma priveste, cel putin doua personaje sunt imaginate: Mateiu si Emma. Barbatul deoarece „editorul“ n-a realizat un articol cu numele sau, ci a lasat ca persoana sa fie construita prin asamblarea altor paragrafe, precum: „Armoriale“, „Aera nova“ „Buna Vestire“, „Dezmostenirea“, „Distinctiile“, „Eleganta“, „Garderoba“, „Karabetz“, „Maica“ sau „Sfântul Matei“. Iar femeia deoarece altminteri nu s-ar fi justificat semnatura, în „ineditul epistolar“, a lui Jean Mathieu Caragiale – fiul celor doi, nascut dupa moartea tatalui, pe 10 iulie 1936.
Jurnalul imaginar contine un personaj cu o existenta oarecum rutinata, cu întâmplari în genere nespectaculoase, cu trasee cotidiene predictibile de la un punct încolo. Numai ca redundanta notatiilor impune o privire mai atenta asupra modului în care Mateiu percepe timpul. Oscilând între încrederea ca la saptezeci de ani va avea un copil si spaima ca i se sfârseste viata, Mateiu trece prin niste praguri temporale, învatând astfel sa moara. Prima experienta premonitorie se leaga de ungerea rotitelor ceasului la început de an la „ceasornicaria Weissblut“: „Îmi pune ceasul la ureche sa ascult bataile: pline, egale, cum ar trebui sa-mi fie bataile inimii, pe care le simt uneori schiopatând“ (p. 8, 3 ianuarie 1935). Întâmplarea nu este singulara, înscriindu-se în rândul tabieturilor: „s…t intram la Weissblut, unde-mi curat ceasul la fiecare început de an“ (p. 333, 3 ianuarie 1936).
Mateiu devine un personaj memorabil datorita fortei extraordinare de a trai timpul. Protagonistul pliaza valente ciclic-ritualice pe timpul istoric-vectorial din calendarul laic. sase zile ale saptamânii nu prea au importanta. Iar când sunt pomenite, functioneaza doar ca reper pentru ziua a saptea. În schimb, aproape toate duminicile de peste an sunt specificate. Lipsa unora dintre ele este cauzata de suprapunerea cu sarbatori religioase – Boboteaza, de pilda – sau de întrerupera temporara a însemnarilor. Mateiu nu participa la liturghie. Duminica înseamna un sfârsit reiterat, o revenire a obsesiei ca va apuca mai putine zile din saptamâna ce va urma.
Trupul sau se naste, creste, capata vigoare, se vlaguieste si dispare în ritmul calendarului popular-agrar, conjugat cu aniversarile personale. Anul Nou nu e prilej de bucurie, pentru ca-i ofera imaginea stingerii: „Spre dimineata, ma privesc în oglinda din capul scarii: vad un sastisit ce împlineste în primavara jumatate de veac“ (p. 5, 1 Ianuarie 1935). Ceea ce obstea considera începutul, pentru el semnfica opusul: „Dintre toate ale noptii trecute, retin o imagine reflectata în oglinda din salonul Logadi – imaginea unui barbat stylé, trecut de primii cincizeci de ani: Eu“ (p. 329, 1 Ianuarie 1936). Între Dragobete si Sfântul Andrei, între „Capul de primavara“ si „Capul de iarna“ se desfasoara viata lui Mateiu. Se îndragosteste de Emma de „Ziua nebunilor“. Asista la ceremoniile agricole: „de la Sângiorz pâna la Sâmedru se însira o vara plina de praznuirea vegetalelor si lighioanelor care trebuie îmbunate“ (p. 150). Vede cum „omul lui Dumnezeu Alexie descuie pamântul si scoate gânganiile de sub pietre [...]“ (p. 70).
„Ultimele însemnari...“ ascund un personaj si dezvaluie un creator. Imaginatia debordanta, confuzia între mastile autorului, umbra persecutoare a lui I. L. Caragiale, notatiile precise si percutante, opiniile despre folosul sau desertaciunea jurnalului, informatiile creditabile despre climatul perioadei transforma cartea lui Ion Iovan în cea mai fermecatoare mistifictiune a literaturii române. Mateiu este cerneala.