Geocritica


Autor: EUGEN SIMION
Cultura nr.:202 / 2008-12-04 / Sectiunea: Cultura cultura literară : |n ariergarda avangardei


Se vorbeste în ultima vreme despre „geocritica“, o ramura a criticii literare care îsi propune sa analizeze relatia dintre literatura si spatiu. Ce legatura poate fi însa între geografie si literatura si în ce masura, vorbind despre aceste notiuni, slujim pe vreuna dintre ele? Sunt teoreticieni care cred ca este util, totusi, sa urmarim modul în care un anumit loc poate influenta literatura si modul în care fictiunea literara poate anticipa, determina, reprezenta un spatiu anumit de pe planeta noastra. Sau, în alti termeni, modul în care opera de arta primeste si reflecta conceptul de spatiu, (în genere, si, repet, un spatiu determinat) un loc în chip special. Exemplul la îndemâna oricaruia dintre noi este ca un roman celebru creeaza dintr-un loc anumit (o provincie, o regiune mai întinsa, un oras, un sat etc.) o tara imaginara cu un erou, o tipologie specifica, un mediu, un tip de comportament sau, cum zic filosofii existentialisti, un mod de a fi si de a te situa în lume. Cervantes a creat o asemenea tara imaginara, inconfundabila, cunoscuta în toata lumea: „La Mancha“. Fara acest formidabil roman, aparut cu 400 de ani în urma, nu stiu ce-ar fi fost sau, mai exact, ce-ar fi ramas „La Mancha“. În mod sigur, o provincie spaniola, printre altele. Asa, inventata de Cervantes, La Mancha este o tara imaginara cu un loc precis în geografia lumii: este spatiul în care un om iscusit, visator si justitiar, putin ridicol, ia în serios romanul cavaleresc si calatoreste într-un tinut al carui proprietar devine pâna la sfârsitul istoriei.
Fac un salt de câteva secole si trec în alt continent (America) pentru a semnala alte doua tari imaginare aparute pe harta reveriilor literare în secolul al XX-lea: Yoknapatawpha lui Faulkner si Macondo, tara lui Mŕrquez din „Un veac de singuratate“. Pâna la ei aceste tari fictionale nu existau bineînteles si, în afara romanelor lui Faulkner si Mŕrquez, nu exista nici azi. Daca revin în Europa si ma apropii de spatiul mediteranean (obiectul colocviului nostru), nu pot sa nu va amintesc ca, daca ne oprim la Paris, este imposibil sa percepem Parisul fara a tine seama de romanul lui Balzac si romanul lui Zola. Daca vizitam Londra, ne vine în minte, numaidecât, imaginea acestui mare oras data de literatura lui Dickens, în fine, daca coborâm la Roma, ei, bine, Roma ne primeste cu fantasmele pe care le-a lasat în memoria noastra neorealismul italian de dupa razboi (în film si în literatura). Stim ceva despre un oras si, în genere, despre un spatiu anumit înainte de a-l fi vazut, si anume din cartile pe care le-am citit, din picturile sau din filmele pe care le-am vazut. Toscana reala are, în ochii nostri, culorile picturii toscane. Geografia Catalaniei seamana în chip izbitor, în ochii imaginatiei noastre, cu pânzele lui Dalí de la muzeul Dali din Figueres. Când am calatorit, cu doi-trei ani în urma, în nordul Catalaniei, n-am cautat si, în fond, n-am aflat decât ce-mi semnalase deja prin tablourile sale acest pictor de geniu care a construit, si el, o tara a lui: o tara în care lucrurile se fragmenteaza si se împreuna dupa alta ordine decât ordinea rationala....
Ce vreau sa spun, unde vreau sa ajung prin aceste digresiuni? Vreau sa spun ca un oras este o carte si o carte este un oras sau o regiune care pot fi citite fila cu fila. Exista, asadar, o lizibilitate a spatiului, nu numai a timpului care ne preocupa mai mult pentru ca este mai scurt si pune capat existentei noastre. Spatiul este mai mult decât o geografie, o forma de relief, o populatie, un numar de monumente. El are si o semnificatie spirituala, reprezinta – cum am zis – un mod de a fi. Vorbind de textele rusesti medievale, Iuri Lotman („La sémiosphere“) observa ca „geografia a devenit o forma de etica; fiecare miscare a spatiului geografic este, astfel, un semnificant în sens religios si moral“ (i) . Altii (Giuseppe Tardiola) remarca faptul ca spatiul este o notiune „eminamente ontologica, psihologica“, iar Bahtin observa în „Esthétique et théorie du roman“ (1975) ca odata cu Renasterea, conceptia timpului si spatiului a suferit o schimbare fundamentala: de la verticalitatea timpului a trecut la orizontalitatea care poate fi înteleasa: „un elan en avant (ii) „.
