Moralistul de Oradea


Autor: AL. CISTELECAN
Cultura nr.:184 / 2008-07-31 / Sectiunea: Cultura cultura literara : Stricto sensu/ri


Desi nu i-am numarat, nu cred ca România duce lipsa de moralisti. Ba ma tem sa nu aiba, din contra, prea multi. Oricum, are de toate felurile, de la cei rezoluti, crunti si încruntati, care umbla cu principiile în mâna ca si cum ar umbla cu niste cutite, pâna la soiul mai moale si mai îngaduitor, care profeseaza nacazania cu zâmbet si condescendenta. Ori de care fel ar fi însa, moralistii ne fac mereu observatii de comportament si ne arata calea dreapta; unii prin predici directe, altii învaluit. Si nu-ncape vorba ca la cum se poarta neamul nostru românesc, si pe-acasa si prin lumea larga, moralistii sunt de mare necesitate. Nu stiu însa daca si de mare eficienta. Caci se prea poate ca la neamuri estetice, cum al nostru e prin excelenta, morala sa alunece în strict gen literar, rupându-se de practica, iar povetele sa sfârseasca în simpla materie pentru criticii literari (despre care se stie sigur doar ca n-au cititori).

Categorii moral-estetice

Un moralist de tip clasic, adica de tip francez, e Traian Stef. Atât de pur si structural moralist încât nu i-au ajuns trei carti de eseuri de gen („Despre mistificare“, Biblioteca revistei „Familia“, 1998, „Ridicolul“, Paralela 45, 1998 si „Despre calitatea umana“, Paralela 45, 2000), ci s-a extins cu moralismele si-n poezie; ultimele sale doua volume din aceasta specie, si cu deosebire penultimul, de spirit latin („Epistolele catre Alexandros“, Paralela 45, 2004, respectiv „Didascaliile“, Paralela 45, 2007), sunt si ele dovezi ale alertei morale si ale reactiei sceptice la realitatea vazuta ca spectacol cam grotesc; dar spectacol vizionat de un poet etician. Eseurile nu sunt însa de tip predicator, ci mai degraba de tip agreabil, sub forma de reflectii libere pe o tema, apropiate – fara îndoiala premeditat – de libertatea de miscare si de nonsalanta gândului de la Montaigne sau de arta „batutului câmpilor“ lui Odobescu. Fireste, aceasta libertate a abaterii, a ocolului si parantezei, nu face decât sa mascheze consecventa reflexiva si centrarea ei tematica. Oricât si-ar permite Traian Stef sa zburde pe alaturi, el revine scrupulos la ideea – sau tema – directoare. Legamântul cu aceasta e strâns, desi pare destul de slobod.

Si mai strânsa e legatura cu observatia directa, cu fenomenologia sociala, ca sa zic asa, pentru ca Traian Stef face, oricât de simpatic, didactica. Si pentru ca opera educativa sa izbândeasca e nevoie, mai întâi, de constatari pe teren. Iar terenul pe care umbla Traian Stef e cel al simptomelor publice, al bolilor de societate. „Despre mistificare“ se tine cel mai aproape de concretul social, de mersul trebilor si de patologia tranzitiei, chiar daca nu invoca fapte directe. Ele sunt însa prezente în filigranul reflectiilor si alcatuiesc, de fapt, materia prima a acestora. Faptele sunt însa trase în fenomene generale reflectate, la rândul lor, în comportamente. Iar cauza faptelor o constituie, pentru Traian Stef, aceste comportamente. Si cum eseistul – sau moralistul – la cauze vrea sa umble, el se va ocupa, fireste, prioritar de comportamente si de mecanismele prin care acestea sunt antrenate în psihoze si fructificate în manipulari politice. Primul simptom constatat e cel al „posmagilor muiati“, al constiintei lenese, al „pomenii“ si al predispozitiei spre minciuna flatanta. „Contemporanul nostru – zice Stef, la p. 6 – refuza în continuare sa-si înmoaie singur posmagii, asteapta proiectii ideale peste realitate, asteapta minciuna care sa-l încânte“. Si cum nici o minciuna nu se lasa mult asteptata si acesteia i se raspunde prompt. între aceasta asteptare si acest raspuns prompt se creeaza spatiul necesar manipularii, mistificarii. Pe eroii mistificarii si procedeele lor performative îi studiaza Traian Stef, urmarind difractia fenomenului în mai multe câmpuri, pâna la mistificarea criticii însesi. Chiar daca sunt „libere“ în miscarea gândului, eseurile lui Traian Stef sunt, totusi, metodice, catalogând principalele simptome si analizându-le functia lor sociala (si randamentul manipulativ), de la simptomul sarbatorii (decazuta în festivism) la simptomul veleitarismului si de la ciocoismul de tip nou la „patologia comorii“ sau la mentalitatea lui „se da“ ori a lui „a fi în slujba“. Procesul mistificarii se bazeaza si la noi, fireste, pe o prealabila demagogie a valorilor, iar Traian Stef urmareste în ce mod sunt pervertite marile valori: adevarul, iubirea, binele. Desi nu se pretind, analizele de acest tip sunt exercitii de psihologie sociala, fie si facute cu instrumente mai degraba literare.

