C. Stanescu 70


Autor: Mihai Iovanel
Cultura nr.:196 / 2008-10-23 / Sectiunea: Cultura literara :

C. Stanescu a împlinit 70 de ani pe 18 octombrie. Îi doresc din inima,
în numele revistei la care ne onoreaza de la început cu colaborarea, La multi ani! Dar, depasind persoana I plural, i-as marturisi dlui Stanescu ca 70 de ani e o vârsta solemna cu care un ironic precum d-sa pur si simplu nu se asorteaza.


De aceea nu încercam sa îi fortam limitele autoironiei prin texte scrise în limbajul contextual obisnuit unor astfel de evenimente. Cele doua texte care urmeaza nu sunt noi: primul, al meu, a aparut în volumul 6 al „Dictionarului general al literaturii române“; al doilea, al lui Daniel Cristea-Enache, a aparut în revista „Caiete critice“, în 2004, fiind reluat în volumul „Secvente de literatura româna contemporana“.
Dat fiind regimul lor „oficial“ (articol de dictionar, respectiv cronica literara), se mentin într-o superficialitate rece a protocolului academic care, desi aparent nu cadreaza cu o aniversare, sunt felul cel mai nimerit de a sarbatori pe cineva.
Totusi, simt nevoia sa adaug aici înca doua sau trei lucruri despre C Stanescu.
Între 1990-2005, C. Stanescu a scos „Adevarul literar si artistic“, una dintre publicatiile cele mai bune care au putut fi citite în aceasta perioada. Aici a promovat un spirit care era mai greu de gasit în alte locuri zise democratice: i-as spune dialectic. Într-o perioada, postrevolutionara, care parea sa redescopere fara nici un umor dogmatismul anilor 50, scrisul lui C. Stanescu din ALIA, dar si din „Adevarul“ (ziarul cu cel mai mare tiraj din România, pe atunci) a predat virtutile ironiei. Discursul lui C. Stanescu fata de trecutul recent (în care avusese o pozitie – sef de sectie culturala la „Scânteia“ – invidiata înainte si detestata dupa) ramâne un model de eleganta si de demnitate.
Vreau sa subliniez si virtutile ecumenice ale tipului de critica (revista presei) practicat de C. Stanescu în ultimii vreo 15 ani: pagina a doua din „Adevarul literar si artistic“ si apoi din „Cultura“ au reprezentat unul dintre putinele locuri în care revista modesta dintr-un orasel oarecare, scoasa în pierdere de câtiva oameni de inima, s-a întâlnit cu revistele elitei bucurestene; un loc în care au devenit vizibile lucruri care altfel nu ar fi avut sansa de a capata voce.
Nu în ultimul rând, C. Stanescu a dat multor oameni tineri sansa de a-si vedea numele într-o revista importanta.
Când ma gândesc la oamenii carora le sunt recunoscator, numele lui C. Stanescu este printre primele care îmi vin în minte. Dar presupun ca m-am întors la persoana I plural.

STANESCU, C. (18.X.1938, Speteni, j. Ialomita), critic literar. Este fiul Tincai (n. Nicolescu) si al lui Constantin Stanescu, învatatori. Urmeaza scoala elementara în comuna natala (1946-1952), apoi, la Bucuresti, Liceul „Mihai Viteazul“ (1952-1955) si Facultatea de Filologie (1957-1962). Va fi, succesiv, redactor, sef de sectie, redactor-sef adjunct la „Scânteia tineretului“ (1962-1977), dupa care se transfera la „Scânteia“, unde în 1985 devine seful sectiei culturale. Dupa 1989 lucreaza la „Adevarul“, unde conduce departamentul cultural, iar în 1990 e redactor-sef, si se ocupa de „Adevarul literar si artistic“, pe care îl înfiinteaza împreuna cu Mihai Caranfil si Victor Vântu; în 2005 se muta la ziarul „Gândul“.
Debuteaza în „Scânteia tineretului“ în 1962, cu critica literara, iar editorial cu volumul „Cronici literare“, aparut în 1971 si distins cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.
SCRIERI: Cronici literare, Bucuresti, 1971; Poeti si critici, Bucuresti, 1972; Jurnal de lectura, Bucuresti, 1978; Jurnal de lectura, Bucuresti, 1983; Jurnal de lectura, Bucuresti, 1988; Interviuri din tranzitie, Bucuresti, 1996; Accente. Jurnal indirect, Bucuresti, 2003.