Sarind peste etape (geografice, culturale si temporare), trebuie spus ca postmodernitatea în care traim a amestecat lucrurile si a impus, cum spune un cercetator mai nou (Bertrand Westphal), „le rčgne d'une cohérence holistique... mais dans l'hétérogčne“... Multi vad aceasta noua coerenta (în fapt o coerenta a incoerentelor) ca o alianta dintre „o realitate normala si o fictiune în afara de norma“. Simbolul ei ar fi Minotaurul. Asta vrea sa spuna ca lumea în care traim (lumea postmoderna) sta sub semnul acestui monstru jumatate taur, jumatate om. Ne place sau nu ne place, acesta este simbolul aliantei dintre realul normal (rational) si anormalul care îsi afla si el ratiuni suficiente pentru a exista... Mai este valabila în acest caz propozitia lui Hegel: „ce este rational este real sau ce este real este rational? Las întrebarea fara raspuns...
Ma întorc, dupa aceste divagatii, la subiectul dezbaterii noastre: spatiul mediteranean si spiritul mediteranean. Cum l-au vazut si cum l-au gândit cei dinaintea noastra? Cum îl vedem noi, postmodernii (obisnuiti cu ideea ca realul este „un mot pluriel“ si ca coerenta este o coerenta holistica... în heterogenitate)?... Ne amintim ce credea Valéry (un mare european, un spirit mediteranean incoruptibil): spatiul mediteranean este spatiul matrice al Europei si spiritul mediteranean este acela care, acolo unde ajunge, civilizeaza si pacifica lumea. Mai direct spus, aici s-a format spiritul european din întâlnirea dintre geometria greaca, spiritul de ordine al Romei si traditiile iudeo-crestine. Raspândit, spiritul mediteranean a format omul si lumea moderna introducând „ideea de ordine si unitate generala a naturii“. Marea, Cerul si Soarele, spune Valéry în „Inspirations méditeranéennes“, sunt cei trei zei sau cele trei mituri care domina „ce vaste lac salé“ care este Marea Mediteraneana. Aici omul a devenit masura lucrurilor, a descoperit stiinta, arta de a conduce treburile publice (politica), omul a devenit o entitate juridica definita prin drept, în fine, omul a capatat constiinta ca omul fata de om este egal în fata lui D-zeu (iii). 
Ce are specific sau ce are în plus spatiul mediteranean fata de alte spatii geografice? Ar fi multe de spus. Filosoful spaniol zicea ca ceea ce caracterizeaza spiritul mediteranean este adamismul, adica graba (euforia) de a începe si de a lasa lucrurile neterminate. De aici vine fervoarea si, la sfârsit, melancolia noastra. Sa-l mai citam o data pe Valéry (îl citez din nou pe el pentru ca el vede spatiul si lumea mediteraneana nu ca un specialist, ci ca un filosof al culturii. Le vede de sus si prinde esenta lor). Iata ce spune despre natura mediteraneana care, observa el, aduna în interiorul si în marginile ei un numar important de populatii si culturi diferite, de temperamente, sensibilitati si capacitati intelectuale diferite. Toate acestea s-au aflat, adesea, în conflict, dar au si comunicat între ele. Si-au împrumutat bunurile materiale, dar si ideile, mentalitatile. Din aceasta diversitate culturala enorma a iesit omul mediteranean si s-a profilat în istorie natura mediteraneana pe care Valéry o defineste astfel: „La nature méditerranéenne, les ressources qu'elle offrait, les relations qu'elle a déterminées ou imposées, sont ? l'origine de l'étonnante transformation psychologique et technique qui, en peu de sičcles, a si profondément distingué les Européens du reste des hommes, et les temps modernes des époques antérieures. Ce sont des Méditerranéens qui ont fait les premiers pas certains dans la voie de la précision des méthodes, dans la recherche de la nécessité des phénom?nes par l'usage délibéré des puissances de l'esprit, et qui ont engagé le genre humain dans cette maničre d'aventure extraordinaire que nous vivons, dont nul ne peut prévoir les développements, et dont le trait le plus remarquable – le plus inquiétant, peut-ętre – consiste dans un éloignement toujours plus marqué des conditions initiales ou naturelles de la vie“.
