Panta rhei, English & libido


Autor:
Cultura nr.:157 / 2008-01-24 / Sectiunea: Cultura cultura spectacolului :


CRISTINA RUSIECKI



Puteti sapa în memorie atât de adânc încât sa reperati iesirea de la vreun spectacol cu revelatia ca iubiti teatrul? Si oamenii? Ca nu v-ati plictisit de toate cliseele vazute si ras-vazute pâna la greata? Mai tineti minte cum e când, febrili, va pare rau ca s-a terminat si refuzati întoarcerea la lume? Ati vrea sa o ia de la capat chiar în acel moment, desi spectacolul a durat mai bine de trei ore? Miracolul se întâmpla la „Unchiul Vanea“, regizat de Andrei Serban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

Fizic, se poate?



Sa spun ca actoria e exceptionala? Ar fi un loc comun, din moment ce vorbim de trupa Teatrului Maghiar din Cluj si mai ales de actori ca Bogdán Zsolt, Hatházi András, Kézdi Imola, Bíró József. În fata celor amintiti, în dozajul lui Andrei Serban, spectatorul adulmeca o avalansa de emotii evanescente care curg dintr-una într-alta cu viteza luminii, se fluidizeaza, respingând forma, ca si orice moment de stabilitate. O dinamica perpetua a senzatiilor, impresiilor, surescitarii, enervarii, tânjirii, înnamolirii în obsesii de nedepasit, acumularii pe veci a impulsurilor neformulate face aceasta montare atât de singulara.

Dincolo de actori haraziti, Andrei Serban stie ca un spectacol, ca sa clameze mai mult decât moliciuni de receptare, trebuie sa iasa din obisnuitele clisee: sa alarmeze spectatorul, sa-i bruftuluiasca habitudinile de perceptie. Or, în „Unchiul Vanea“, acest rol îi revine spatiului. În primul rând, varietatea sa copleseste. Senzatia de viata care se schimba minut de minut, intrând în alte forme, cu tulburari ale emotiilor, cu ascensiuni si caderi fara zabava, sunt transplantate în spectacol prin chiar spatiul fizic: actorii se afla când sus, când jos, când în stal, când la balcon, când pe scari, când pe scena, în susul, în josul ei, de-a dreapta, de-a stânga, pe laterale etc. Fireste, vârtejul acesta târaste si publicul. Viziunea lui Andrei Serban si nemaipomenita scenografie a Carmencitei Brojboiu îi bumbacesc siguranta de „privitor ca la teatru“. Ametit, cum e, de dansul prin hatisul de senzatii si de schimbarea locului când pe o bancheta la rampa, de unde priveste la actorii jucând în stal, când pe un scaun în mijlocul scenei si apoi într-un alt unghi si altul si tot asa, la final, publicului nu-i vine deloc la îndemâna dezvrajirea. De intrat intra repede în lumea cehoviana, unde istoria se pastreaza întocmai. Sala mare si goala se umple imediat de povestea celor câteva personaje. Sunt vreo sase si acopera stalul imens al Operei Maghiare din Cluj, jucând ba pe scaune, ba între rânduri, ba pe culoarul din mijloc, ba pe spatarele fotoliilor de la balcon. Sunt peste tot si totul se schimba cu o repeziciune uluitoare.

Viata în mic

Cu atât mai greu de decupat armatura impecabilei constructii scenice. Simbolismul, încifrarea în semn sunt reduse la minimum: poate caderea lenta, dar inexorabila a candelabrului greu peste capul nestiutor-reflexiv al lui Vanea; poate macularea cu pamânt si ploaie de la sfârsit. Locul abstractizarilor, de atâtea ori neinteresante, din teatrul românesc, îl ia o sarabanda de detalii revelatoare. Viata, viata si iar viata. Cum e, de exemplu, tangoul de pe culoarul strâmt, din actul I, unde maniera de a dansa caracterizeaza subtil fiecare personaj si relatiile dintre ele. 

În suculenta interpretare a lui Bíró József, profesorul danseaza plin de sine, cavaler curtenitor, om prin excelenta social, y compris, cu doza esentiala de ipocrizie (ca în momentul perechii cu Maman). Evident, îi place sa fie buricul societatii si al atentiei femeilor. Bíró József compune un profesor machiavelic, dispus sa îi sacrifice pe ceilalti cu manierele si mâinile curate, sa subjuge atentia si timpul tuturor cu o boala-pretext, sa faca parada de indiferenta si putere la sfârsit, când îsi va strivi adversarii. Astrov danseaza cu detasare eleganta, pasibila de transformare în patimi, dupa cum lasa sa se vada în momente fulgurante. Sonia e inhibata, Elena, plina de feminitate, constienta de frumusetea ei si plictisita, Maman, aferata si stilata, dadaca sincera, boierul Ilia Ilici, cu bucurie de viata. Din momentul tangoului, relatiile sunt clare.

