S-au dus ca vantul


Autor: Liana Saxone-Horod
Cultura nr.:43 / 2006-10-12 / Sectiunea: Cultura romani de peste granite :

In ultimul timp am avut ocazia sa citesc carti de autori si despre autori pe care le-as incadra intr-un capitol „Oameni mari si... modesti“. Intr-o astfel de categorie ar intra cartea de amintiri a doamnei Agnia Bogoslava, „Si s-a dus ca vantul...“, editura „Fundatia Culturala Libra“, Bucuresti, 2006. Sunt in Israel de peste 40 de ani si nu stiam ca intr-un apartament din Yaffo traieste un om minunat ca Agnia Bogoslava.


Din chiar deschiderea cartii ne intampina o afirmatie a Agniei Bogoslava emblematica pentru destinul ei: „Eu sunt un om care a trecut prin viata fluierand. Probabil ca asta e si puterea mea de-a exista. Toate tragediile pe care le-am trait, foamea, bataile, singuratatea pe care o traiesc cu mare liniste, bucuroasa ca sunt aici, toate astea sunt datorita firii mele. N-am facut avere, n-am facut niciun efort ca sa demonstrez. Nu. Mi-am trait viata, am umblat prin ea. Am intrat aici, am iesit de aici, am intrat dincolo, cu acelasi zambet, cu aceeasi bucurie, cu aceeasi placere, iubindu-i pe oameni.“

Povestile Agniei nu incep de la parinti, pentru ca despre ei a aflat „pe ocolite si fara prea mare certitudine ca ambii parinti ar fi murit de tifos exantematic in aceeasi saptamana“. Povestile ei incep de la varsta de trei ani si jumatate, poate patru. Traia intr-o casa cu multi copii, foarte galagiosi, pe care tanti Roza abia ii putea stapani. Agnia era cea mai mica si copiii o bruscau in toate directiile. In casa aceea venea unchiul Itzhak. Intr-o zi, unchiul i-a spus: „Acum te speli pe manute, te imbraca tanti Roza si ai sa mergi cu mine la plimbare“. Era o plimbare intr-o zi calda de toamna, cu miros placut de mere care razbatea din pivnitele caselor, o mireasma pe care n-a uitat-o niciodata. Si nu s-au mai intors la tanti Roza. Au ajuns la „o casa frumoasa, cu canapele, cu perne, cu pernite mici... un ursulet...“ Doamna Lunia – asa o chema pe noua gazda – era „extaziata de copilul pe care il cumparase“. Copilaria Agniei a fost trista. Ghetele ei, care erau luate intotdeauna cu cateva numere mai mari, ca sa tina mult, trebuiau umplute cu ziare. Facea ce facea si manca ce gasea, asa ca avea vesnic burta umflata. Lunia devenise „mama“; era simpatica, frumoasa, dar n-avea prea multa rabdare cu fetita. Capatand un contract de cantareata la Bazargic, Lunia a lasat-o pe Agnia pentru scurt timp la tanti Debora, care locuia la „Crucea de Piatra“ (cartier rau famat al Bucurestiului in perioada dintre cele doua razboaie) si facea curatenie la „domnisoarele cu niste camasute scurte“. Acolo Agnia avea „un pat curat cu cearsaf si cu o perna mare... o mancarica, o tocanita cu prune... dimineata cicoare cu lapte si paine cu unt...“. „Eram foarte fericita si ma simteam in siguranta. Aveam familie, aveam cui sa spun buna dimineata, aveam cui sa ma destainui si aveam – in fine – pe cineva care sa aiba grija de mine“, marturiseste Agnia Bogoslava. Povesteste cu atata seninatate si umor, incat citind nu stii daca sa razi sau... sa plangi.

Despre ce isi poate aminti un om din viata? Despre copilarie, despre scoala, despre iubiri, despre cariera, despre copii?...

La scoala pleca de acasa, de la mama Lunia, „fara carti, fara caiete, fara mancare“. Povesteste Agnia: „Ma duceam ca vai de capul meu, dar mancam la pranz la o cantina. Cel putin stiam un lucru – ca trebuie sa astept pranzul sa mananc... Toate caietele mele erau niste zdrente, cartile erau vechi, mi le dadusera, nu stiu de unde, profesoarele carora le era mila de mine, isi dadeau seama ca eram, de fapt, un copil fara familie... Eram un copil nenorocit si trist“.