„Ridicolul“ e un eseu mai putin practic, desi tot un comportament social (si cultural doar implicit) îl intereseaza. Numai ca interesul social e intermediat prin cel cultural, „teoretic“, Traian Stef urmarind metamorfozele conceptului de „ridicol“ într-un studiu ce pare miezul unei teze de doctorat. „Un soi de monografie a ridicolului“ (Gheorghe Grigurcu, „România literara“, nr. 37/2003), eseul ar putea fi unul de fenomenologie daca Traian Stef nu s-ar baza, în principal, pe dezbaterea conceptuala. E drept ca în folosul acesteia sunt aduse si argumente din literatura (cu foarte fine interpretari „tematice“), dar dezbaterea, pe principiu diacronic, tinde sa contureze o tipologie. E ceea ce remarca deja Ovidiu Morar (în „Convorbiri literare“, nr. 1/1990), vorbind de „veritabile fiziologii ale noilor tipuri umane negative ale societatii românesti post-totalitare“ (identificate în ambele carti) si întareste apoi Stefan Borbely, evidentiind si el „gustul schitelor tipologice lungi“ (în „22“, nr. 1/2001). Perspectiva dezbaterii nu pierde, însa, sensul concret, cu sanse aplicative, caci Traian Stef procedeaza ca vechii întelepti, tintind mereu la buna purtare publica si la normele acesteia. E un eseu de „om al cetatii“ mai degraba decât de strict „om de cultura“, caci de la premisa civica si porneste: „Buna convietuire presupune ca membrilor societatii sa nu le lipseasca simtul masurii, simtul humorului si simtul ridicolului“ (p. 5). E un eseu terapeutic, a carui „pornire a fost data de reactia morala“, o „reactie de aparare“ fata de „formele de agresiune pe care le suporta cetateanul“ (p. 8). Un eseu, asadar, motivat tot de patologia sociala si de observatiile asupra acesteia; abia dupa motivatia existentiala (ca pentru orice moralist) vine acoperirea bibliografica („apoi am cautat cartile“, p. 9), ca pentru orice eseist. Asa devine ca Traian Stef face o concentrata istorie a conceptului, dar mereu cu un ochi asupra realitatii din jur. Fiece ipostaza a conceptului e confruntata, concis, cu lumea noastra. Semn ca, într-adevar, Traian Stef nu se dezminte ca moralist.