Recitind aceste fine observatii, mi-am pus problema daca în timpurile noastre (timpurile postmodernitatii) spatiul mediteranean si-a pastrat unitatea, daca lumea mediteraneana de-o parte si de alta a „vastului lac sarat“ mai comunica, îsi mai împarte bunurile materiale si spirituale?! Sigur este ca spatiul mediteranean este azi nu numai o suma de culturi, dar si o suma de interese. În unele locuri este o suma de conflicte. Ca cele trei religii dominante nu se înteleg totdeauna. Ca tehnologia de vârf ne pune în contact, dar nu totdeauna ne uneste. Mai stim, în aceste zile, ca oricâte lucruri ne-ar desparti, iata, criza mondiala, ne atinge pe toti – crestini, de credinta islamica sau de credinta iudaica. Exista, totusi, si lucruri care ne unesc. Cultura, de pilda. Conflictele, crizele, nenorocirile, trec, noi însine, ca indivizi, trecem, dar ceva ramâne din spatiul nostru si supravietuieste ceva ce aminteste modul în care suntem noi în acest spatiu inconfundabil. Literatura, arta în genere. Pictura ne sugereaza felul în care vedem si primim lucrurile din afara, monumentele noastre arata dorinta omului mediteranean de a înfrunta timpul nimicitor, în fine, literatura vorbeste despre modul în care se comporta omul mediteranean în spatiul lui si în locul lui. (O paranteza: Bertrand Westphal face o distinctie între spatiu, universul ce ne poarta, si loc, adica universul pe care îl purtam în noi si pe care reusim sa-l modelam prin ceea ce facem). Exista, de aceea, un spatiu originar si mai multe locuri în interiorul acestui spatiu.
As vrea sa va spun câteva cuvinte despre omul mediteranean si despre spatiul mediteranean asa cum se vad ele în proza unui scriitor venit din nordul Dunarii. E vorba de un scriitor român care a scris o buna parte din cartile sale în franceza. Tatal lui era grec, mama – românca din Braila. A calatorit peste tot (în Grecia, Turcia, Siria, Liban, Egipt, Franta desigur) si nu o data, de doua ori, ci toata viata. A fost un spirit voiajor si, prin aceasta, un spirit mediteranean. Prozele lui (povestiri si romane) vorbesc despre ratacirile, întâmplarile, personajele din acest spatiu, mai precis: despre aventurile unui om care nu are astâmpar în istorie si, voind sa îndrepte lumea, observa ca nu poate. Ramâne miracolul acestei lumi. O carte a lui se numeste „În lumea Mediteranei“ si povesteste tocmai acest miracol în mijlocul unei istorii pline de catastrofe. Cartea a fost publicata întâi în limba franceza. Autorul nu era un necunoscut. Publicase povestirea „Chira Chiralina“ (1922), o povestire în stil oriental, dupa ce cu un an înainte (1921) încercase sa se sinucida din disperare la Nisa, unde exersa profesiunea de fotograf ambulant. Politia descopera în haina sinucigasului o scrisoare adresata lui Romain Rolland. Acesta citeste scrisoarea disperatului Istrati si are revelatia ca a aparut un nou Gorki? „un Gorki balcanic“. „Nu este nimic în literatura de azi care sa aiba taria aceasta; nu exista nici un scriitor de astazi nici eu, nici altul care sa fie capabil s-o scrie“ – spune el.
   Opera lui Istrati, scrisa în româna si franceza, este citita si astazi. E cunoscut în Grecia, Turcia, Serbia si în mai toate culturile balcanice. Aria lui de cuprindere este aceasta lume amestecata (lumea mediteraneana) de-o parte si de alta a „lacului sarat“. Eroul sau predilect (care este si naratorul sau) este un tip de picaro din secolul al XIX-lea care vântura lumea si cultiva o etica a prieteniei si fraternitatii. Sunt proze (povestirii sau romane) autobiografice, proze cu multe istorii si multe personaje. Panait Istrati marturiseste, de altfel, ca nu poate scrie decât ceea ce a trait, ceea ce a vazut. Nu poate imagina nimic, nu are capacitate de inventie. Putem sa-l credem sau nu, dar stim bine ca, îndata ce este scrisa, o istorie traita devine, ipso facto, o istorie fictionata. Scriitura îi da în chip fatal aceasta dimensiune. Asa se întâmpla si cu naratiunile lui Panait Istrati. Par toate desprinse din „Halima“. Eroul (naratorul) sau, pe nume Adrian, pleaca din Braila – mic oras dunarean – si ajunge în Grecia, de aici la Alexandria, apoi la Cairo, la Damasc, iar de la Damasc se deplaseaza la Sfântul Munte (Athos), urca spre Braila, apoi coboara spre Mediterana si tot asa, pâna ce aceasta aventura se termina. Dar se termina? Nu, picaro-ul dunarean nu poate sta locului. Destinul lui este sa plece, sa cunoasca lumea, sa se împrieteneasca cu cei care sufera.
