George Achim – inconfortul „starii de gratie“


Autor: ION POP
Cultura nr.:192 / 2008-09-25 / Sectiunea: Cultura literara :


În context echinoxist, poezia lui George Achim (n. 1960), autor pâna acum al unui singur volum, „Dinspre ieri spre nicaieri“ (1994), s-ar spune ca ilustreaza o stare de criza, în sensul ca vorbeste despre tranzitia dintre registrul „înalt“ al primei promotii a gruparii, cu urme pâna la un alt „optzecist“ ca Ion Cristofor, si ceea ce începuse deja sa se întâmple semnificativ în experientele mai recente ale discursului poetic. Caci, daca autorul „Cinei pe mare“ exprima starea de criza a discursului „neomodernist“ împinsa pâna la sentimentul rupturii, însa cu mijloacele de expresie ale cam aceluiasi limbaj, caruia-i deplângea patetic dezafectarea, la George Achim aceasta stare pare resimtita mai acut si cu accente ale unei (auto)ironii elegiace controlate. Cititorul simte, pe de o parte, ca poetul e tentat, prin temperament, de ceea ce numeste „ceremoniile fastuos celebrate ale însingurarii“, cautând în metafora „o promisiune de mântuire“ si abia refuzându-si „caligrafia discreta a clipei de gratie“ – cum mentionam rapid pe coperta cartii de început –, iar pe de alta, ca numitele ceremonii îi apar însusi practicantului lor, cel putin sub unghi etic, drept modalitati depasite de expresie, ecouri ale unor compromisuri greu de sustinut, în fond, dintre proiectia idealizata a starii poetice într-un limbaj pe masura si niste realitati ce o contrazic în chip flagrant. Lirismul acestui discurs ce-si pastreaza totusi tonalitatea grav-ritualica ia nastere în – sa-i zicem barbian – punctul de criza, în care „teatralitatea“ gesticii ramâne ambigua, disimulând doar partial culpa unui subiect constient ca eforturile sale de acoperire poetic-estetica a deficitului de participare la realitatea reala nu au cum sa reuseasca, ci vor ramâne cumva suspendate. Titlul cartii sugereaza tocmai aceasta stare de descumpanire între doua temporalitati, dintre care cea marcând trecutul pare mai profund constientizata, permitând bilanturi si recapitulari de experiente, si o alta, fara repere precizate, deschisa unor orizonturi incerte.
„Zilnic scrii poeme si speri / ca vei supravietui înca putin / ca-ti vor rasari duios din coaste aripi de înger / si te vei înalta deasupra pustiei“ – putem citi pe o pagina sub semnificativul titlu „Corb alb“, – si ni se comunica aici ceva din esentialul mesajului acestei poezii: poemul e constientizat ca simplu (?) paliativ al unei grave disfunctii în raportul amintit, dintre cuvinte si concretul unei Istorii care „în spatele tau rânjeste“. Înca într-un poem publicat în „Echinox“ în 1981, se sugera exigenta unei anumite tinute morale a poeziei, confruntata cu niste „tineri zei carnivori, cu ochi galbeni, rapace, / (cu) gurile rostind zilnic neadevaruri, museline fosnitoare / trecând prin auzul schilod“, în fata carora – se scria – „Numai dispretul ne mai poate salva“. Contra acelei poezii compuse pe „poteci de gradini suspendate“, se exprima, iata, o atitudine de respingere a conformismului celor care – zicea în pilde poetul – „urmând sirul sacru al cartii de aur / liberi în necesitatea lor înteleasa, pe sub poarta cetatii, / glorie treimii, vor striga, glorie, glorie“.
Lamentatii cu surdina
Repertoriul simbolic al unor atari repudieri se poate destul de usor alcatui, distribuit între tagma acelor laudatori de profesie, supusi comandamentelor dogmei, si propria practica lirica a subiectului aflat în cautarea unor solutii de existenta... poetica. Daca statutul celor dintâi e clar si taios conturat, situatia celui de al doilea se arata a fi problematica: discursul sau se stie cumva obligat de inertiile unei traditii, fie si recente, a unei anumite poetici, sa persiste în articularea unui discurs ce uzeaza înca de micile-mari poncife retorice ale scrisului frumos, în vreme ce „fondul“, substanta sa ideatica si afectiva, este diferit, intrând, subteran, într-o surda opozitie cu expresia. În felul acesta, discursul va fi dominat, tematic vorbind, de obsesia acestei incompatibilitati, care-si are tensiunile proprii, nu foarte simple, caci credinta în poezie, fara sa fie afectata în esenta, sufera deteriorari de îndata ce e pusa în fata unor date ale realului care-i jignesc, ca sa spun asa, tinuta de gala. Ceva din drama subiectului liric ar putea fi aproximata ca obstaculare a acelei autentice, originare porniri a poeziei spre celebrarea lumii, ca interdictie a imnului, coborât în subteranele eului deceptionat. Poezia e resimtita ca „virtute refuzata“ unui subiect a carui stare, altminteri normala într-o lume normala, devine devianta în contextul falsificat, ajunge sa se simta ca „suprarealista“, într-un peisaj calificat el însusi drept „suprarealist“, numai ca acesta din urma nu mai marcheaza exceptia constrânsa sa se supuna regulii, ci tinde sa se generalizeze ca (viciata) realitate data: „Nimic altceva decât un peisaj suprarealist, / biroul adevarului cu functionari fricosi si peltici, / responsabilul cu fericirea agramat si poltron /.../ câteva tuse verzi, o sfera, un gramofon, melonul violet, întreaga recuzita“, – în timp ce în subiectul-spectator mocnesc tensiunile nerezolvate dintre impulsul transfigurator si ceea ce se vede efectiv în exterior: „Ochiul meu trece prin zid, capul meu se strecoara afara din peisaj, / dispare într-o pata albastra, frumos colorata si cum / mai aud urletele neputintei / ceremonii fastuoase desfasurate în creier“ („Un barbat rosu suprarealist“).