Cariera? Pana s-a descoperit cu ce voce minunata a inzestrat-o natura, ce nu a facut? A vandut cartile domnului Telegarescu cu Regele Carol pe coperta, apoi a lucrat la fabrica de matase „Venus“. Trebuia sa aduca un ban in casa. La Banca „Buy et Companie“ au pus-o repede pe liber pentru ca murdarea plicurile albe si frumoase, care trebuiau sa ajunga la clienti, cu mainile murdare de zeama dudelor negre pe care se oprea in drum sa le manance cu mare pofta. Apoi a lucrat la fabrica de ciorapi „Adesgo“. Avea numai 36 de kilograme si, in atmosfera plina de aburi, incepuse sa tuseasca. Asa ca... din nou a schimbat serviciul. Pe „Calea Rahovei“ era o fabrica unde se confectionau uniforme de jandarmi. Si, poate, cine stie, cat ar mai fi continuat, daca destinul nu i l-ar fi adus in cale pe Dondy Fridman, baiatul actorului Solomon Friedman, care, impreuna cu fratele sau, Pincu, conducea o trupa de teatru idis.

Dondy „ma invata cum sa tin o nota lunga, respirand adanc, sau cum sa nuantez un cantec; intr-un cuvant, «Conservatorul» l-am absolvit, cantand pe strazile stramte ale cartierului evreiesc, pe strazile mai putin umblate, unde puteam sa-mi dau drumul la voce fara sa atrag atentia“. Agnia povesteste cum a debutat la 16 ani, intr-un rol de „femeie fatala“: „Impresionati, probabil, de vocea mea, ei nu vedeau ca femeia fatala era de fapt un «baietoi» (aveam 34 de kg) cu un trupusor neted ca scandura, cu un cap cat o banita si cu maini si picioare rahitice“.

Momentul decisiv in cariera a fost intalnirea cu Stroe si Vasilache. Ei tocmai plecasera de la „Alhambra“ si deschideau in pasajul „Comedia“ noul teatru „Majestic“. Aici a primit, in 1933, primul contract pe o stagiune intreaga. La „Majestic“ era regizor de culise un tanar inalt pe care il chema Mihai Zirra. Cu toate ca Agnia Bogoslava era indragostita deja de pictorul Jules Perahim – „primul meu amor“, cum il numeste ea – pe care-l cunoscuse intr-un cerc de artisti suprarealisti, Agnia s-a casatorit cu Zirra. „Si tot gandindu-ma si gandindu-ma, intr-un tarziu, dupa toate insistentele, mi-am zis ca poate ar fi bine sa plec de-acasa si sa ma marit cu Zirra. Asa, in toata inconstienta mea de la 18 ani si jumatate“.

Din nou, destinul si-a spus cuvantul. Trecand la Teatrul „Alhambra“, l-a intalnit pe compozitorul Ion Vasilescu. Dupa ce a interpretat „Glasul rotilor de tren“, melodia ce avea sa devina un celebru slagar, Ion Vasilescu a complimentat-o: „Bine, dar ai o voce nemaipomenita, un timbru cald, suav“.

Toti artistii erau platiti cu sume de zeci de mii de lei, numai Agniei Bogoslava i se fixase un salariu de 3000 de lei pe luna. Dar ea era deja un „nume“ si era fericita.

S-ar fi putut crede ca necazurile au ramas in urma, ca au venit zile mai bune... Zirra – era in anii '37-'38 crainic la Radio, numele Agnei Bogoslava incepuse sa capete o anumita faima... „Viata se desfasura normal, fara ca vreo umbra sa se abata asupra noastra“ – povesteste Agnia. Juca la Teatrul „Comedia“ in piesa lui Mihail Sebastian, „Jocul de-a vacanta“, alaturi de Leny Caler, Nora Piacentini, Mircea Septilici. In „Azilul de noapte“ realizase o uimitoare creatie si maestrul Ion Manolescu i-a spus: „Am sa aduc clasa mea de la Conservator sa vada cum interpretezi dumneata un personaj tragicomic“.

Dar... In tara „incepuse sa bata un vant de nebunie. Pe strazi defilau tineri imbracati in camasi verzi. Legionarii! Cantau despre „sfanta tinerete legionara“, despre „capitanul“ lor, despre „moartea legionara“, despre „sfanta misiune fata de Tara“ si ii injurau pe „jidani“ cu o ura fara stavila. Actorii evrei au fost alungati din teatre. Printre ei si Agnia, care povesteste cum a plans in hohote pe stazile Bucurestiului, alungata de la Teatrul „Comedia“. In acele zile grele, de „restriste“, a luat sfarsit si scurta casatorie cu Zirra. Nu a fost alaturi de ea la „greu“.