C. Stanescu. Fisa de dictionar

O buna caracterizare e formulata de Mircea Iorgulescu chiar de la prima culegere de cronici semnata de C. Stanescu, comentatorul vazând aici „un polemism patimas, dizolvat adesea în complicate malitii, camuflat alteori în «pure» dezbateri de principii“. „Spirit combativ si totusi de un polemism introvertit“, criticul ar fi „interesat mai mult de a pune probleme generale sau de a face strânse analize interpretative decât de a examina rapid si concentrat în vederea stabilirii diagnosticului“. Calitatea de dialectician a lui C. Stanescu îsi asociaza de regula o retorica flegmatica, criticul disimulându-si personalitatea în transeele acestui dispozitiv din care sunt recrutate deopotriva incisivitatea si deferenta tonului. Desi modul în care sustine o idee sau alta este transparent, iar pozitia pentru care pledeaza este clara, criticul pastreaza tot timpul o rezerva, un petic de masca. Acest lucru vine din regimul dialectic al criticii practicate de C. Stanescu. Impresia pe care o lasa/ o construieste retoric e ca procesul care opune teza antitezei este mai important decât alegerea unuia dintre termeni. Faptul de a discuta un subiect sau altul este mai important decât neutralizarea pozitiei adversarului; dovada ca în unele cazuri adversarul este inventat – din ratiuni mai curând substantiale decât retorice. Din acest punct de vedere, modul în care criticul citeste structura de adâncime a operei lui Camil Petrescu este mai mult decât semnificativ. Pornind de la observatia ca nu atât „adâncimea ideii“ conteaza la acesta, „cât tensiunea dezbaterii, temperatura pledoariei“, C. Stanescu ajunge sa îl defineasca drept un „creator prin reflex conditionat“, si nu „un spontan, un artist prin vocatie“. „Succesul sau atârna de autoritatea reactiei adverse , iar atunci când aceasta lipseste, el îsi închipuie cu înversunare un adversar ideal.“ „Drama, daca e una, suprema, a lui Camil Petrescu, ale carui piese nu sunt decât variante mai mult ori mai putin perfecte“, continua C. Stanescu, „nu e, cum s-a spus, una de idei, ci a lipsei de adversari demni sa schimbe idei. Spaima lipsei de adversari nu e decât nostalgia preopinentilor ideali. Scriitorul a vazut idei pe care, în absenta stapânilor, si le-a înfipt ca pe niste sabii de argint în propriul trup.“ Textul apartine sectiunii care deschide „Cronici literare“ si care propune recitirea unor clasici, precum Sadoveanu sau Slavici. Sadoveanu este interpretat ca autor modern care „participa ori asista nu la întâmplari, ci la povestirea întâmplarilor“, „un ins care «asculta» ce se spune, care colectioneaza variantele unor istorii, dar nu însesi istoriile“. În „Mara“ lui Slavici, C. Stanescu vede nu romanul Marei, ci romanul procesului „existentialist“ prin care Persida si Natl se sustrag normei si modelului existential determinat de aceasta. În sectiunea clasicilor figureaza si Marin Preda, autor mult pretuit de critic chiar si atunci când o carte („Intrusul“) nu îl convinge. Cea mai consistenta, din punct de vedere cantitativ, parte a sumarului volumului de debut e data de cronici la carti semnate de Alexandru George, Eugen Barbu, Nicolae Breban, Paul Georgescu, Alexandru Ivasiuc, D. R. Popescu, Radu Petrescu, Dumitru Tepeneag, Mircea Horia Simionescu etc. C. Stanescu este un rezonator moderat al jocului literar, al formulelor ludice; iata ce scrie, bunaoara, despre „Ingeniosul bine temperat“: „riscurile formulei literare a lui Mircea Horia Simionescu sunt aceleasi cu ale jocului; cum orice act serios începe prin a fi joc, rezulta si ca orice poate fi literatura – un atlas lingvistic sau geografic, nomenclatorul profesiilor, cartea de telefoane...“. Predilectia/ gustul criticului merge catre formula realismului, vazut, e drept, într-un regim maximalist, ca „atitudine fundamental deschisa în raport cu orice alta doctrina, cu multele doctrine avangardiste în special, acestea hotarât rigide, închise, restrictive.