Adrian cunoaste hoti, visatori, prostituate, mici negustori faliti, negustori rapace, vânzatori de bauturi, fete si neveste fugite de un tata despotic sau de un sot urât si despotic, tineri care fug si ei de acasa pentru a cunoaste lumea... Eroul lui Istrati le propavaduieste tuturor religia prieteniei, iubirea de om, justitia sociala... Când, dupa experienta din U.R.S.S., descopera ca nu exista justitie pe lume, proclama o etica a omului înfrânt... Înfrânt, dar demn, integru... Eroul lui Istrati este un fel de Zorba Grecul care are taria sa râda când observa ca totul se prabuseste în jur. De altfel, exista banuiala ca Kazantzakis l-a luat ca model pe prietenul sau, Panait Istrati, pentru a crea acest formidabil personaj (Zorba Grecul), un om pentru care viata este înainte de orice un miracol printre atâtea tragedii existentiale.
De ce m-am oprit, în discutia noastra despre spatiul mediteranean, la Panait Istrati? Pentru ca el a creat o tara imaginara care se confunda, în buna parte, cu lumea sudului european. Prin el (sau, mai exact, si prin el) citim spatiul mediteranean si, daca vrem sa aflam ceva despre diversitatea civilizatiilor, neamurilor, mentalitatilor din aceasta parte de lume, putem afla din naratiunile lui fabuloase... La sfârsitul naratiunii „În lumea Mediteranei“ eroul lui Panait Istrati este dezamagit si adreseaza marii pe care o adora urmatoarea imprecatie: „O, Mediterana! Nu te mai iubesc. Trei ani de-a rândul el ti-a cersit un mic culcus, scaldat în soare. I l-ai refuzat, tu care esti asa de generoasa cu paduchii si cu napârcile (...) Uf! Viata nu-i decât o escrocherie divina“. Adrian (eroul) spune aceste cuvinte grele la capatâiul unui prieten drag care tocmai murise. De aceea negatia lui este asa de dura. De altfel, tristetea nu tine mult. Aventura lui continua. Mediterana îl primeste din nou...
Ce-i important este ca Panait Istrati propaga, ca un veritabil apostol crestin, o religie a iubirii si o etica a suferintei si a fraternitatii printre toate neamurile ce locuiesc pe malurile, de-o parte si de alta, a „lacului sarat“. Se simte bine peste tot si întâlneste peste tot oameni buni si oameni rai. Tara lui imaginara nu cunoaste conflicte rasiale si nici conflicte religioase. Cunoaste doar întâmplari existentiale, oameni care sufera si oameni care iubesc, oameni care ratacesc în cautarea aventurii. Vazuta astfel, lumea mediterana pare o carte imensa, o carte fabuloasa în care, în fiecare pagina, este un individ care sufera si cauta iubire de om, o carte, în fine, cu o mie si una, nu de nopti, ci de texte (istorii)... Michel Butor vorbeste în „Repértoire“ (vol.V) de „la ville comme texte“, iar Roland Barthes a scris, cum se stie, un studiu despre Japonia, „L'Empire des signes“ (1970), justificând astfel demersul sau: „la ville est un idéogramme: le Texte continue“. Nu cunostea limba japoneza, dar a observat atent modul în care este organizata si cum functioneaza aceasta civilizatie din Extremul Orient. Cu mai putina teorie, balcanicul Panait Istrati a întocmit si el în franceza si româna o ideograma a lumii mediteraneene, spatiu de întâlnire, cum am spus, a mai multor civilizatii, religii, rase... „Imperiul“ sau nu este acela al semnelor, ci al diversitatii, al plecarilor si al revenirilor, al iubirilor disperate si al resemnarilor mândre. Ce-i curios este faptul ca omul istratian (varianta balcanica a omului mediteranean) nu este niciodata singur, nici chiar atunci când esueaza. Singuratatile lui sunt mereu populate, înfratite, luminoase...