Teatrul „Baraseum“ a fost oaza unde s-au adunat actorii evrei izgoniti din celelalte teatre. Acest teatru este el insusi o istorie. Se pot umple pagini intregi despre acest subiect. Agnia Bogoslava face parte din aceasta istorie. Au existat momente cand nu era loc in sala, cand oamenii stateau pe strada si ascultau la megafoane. „Era ceva nemaipomenit, o fericire greu de relatat, cei ce reusisera sa intre in sala ovationau in picioare plangand“, isi aminteste Agnia. Baraseum i-a unit pe spectatorii evrei mai mult ca orice in vremurile de restriste.

Sandu Eliad a condus repetitiile in care Kanner si Mirea aduceau mereu texte noi, iar Malineanu compunea imediat noile melodii pe care le canta la pian. Atunci a primit Agnia cupletul „Si s-au dus ca vantul“ care a devenit rapid un slagar al publicului bucurestean si... titlul acestei minunate carti.

A doua casatorie a fost cu Sandu Eliad, un foarte cunoscut regizor in epoca. El traise o mare drama, dupa ce se despartise de Maria Tanase, pe care a adorat-o si a sprijinit-o sa devina o mare cantareta. Despartirea de ea l-a marcat, iar Agnia Bogoslava a aparut in viata lui „ca o alinare, ca un balsam“. Si pentru ea el a insemnat o viata mai linistita, ferita de lipsuri. Povesteste ea cu haz: „Iata ca Dumnezeu a aparut in calea mea si s-a uitat la mine cu ochi albastri“.

Lui Sandu Eliad Agnia nu i-a ascuns niciodata sentimentele ei pentru Jules Perahim. Mai mult, stabilise ca, in momentul in care Perahim revine (el plecase in Basarabia cedata Uniunii Sovietice in 1940), se vor desparti. Sandu Eliad nu credea ca asta se va intampla cu adevarat...

Perahim a revenit in tara dupa terminarea razboiului. Si Agnia a hotarat sa revina la „primul amor“. Despartirea de Eliad a fost ingrozitor de grea. El s-a adancit in munca, munca fiind pentru el ca un „drog“. Pentru Agnia Bogoslava era „o problema de constiinta“. „imi dadeam seama ca am gresit, ca l-am incurcat. Cu toate ca eu nu aveam siguranta ca venirea lui Perahim va aduce in viata mea schimbarea mult ravnita“.

Dupa 23 august 1944 Agnia Bogoslava a fost marginalizata, nu era membra de partid si la 53 de ani a fost scoasa la pensie. Nici casatoria cu pictorul Jules Perahim n-a dainuit. Ea marturiseste: „intr-un moment foarte greu pentru mine – tocmai aflasem ca idolul meu, marele meu amor, marea mea fericire, sotul meu, se intalnea cu o fata tanara, de care se simtea din ce in ce mai legat. Corabia se clatina“. Aceasta femeie – cu 30 de ani mai tanara decat el – a fost nevasta lui Jules Perahim, la Paris.

Agnia Bogoslava a sosit in Israel in 1969, cu un palmares bogat, cu un nume. Talentul ei s-a facut remarcat si pe scenele teatrului ebraic. A jucat alaturi de Rahel Marcus, de Arik Lavi, de Yafa Yarkoni. A aparut si in cateva filme.

Ultimul capitol al cartii este intitulat „Te uiti inapoi si te intrebi... oare a meritat? A meritat sa te implici cu atata credinta in tot ce ai facut?“

Raspunsul Agnei este: „Eu cred ca da. Am iubit, am trei copii raspanditi in lume, care isi mai amintesc uneori ca mama lor este ingrijorata de soarta lor. Am cautat sa insuflu speranta spectatorilor evrei care umpleau pana la refuz, in vremuri de restriste, salile de la Baraseum... Am trecut destule: dezamagiri, umiliri, tradari, dar as fi nedreapta sa nu-i multumesc lui Dumnezeu si pentru momentele de implinire...“.

O viata extraordinara, o lectura captivanta. Ii urez doamnei Bogoslava, ani multi, sanatate si „aplauze la scena deschisa“ din partea cititorilor.