“ Realismul ar fi, în aceasta definitie încapatoare, „suma tututor posibilitatilor pe care un mare scriitor le poate întrevedea pentru propria sa opera.“ Activitatea de foiletonist a lui C. Stanescu continua sa fie reflectata editorial prin „Poeti si critici“ (1972), în al carei sumar intra cronici la Adrian Paunescu, Gabriela Melinescu, Nichita Stanescu, Ion Alexandru, Ion Gheorghe, Mircea Dinescu sau, dintre critici, Matei Calinescu, Eugen Simion, Adrian Marino, Ileana Vrancea, Cornel Regman etc. C. Stanescu este sensibil mai verosimil în calitate de critic de proza decât de poezie: în cel de al doilea rol textele sale sunt mai interesante în secventele care vizeaza contextul dinamic decât în cele de analiza propriu-zisa. Ceea ce nu înseamna ca nu exista poeti (Ion Gheorghe este exemplul cel mai bun, fiind de altfel pozitivat cu entuziasm si urmarit cu atentie de critic) despre care C. Stanescu a scris lucruri fundamentale. În critica criticii însa, exceptând unele amabilitati fara acoperire reala, dialecticianul din C. Stanescu este pe teritoriul/ în largul sau. Primul volum din „Jurnal de lectura“ contine unul dintre textele cele mai bune ale criticului, o interpretare la „Noptile de Sânziene“ a lui Sadoveanu. În contextul în care mitocritica devenise o moda si un furnizor amabil de scheme interpretative, C. Stanescu polemizeaza cu cliseul (databil, e drept, înca de la G. Calinescu) care vedea în roman o „intriga mitologica“. Deconstruirea cliseului este tacticoasa si exemplara, iar concluziile spectaculoase. Acestea din urma pot fi extrapolate la alte scrieri sadoveniene precum „Baltagul“: este vorba, în rezumat, de o strategie coerenta si abil manevrata de autor de deturnare/subminare ironica a intrigii mitologice: Intriga mitologica exista doar ca pista falsa si superficial, supusa din interior deriziunii: „nicaieri aproape spiritul «demistificator» nu este mai acid, mai dur decât în aceasta asa-numita alegorie.“ Trecerea criticului la „Scânteia“ (prin excelenta spatiul rigid, ideologizat si controlat) nu ramâne fara urmari. Seria de trei volume din „Jurnal de lectura“ marcheaza pe ansamblu o involutie a scrisului lui C. Stanescu. Conformismele ideologice, pozitivarile unor carti pe linie sau pledarea în procese false si dinainte pierdute (al poeziei patriotice, de pilda) dau, daca nu linia generala, atunci macar una dintre dominante. Nu mai putin adevarat este ca dupa 1989 C. Stanescu e o prezenta exemplar benefica si liberala din câmpul cultural. Criticul nu mai scrie cronica literara propriu-zisa decât pentru scurt timp. Dar prin publicistica facuta de-a lungul acestei perioade, la „Adevarul“ si „Adevarul literar si artistic“ (pe care în mare masura îl realizeaza), C. Stanescu participa la ceea ce s-ar putea numi memoria netrucata a trecutului recent, sau arhivarea corecta, neresentimentara a literaturii scrise în comunism. „Accente“ (2003) face o selectie a textelor publicate între 1996-2003 în „Adevarul“ si este un jurnal de campanie în masura în care lumea culturala postrevolutionara a fost câmpul de lupta dintre resentiment si diverse forme de cosmetizare, dintre memorie si memorie selectiva. Sunt prinse aici si refractate prin prisma unui scepticism ironic principalele „afaceri“ literar-culturale care au tinut afisul perioadei: rezulta un puzzle cu dialectica încorporata, care nu ofera o versiune „adevarata“ asupra lucrurilor, ci doar un mod elegant si deschis de chestionare a lor. O piesa importanta pentru arhiva trecutului recent este volumul de convorbiri „Interviuri din tranzitie“ (1996). Mai toate taberele si vocile semnificative sunt reprezentate aici, iar C. Stanescu este un excelent „provocator“. Mihai Iovanel


Critic si gazetar