Libido up to date

La nivelul acesta, subtil si discret (un bun aproape pierdut al vechii scoli), stie sa construiasca Andrei Serban relatiile, sa îmbibe spectatorul de atmosfera sau sa actualizeze, folosindu-se de comportamente firesti pentru zilele noastre (mai cu seama de tuse libidinale) sau înlocuind frantuzismele gângurite de toata lumea buna din secolul al XIX-lea cu savuroase inserturi în engleza, omniprezente acum. Si daca spectacolul lui Serban clocoteste de substanta e si pentru ca se foloseste de materie si de componente grele: pamânt, apa, carne, sânge, pofte. Si de un erotism deloc înnobilat de poezie, mai ales în ceea ce îl priveste pe Vanea (Hatházi András), numai pe jumatate constient de toate câte i se întâmpla. Scutesc cititorii de atribute ca exceptional când e vorba de interpretarea actoriceasca. Ar deveni redundante. Dar trebuie mentionat macar sfârsitul cu Vanea-Hatházi András ramas ametit, învolburat de toate poftele, apoi frustrat, prostit, bolând.

De altfel, finalul se produce în spatiul larg al înnamolirii si ireversibilei maculari. Personajele se afunda în glod, se mânjesc pe fata, pe corp, îsi murdaresc costumele. Îsi înnoroiesc iremediabil relatiile. De data aceasta, suferinta Soniei, lipsa de sanse în fata barbatului iubit, e mai putin reliefata decât drama lui Vanea, în situatia de a fi pierdut singurul om cu care putea sa se înteleaga, doctorul Astrov. Si viceversa. Fiecare dintre cei doi barbati ramasi pe scena, unicele exemplare fine din tot tinutul (învinse de o fantosa, de un nefacut ca Profesorul Serebreakov), îl avusese doar pe celalalt. Înainte vreme, tragicul echivala cu destramarea unei individualitati. Aici, tragica – asa, pe tacutelea, ca la Cehov –, e descuamarea uneia dintre infim de putinele relatii inter-umane oneste, posibile într-o viata de om. Aceasta, dupa dubla respingere a mamei, când Vanea, cazut, dizgratiat de femeia dorita si de barbatul în favoarea caruia îsi sacrificase existenta, se vede tradat si de prieten în încercarea lui de a seduce aceeasi diva somnolent-lenevoasa (Kézdi Imola, frumoasa, gratioasa, detasat-rafinata). Cum Elena e obisnuita cu compromisul, cum îi e frica si e prea slaba ca pensionarul Serebreakov sa nu dispuna de ea cum vrea, si Vanea, si Astrov rateaza iubirea vietii.

În istoria teatrului, Astrov!

Personajele nu au nimic demodat sau caricatural. Andrei Serban îsi updateaza spectacolul la nivel hormonal, marca zilei. Toti au porniri libidinale explicite. Exceleaza Vanea, dar nu se dau în laturi nici Astrov, nici Elena. Scena de la sfârsit dintre cei doi, demna de un film de arta, e înnebunitoare. Când ea, atât de tulburata de magnetismul lui Astrov, se hotaraste „Macar o data!“, Serebreakov se va repune în drepturi maritale fara nici o bataie de cap. Doctorul e condamnat sa se usuce pe interior. Ramân în urma mormanele de frustrare ale tuturor. Si daca istoria teatrului ar fi onesta, presupun ca ar retine creatia lui Bogdán Zsolt, într-unul dintre cele mai bune roluri vazute vreodata, indiferent de scena si perioada. Elegant, cu mobilitate intelectuala, altfel decât toti ceilalti – cum va sesiza si diva –, interesat incandescent de paduri si de mersul înainte al societatii, personajul lui Bogdán Zsolt se adaposteste sub umbra glacialitatii si jemanfisismului. Usor sastisit de iubirea Soniei, buimacit de feminitatea Elenei, îi adulmeca urma. Performanta actorului e uluitoare, ca în scena betiei unde zboara si se rostogoleste pe scari, de sus, de la acoperis, si pâna jos. Publicul sta cu inima cât un purice. Vreun accident fatal? Bogdán Zsolt joaca cu tot corpul sprijinit parca pe un fir de paianjen. 

Panta rhei

Dupa atâtea tribulatii si desertaciuni pe minut, Andrei Serban încheie clasic, ca un moralist, cu procedeul contrapunctului, punând distanta între zbuciumul de pe scena si linistea de dupa. Monologul Soniei, spus de Pethő Anikó cu inflexiuni preotesti, cu o voce care psalmodiaza, în contrast cu agitatia, foiala interioara si pulsiunile nefinalizate, restabileste adevaratele proportii ale zbaterii omenesti. Omul e mic, neputincios, suferind si inexorabil nefericit. Pâna la acest moment, însa, în Panta rhei, în senzatia ca nimic din necontenita curgere nu e fixat si în faptul ca nu se întrezareste nici fir din conventia teatrala, stau cheia si arta stilistica ale lui Andrei Serban în „Unchiul Vanea“ de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. În atâtia ani de cronica de teatru nu am folosit niciodata cuvântul capodopera. De data aceasta e cazul.