De la acest punct încolo, poezia va tematiza, la modul ironic-elegiac si cu o evidenta dexteritate în articularea poemului, tocmai starea de inconfort existential aflata în solidaritate intima cu cel po(i)etic: criza existentiala e si una de retorica a poeziei. Pe acest fond de nemultumiri de sine si de lume, sentimentul unei profunde frustrari a instinctului poetic reprimat, interzicându-i-se plenitudinea trairii si a expresiei ei, singura posibilitate de afirmare lirica, pe terenul redus ce i se mai ofera ochiului contemplator ramâne cea a unui soi de lamentatie cumva surdinizata: „Tot ce era de spus s-a spus, / adevarurile esentiale s-au rostit, / poemele mari de dragoste s-au scris, / tot ce e general-uman
s-a studiat. // Ce-mi mai ramâne de facut / decât sa contemplu, usor elegiac, / virtutile amneziei luminând / crepusculul unui sentiment / si împutinarea în trup si în timp, / experienta pe care o anume literatura / de frontiera / o defineste ca fiind strict personala“ („Împutinarea în trup si în timp“). Sa se observe ca nu avem de-a face aici cu constiinta zisa „postmoderna“ a epuizarii tuturor formelor scriiturii, de unde si ideea ca totul ar fi rescriere, reciclare etc., ci reductia apare ca silnica, fortata, rezultat al unei cenzurari drastice venite din exterior si cerând complicitatea subiectului ostenit de atâtea injonctiuni din afara spatiului sau vizionar. Pseudo-virtutile amneziei apar evocate tocmai ca revers ironic al unei memorii active interzise, trecuta înainte de termen ŕ la retraite. Iar „zona de frontiera“ e tocmai acel teritoriu al crizei individualizate a subiectului, prins între tensiunea trairii directe, nemediate a realului si expresia ei conventionalizata.
Acid pe retorica
Tematica disimularii cunoaste, astfel, mai multe variante metaforico-simbolice desfasurate în tot cuprinsul cartii: „un abur benign, estompând superficile cotidianului“, „spaima (ce) se înfasoara diafan în juru trupului“, „Doamne, cum pielea mea s-a îngrosat / s-a acoperit cu solzi metalici“, „doamne, cum m-am înasprit ca o crusta pe o rana veche“, „cu smerenie îmi asez masca necesara pe chip“, „câte piei solzoase si câte învelisuri lepadate ale sinelui“, – si nu lipseste, în context, nici figura „saltimbancului mecanic“, varianta a modernistului „clovn farsor“ deposedat de atributele marelui romantism. Treptat, asemenea „învelisuri“ gliseaza spre zona limbajului, a retoricii care poleieste discursul poetic. O întreaga estetica a transfigurarii este pusa, prin antifraza, sub semnul întrebarii, amintind, pe linia acelei traditii a „artisului ca saltimbanc“, de „comedia literaturii“ jucata în acei ani si de un Petru Romosan: „Va strig sa-mi vopsiti unghiile în verde / sa drapati aerul pe care îl respir în cuvinte nobile, zornaitoare“ – dar cu un soi de mauvaise conscience autoflagelatoare, parca mai ascutita: „limba mea poarta germenii distrugerii, / am îmbracat-o în plus rosu-vermeil din toti gândacii / de pe trupurile celor care mor noapte de noapte în mine, / hoituri puturoase, sublima mea mica pretiozitate“... Si, în acelasi poem, o sugestie privind ambiguitatea trairii estetizate, acceptata, cumva, ca inerenta în „sofistica“ ei: „Oho, am vazut scena sublima din manuale / când ea saruta creierul iubitului în cursul fiecarei nopti de dragoste, / buzele ei uscate înrosindu-se de sângele meningelui; / noi ne vom mântui prin febra, îmi spunea, / dispretuind manualele, tratatele, cursurile / si eu închideam în mine acest sofism neasteptat, / dogma cea mai aleasa pe care am cunoscut-o“ („Logos despre mica mea pretiozitate“).