DANIEL CRISTEA-ENACHE DANIEL CRISTEA-ENACHE O prejudecata, ca atâtea altele, i-a asezat pe scriitori (împreuna cu criticii lor) si pe jurnalisti în doua categorii distincte, distantându-le si opunându-le într-un mod artificial, mai mult decât o impune specificul fiecarei meserii. Pe de o parte, cercetatorul serios pâna la acreala, cu dioptrii datorate studierii manuscriselor vechi, un soarece de biblioteca fara contact cu lumea reala, vorbind într-un jargon imposibil si scriind articole, studii si tomuri de necitit. Acesta e, chipurile, criticul. Ziaristul, în schimb, ar fi un om de lume, bagaret, agreabil si superficial, un panglicar al verbului capabil sa demonstreze orice, un model de reusita sociala reflectându-se zilnic în sticla televizorului, la ore de maxima audienta. Praful trecutului si spuma prezentului: într-adevar, ireconciliabile... Numai ca liniile acestui desen compun o caricatura, nu un portret veridic. Daca un Eminescu, un Caragiale, un Arghezi au fost deopotriva mari scriitori si mari gazetari, stabilind câte un etalon pentru fiecare domeniu, nici criticii literari de vârf – de la Maiorescu la G. Calinescu si cei de dupa el – nu s-au resorbit într-o expresie obscura, tehnicista, ininteligibila. Un articol de gazeta nu este neaparat o efemerida, dupa cum o Istorie a literaturii nu înseamna, obligatoriu, un maldar de foi fara nerv, fara viata. Primul lucru pe care am vrut sa-l verific, parcurgând masiva carte a lui C. Stanescu, „Accente. Jurnal indirect“, a fost daca articolele reunite acum în volum formeaza sau nu un întreg critic. Multi ani, întâiul articol citit în „Adevarul“ de sâmbata a fost cel semnat de C. Stanescu, la rubrica Accente. Puteau fi cestiuni importante la ordinea zilei; ziarul se deschidea parca de la sine acolo, iar celorlalte articole le venea rândul dupa lectura, cu delicii, a coloanelor criticului. Spre deosebire de multi, prea multi jurnalisti culturali improvizati, grabiti sa scrie despre carti pe care nu le-au citit, spectacole pe care nu le-au urmarit si expozitii pe care „n-au avut timp“ sa le viziteze, C. Stanescu reusea, de fiecare data, sa supuna cartile, autorii, momentele si secventele culturale unei radiografii facute ca la carte, cu o acuitate critica remarcabila si un calm pigmentat de ironie. Accentele lui însa nu erau si nu sunt de citit cu atentia dispersata, într-o dispozitie visatoare, de week-end al intelectului. Pe cât de ofertante, pe atât de solicitante, ele îsi obligau cititorii sa intre în meandrele gândirii producatoare si ale unui „traseu“ textual deloc linear, cu numeroase trape si capcane. Caci formula critica a lui C. Stanescu e una cazuistica sau, mai bine spus, dialectica. Faptele sunt întoarse pe toate fetele, privite din mai multe unghiuri, iar furnizarea unui argument e însotita în mod curent de invocarea unui posibil argument contrar. Nimic nu este dat, stabilit, fixat de la bun început, cu acel orgoliu de procedura al multor critici. La concluzii (când sunt, si nu ramân în suspensie) se ajunge greu, lent, printr-o scotocire dupa adevarul literar sau propriu-zis. Criticul pare mefient în a-si impune punctul de vedere cititorului: îi da posibilitatea de a alege singur explicatia cea mai justa, rezervându-si, pentru sine, postura unei exagerate modestii. Cred a sti, cred ca stiu, cred ca banuiesc, alte asemenea formulari auto-limitative (poate si cu un ce ironic?) se întâlnesc relativ frecvent în paginile acestui „Jurnal indirect“. De asemenea, apar la tot pasul ghilimelele, atât ale citarii, cât si ale semi-distantei luate fata de propriul discurs. Sa vedem un exemplu: „Scriitor de elita, de mare rafinament, sNicolae Veleat n-a fost câtusi de putin un «elitist», pastrându-si aerul sters si «neînsemnat» al unui Ion Creanga rural care, nimerit între oraseni de meserie, afecteaza stângacia, sfiala, «tarania». Stilist desavârsit, nu s-a aratat «ravasit» metafizic de paranoia «modelului», ramânând la distanta cosmica de tipul scriitorului de elita vazut ca pedagog al neamului si, mai nou, ca profesor de democratie pe televizor. În plin cult al personalitatii, N. Velea s-a facut «mic» si neînsemnat: nu de frica ori din lasitate, ci dintr-un fel de a gândi, cu modestie, statutul scriitorului si, fireste, judecând strict în context, dintr-o imensa sila, ca o forma muta de protest. «Crizei de personalitate» cu excese comice, de n-ar fi si grotesti, prin care trec azi unele din exemplarele elitei – pesemne geloasa pe performantele fostului conducator – nu i-ar prinde rau anacronica lectie de modestie si chiar de umilinta a lui Nicolae Velea.