Modelul existential

Temelor „negative“ din primele doua eseuri le raspunde tema „pozitiva“ din cel de-al treilea, „Despre calitatea umana“. Iar tema pozitiva de aici e un model existential (deci si moral): Ulise. Traian Stef pretinde ca, de nu pe fata, macar pe dedesubt, „e vorba de un jurnal“ (p. 5). în articolul pomenit deja, Stefan Borbely îi da dreptate, considerând ca eseul „nu prezinta doar miza unei hermeneutici diacronice intrinseci (pe care Borbely, mai scolit în ulisologie, o completeaza), ci si pe aceea de jurnal personal indirect“. Daca e asa, atunci sigur e vorba de un jurnal foarte sublimat si redus la o problematica interioara proiectata, la rândul ei, asupra lui Ulise. Conjunctia deplina dintre autorul eseului si eroul lui se face printr-o întorsatura stilistica în ultimul capitol. Dar identificarea dintre cei doi e, fireste, permanenta si vizibila în empatia consecventa cu care e urmarit Ulise. E o empatie destul de ferma, de nu chiar exaltanta, care-l scapa pe Ulise de orice vorba rea care s-ar putea spune – ori s-a spus – despre el. Cu asemenea aparare, pe buna dreptate Ulise poate deveni „modelul“ uman cel mai potrivit. Se-ntelege ca stilistica lui Traian Stef nu e niciodata exaltanta, dar eroul e aparat cu eroism continut. în baza lui, Stef propune o morala „umana“, mai degraba supla decât casanta, o morala bazata pe discernamânt si animata de valori stabile. Calitatile si abilitatile lui Ulise sunt comprimate în cele doua calificative sintetice de la care porneste actiunea „morfologica“ a eseului: polytropos si polymehanos, calitati prin care Ulise confrunta si înfrunta lumea. Chiar daca si aici Traian Stef îsi îndreapta interpretarea spre folosul concret, spre aplicabilitatea morala (de nu tocmai de aceea), ea nu e mai putin una polemica în raport cu insensibilitatea sau impermeabilitatea lui Ulise la experienta existentiala a calatoriei: „cred – zice el – ca ne îndepartam de lumea greaca a lui Homer si de clasicismul antic ajungând sa vedem în calatoria odiseica un scenariu al aventurii false, al aventurii ca dezordine si accidentalitate“ (p. 23). Miza lui e sa restituie ceva din gloria „cartii de capatâi“ care a fost „Odiseea“. Calatoria si peripetiile ei nu pot ramâne, prin urmare, accidente; ele devin, la Stef, experiente; de nu experiente transformatoare, macar experiente de revelare a calitatilor umane, de actualizare a lor în functie de contextul existential.

Nu-ncape vorba ca interpretarea lui Traian Stef e protectionista, de nu chiar partizana. Se vede asta din felul în care e practicat eufemismul interpretativ, din felul în care eroul nu e lasat niciodata sa se compromita. Moralistul sta lânga interpret si-i da adesea o mâna de ajutor, o mâna scoasa din întelepciunea comportamentala. Iata, de pilda, cum e lustrata „umilinta“ lui Ulise: „A fi un oarecare, când e necesar, nu e o umilinta. Ulise are acea plasticitate a firii ce reuseste sa se sustraga evidentei“ (p. 33). Pâna si „limba cu doua rosturi“ devine caliate eminenta, caci „plasticitatea caracterului sau permite multe identificari“ (p. 45). S-ar fi putut, desigur, da si alt sens acestei „limbi cu doua rosturi“ („într-unul dragostea si dreptatea, în celalalt ura si viclenia“, zice Traian Stef; oare?!), dar ar fi fost un sens neconstructiv.

Peripetiile lui Odiseu sunt completate, în eseul lui Stef, de peripetiile literare ale spiritului odiseic si de peripetiile altor calatori sau eroi care trec prin situatii similare cu cele prin care a trecut Ulise. Apropierile fata de ceilalti eroi (de la Iosif al lui Thomas Mann pâna la Niculaie al lui Moromete) sunt unele îndraznete, altele delicate; nu mai putin confruntarea modelului Ulise cu alte modele concurente (Alexandru cel Mare, Fiul risipitor). Din toate, fireste, Ulise iese bine. Ulise-le lui Traian Stef e cam iezuit, dar pledoaria pentru el ca model e convingatoare. Cel putin daca nu s-ar cere prea multe calitati...