“ (p. 93). Între frazele bogate în nuante ale criticului si fondul lor exista un fel de acord tacit. Sunt tematizate si ridicate la rang de principiu dialogul, confruntarea libera a opiniilor, acceptarea punctului de vedere sustinut de preopinent. (Un alt text se intituleaza, semnificativ, „Dreptatea adversarului“). Si se mai vede cum, iritat de crizele de personalitate ale unor intelectuali, de „megalopsihia“ celor cu pieptul mereu bombat si cu adevarurile fundamentale la purtator, C. Stanescu gaseste o deosebita placere în a-i destructura sau baremi a-i dezumfla nitel. Accentul pus în asemenea cazuri este ascutit, ascutit ca un ac – si unele dintre cele mai bune efecte ale cartii sunt date de malitia taioasa a autorului ei. De pilda pe subiectul tracomaniei, vechi si totusi nou, considerând revelatiile de data recenta ale partizanilor dacismului integral. Criticul abordeaza tema cu o seriozitate jucata, intrând în discursurile aberante tinute la Al Doilea Congres International de Dacologie (Hotel Intercontinental, Bucuresti, august 2001) pentru a le submina din interior. Prezentarea e „reportericeasca“, factuala, obiectiva, hohotele de râs fiind retrase si retinute în subtext. Comentatorul stie si poata sa se abtina, expunând neutral ridicolul si lasându-l sa se lateasca, atât cât este nevoie pentru ca fiecare cititor sa poata trage singur o concluzie; dupa care, verdictele critice vin în chipul cel mai firesc, ca ultime verigi dintr-un lant al deductiei logice. Spre final vine si lovitura de gratie, nu alta decât citarea unor versuri din „Imnul dacic“ al participantilor la Congres: „Mai puri decât romanii, roxolanii,/ Mai întelepti decât elinii la un loc,/ Demni ca în Kosovo, dardanii/ Stam si azi pe-acest pamânt, noi, dacii“. Quod erat demonstrandum. Autorul „Accentelor“are, ca si cetateanul obisnuit cu care empatizeaza, o „foame de bun simt“, iar expertizele sale, oricât de „tehnice“ si subtiate în sensul subtilitatii, au întotdeauna un plan de raportare la (sanatoasa) realitate. Aici s-ar putea sa fie si o deformatie profesionala a gazetarului: el trebuie sa se adreseze nu doar unui cerc restrâns de initiati, ci unui public cât mai larg, ce împartaseste niste valori comune. Aceste valori, în care crede si criticul, structureaza suita articolelor sale ca pe un întreg si fac posibila mutarea lor din coloanele de ziar în paginile de carte. Mai apropiate sau mai distantate sub raport temporal si tematic, scrise pe varii subiecte si pornind de la demult depasite „chestiuni ale zilei“, ele comunica unele cu altele, într-o concatenare vizibila acum. Pe masura ce le citim în volum, ne dam seama ca au o structura de rezistenta, niste puncte greu de sters, noduri greu de desfacut. E mai întâi plasarea criticului între diferite extreme, înfatisate si apoi respinse în termenii lor. Nici procurori literari ori femei-comisar cu „grimasele negarii“, nici exegeze facute cu „genuflexiuni“ si „zorzoanele adularii“. Nici europenisti subtiri, bursieri carora le miroase urât tot ce este românesc, dar nici patrioti grosi, care se folosesc fara jena de tarisoara pentru a trage un profit personal. Nici revizuitori de opereta, care îi urecheaza ridicol pe marii nostri scriitori, dar nici canonizatori uscati, care vor sa închida discutia critica asupra unui subiect. Nici extremisti români, nici extremisti maghiari, care deopotriva „spumeaza“, tragându-si substanta si veninul din diabolizarea partii adverse. Nici izolationism si purism identitar, pe baza convingerii ca România e buricul lumii („Mai puri decât romanii, roxolanii,/ Mai întelepti decât elinii la un loc...“), dar nici mankurtizare istorica, taierea radacinilor, secarea de mituri a albiei nationale. În fine, nici prea multa morozitate, în descendenta unor „seriozisti“ etern încercanati de problemele grave ale culturii, dar nici prea multa bascalie, vulgarizare iresponsabila a unor chestiuni esentiale, „ne-negociabile“. S-ar zice ca aceasta cale de mijloc e cea mai usoara, mediocra chiar, prin raportare la „plasticitatea“ deosebita a extremelor. De fapt este foarte dificila, greu de croit în materia prezentului si a trecutului, si mai greu de urmat, la o distanta egala fata de exagerari cu semn contrar. Ea presupune echilbru, rationalitate si limpezime critica, nuante si... accente, sesizarea posibilelor excese ascunse deocamdata în bunele intentii, dialog si urbanitate, consolidarea unui sistem de referinta si discutie în care sa se poata înscrie cât mai multi. Critici si gazetari, literati, intelectuali, felurite categorii de public, o lume diversa, de nu si pestrita, cu dreptul inalienabil de a fi luata în seama, prezervând totodata dreptul fiecaruia de a asculta si a fi ascultat vorbind. C. Stanescu pare marcat de faptul ca, lucrând înainte de '89 la „Scânteia tineretului“ si „Scânteia“, n-ar mai fi capabil acum sa deprinda si sa exerseze lectia libertatii. În „Argument“-ul ce deschide cartea, ca si în cuprinsul ei, se refera la aceasta bio-bibliografie ca la un element care, incasabil si implacabil, l-ar împiedica sa fie si sa scrie astazi – într-un climat democratic – natural: „Paginile ce urmeaza sunt scrise de unul dintre multii supravietuitori buimaci ai unei dictaturi ce parea fara sfârsit si asupra careia nimeni nu-si mai facea vreo iluzie. El a purtat de aceea cu sine, în tranzitia fara sfârsit în care s-a pomenit aruncat dupa '90, urmele indelebile ale lumii dinainte, povara deziluzionarii si scepticismului induse ca un drog puternic de realitatile unei societati «groaznic de definitivate»; desi eliberat, în multe privinte supravietuitorul se simte înca prizonierul lumii din care vine. Problema lui a fost – si mai este – daca un astfel de «prizonier» eliberat cu forta de o revolutie pe care n-o mai astepta, mai poate sa vada cu ochi limpede ceea ce se naste sub privirile lui: cu alte cuvinte, daca el mai poate simti gustul libertatii.“ (p. 7); „Demnitarii, oamenii politici, mai toti fosti activisti, intra lesne în transa religioasa si se închina la un Dumnezeu în care nu cred. Presedintele si l-a luat confesor pe un calugar Vasile. Un fost prim-ministru, îndata dupa înscaunare, a facut primul drum, în semn de mare piosenie, la scaunul patriarhal. Interdictiile de odinioara orienteaza si alieneaza si libertatea în care ne miscam azi. O libertate ca a sclavului scapat din lanturi sau a puscariasului gratiat care începe sa-si faca iarasi de cap. Insuportabila, libertatea fara un lung antrenament e traita spasmodic, ca un nou jug. Forma denaturata în care ne traim libertatea este un efect istoric iremediabil. Exista un fanatism al libertatii identic cu fanatismul interdictiei. Generatiile formate si «împlinite» în climatul tabuizant de odinioara nu mai au sansa de a-si regasi libertatea pierduta, oricâte eforturi de mimare fanatica a libertatii ar face. Este menirea «celor ce vin» sa regaseasca sensul natural si neostentativ al acestui drept fundamental al omului“ (p. 355). Evident, criticul se înseala, acest lucru fiind în avantajul sau. Mai întâi ca libertatea o pot gusta cu adevarat anume aceia care nu au avut-o atâta vreme, iar nu cei care, nascuti în aerul ei, ajung sa nici n-o mai perceapa. În al doilea rând, am vazut modul în care face critica (si publicistica) autorul, felul în care textele sale se deschid pâna la ultima celula, pentru a înfatisa nu numai opinii si convingeri personale solidificate, ci si argumente contrare. Într-o balanta bine fixata si pe un ton general deloc „definitiv“. Iata un fel de a gândi si a scrie destul de rar, din pacate, în lumea noastra intelectuala, scindata în tabere sigure pe dreptatea lor si negând orice merit adversarului de idei. Ar fi bine ca si democratii puri si duri, cei auto-intitulati astfel, sa experimenteze si sa asume aceste modalitati ale dialogului, confirmându-si denominatia si teoria printr-o practica uzuala. Ma tem însa ca aceasta conduita a „ne-naturalului“ C. Stanescu nu va fi (cum nu a fost nici pâna acum) urmata de prea multi. Jurnal într-adevar indirect, scotând adica un profil al autorului nu din auto-caracterizari flatante, ci din plierea pe diferite subiecte, din lectura atenta (a literaturii si a realitatii înconjuratoare) si din comentariul avizat, volumul criticului „saizecist“ e plin pâna la vârf, încarcat de o sumedenie de elemente, probleme, aspecte. Imposibil de rezumat, ele largesc si coloreaza un cadru traversat de câteva axe. Pe unele dintre acestea le-am expus anterior. O alta, la fel de importanta si care trebuie deci mentionata înainte de final, este cea de perceptie si situare a valorilor literare. C. Stanescu abordeaza diferitele fatete ale marilor nostri scriitori si nu le ascunde compromisurile, cedarile, pacatele (dupa cum nu-si ascunde tristetea constatarii lor). Dar niciodata nu confunda planurile si nu ajunge la suspectele metonimii ale altora, prin care statura unui creator important se vede aproximata de un gest nefericit, imputabil. Pe lânga Eminescu si Caragiale (puncte fixe, aflate la mare înaltime pe tabla sa de valori), autorul „Accente“-lor scrie texte admirabile, ca obiectivitate si comprehensiune, despre Arghezi si Sadoveanu, Ralea si Eliade, G. Calinescu si Tudor Vianu, Petru Dumitriu si Petre Pandrea, Sorescu si Ion D. Sîrbu, alti si alti autori de prima marime ai literaturii noastre din secolul 20. Nu confunda partea cu întregul, viata cu opera, caracterul cu talentul; si nu pedaleaza în directia contestarii sau a mitizarii: doua tendinte de care adevaratul spirit critic se poate dispensa cu folos. Am totusi un amendament de facut la analizele si judecatile autorului. Mi-e greu sa înteleg cum criticul care a scris, în mai multe rânduri, pagini absolut remarcabile despre Eminescu poate da credit, fie si sporadic, elucubratiilor aparute în „Dilema“ sub pana unor C.P.-Badescu, T.O. Bobe, Cristian Preda: asa-zisul caz Eminescu. Astfel de „bobârnace grotesti date statuilor, oricât de scandaloase ar fi, sunt bine venite“, citim la p. 119; la p. 123 însa, C. Stanescu vorbeste despre „nesimtirea estetica“ a combatantilor; la p. 216, arata ca rascolirea si recitirea textelor eminesciene „nu le sta în caracter zeflemistilor“. Iar la p. 286, scrie negru pe alb: „Când un mit ca Eminescu este sfidat si tras în derizoriu, considerat «totalmente nul», sa nu ne mai miram ca un celebru client al Codului penal ajunge sa uzurpe numele poetului national, fiind declarat «Luceafarul huilei»“. Et alors? Unde este marea discutie critica provocata de bobârnacele grotesti? Unde sunt exegezele celor ce l-au descoperit pe Eminescu în acea, istorica, ocazie? Chiar au fost „bine venite“ articolele respective, pe cât de stupide, pe atât de agresive? E ca si cum am spune ca e bine venita atitudinea unui spectator mai „original“, urcat pe scena teatrului din urbe pentru a-i arunca laturi în fata actorului principal. Contemplând scena, de la distanta oferita de loja, ne vom felicita, cu caldura, în forul nostru interior: ei bine, noi suntem normali... Pus la sfârsit, acest dezacord risca sa strice economia si tonalitatea comentariului. Dar cititorul si-a dat seama ca el este „eminamente“ pozitiv, asa cum excelentele, doctele si onestele „Accente“ ale criticului, azi, septuagenar o merita. Cu prisosinta.