Inerenta acestei nesigure frontiere dintre scris si trait, dintre sentiment si expresia lui verbala, mentine discursul în starea de inconfort despre care am mai vorbit. Orice noua retorica nu face decât sa neutralizeze, înfrumusetând-o, suferinta reala, dându-i un stil, reconstruind-o lucid, chirurgical, ucigând-o, de fapt, prin cizelare si geometrizare: „vom pasi spre o noua retorica. / Cum cuvintele tale se desparteau de tine, / se îndepartau înspaimântate, se poleiau în culori lucitoare, / cum te lasau gol în fata sintexei. / Si iata suferinta se strecoara-n tratatele de poetica, / durerea perfid se insinueaza în prozodie, / trupul se descompune-n figuri de stil /.../ ce halou luminos prin viscere, / ce „mort frumos cu ochii vii“, ce sublima extaza a simturilor, / o pata de sânge stralucitoare pe creier, / ce moarte perfecta pe stiletul chirurgului“... („Intrarea în burg“).
Este, în asemenea versuri, ceva din nemultumirea, prin vecinatatile poeziei echinoxiste din anii '80, a lui Aurel Pantea în fata aceleiasi sintaxe, a acelorasi figuri de stil, a aceleiasi repudiate retorici, numai ca cu un plus de acid, într-o tonalitate mai încordata, dusa pâna la sarcasm la autorul „Casei cu retori“. „Dantul buf din piata Metaforei“ are loc si la George Achim, însa cu un fel de lejeritate de balerin un pic obosit de piruetele în care nu mai crede, însa pe care se simte – ori se simtise – cumva obligat sa le schiteze în spatiul unei poezii ale carei reguli le cunoaste prea bine, ale carei mecanisme stie sa le demonteze cu îndemânare si rafinament al „regiei“. Caci autorul acestor poeme scrie cu destula detasare intelectuala despre starile sale lirice, ba uneori are si câte-un pigment mai apropiat de amintitul sarcasm, de o raceala a tonului ce trimite spre taietura severa, de chirurg-artist, descins din tablouri flamande, a lui Emil Hurezeanu dintr-un poem ca „Lectia de anatomie a doctorului Barnard“, regasit aici în ecou, în micul poem „Un ceas de dragoste în odaia doctorului Tulp“, ce dezvolta un motiv liric de oarecare raspândire în toata poezia generatiei optzeciste, de la Mariana Marin si Alexandru Musina, la Marta Petreu: „Sa respiram din flacoane glasate sarurile / odoarea privata a parintilor, o portie dubla de somnifere, / amnezia voita si / se-apropie magistrul, luminatul, cortegiul nuptial dinspre stânga, / tonuri împietrite, reci, degradeuri subtile, / numai noi ne zvârcolim într-o pata de culoare, / înfasurati în trei coti de purpura, propria noastra piele, / numai noi ne zornaim vertebrele sub o pensula flamanda, / în timp ce tu proclami doctoral / sira spinarii mele drept cel mai nobil simbol de verticalitate“.
„Poetii sunt un popor primejdios“
Neutralizarea prin estetism a unor posibile tensiuni existentiale, acel soi de cinism în raport cu datele prozaice ale realului pe care îl contine aproape orice exces de ornamentica a traitului este, poate, tema fundamentala a acestei poezii ce-si descopera în actul transfigurarii un soi de pacat originar. Mai transparente sau ratacite cu rafinament în meandrele versului, aluziile la artizanatul si orfevreria excesive angajeaza si chestiunea autenticitatii poeziei, mai exact a gradului de alterare pe care medierile metaforico-simbolice îl provoaca primului impuls, sincer si spontan, spre expresie. Constient, în principiu, ca poezia adevarata „intra în istorie pe usa din dos / pe culoare prelungi-vuitoare, printre portarei / agramati, asistolici, printre cutii de conserve / cu fasole sleita la masa de prânz“ si ca „Poetii sunt un popor primejdios, gura lor miroase / a teava de tun precum botul iezilor miroase a lapte“, subiectul liric este mai apoi atras cu deosebire tocmai de ipostazele contrare, de factura celor evocate mai sus, adica, în fond, spre un lirism de tip „deceptiv“, cum îi place sa spuna lui Al. Cistelecan. Caci, în fond, si George Achim aspira la o prospetime a trairii si a ecoului ei verbal – „Câta limpezime as vrea sa contin uneori si câta lumina, / dar pe cuvintele se întorc de pe buze umilite, printre viscere“ -, o „sinceritate reprimata ia locul celei depline, râvnite, sub cele doua presiuni resimtite la fel de puternic, din partea realului falsificat ce obliga la autocenzura, si dinspre însesi conventiile Poeziei. Supus acestora, poetul pare „un întelept în vreme de seceta“, asimilabil în chip semnificativ unui „zeu batrân si pervers la / marginea unei epoci de dictatura a formelor“ , iar poemul sau poate fi atunci definit – foarte sugestiv – ca „o greseala expiata, o penitenta sacral acordata“. Numai ca absolvirea de pacatul estetizant e departe de a fi deplina si subiectul liric gaseste mereu ocazii de a amendare a aceea ce am numit deja neutralizare prin „stil“ si ornamentica a reactiilor spontane si fruste în fata vietii: „niciodata cuvântul meu nu a adus ploile / ci doar uneori gurile noastre însetate, flamânde, / mestecau petale de trandafiri presate / între filele manualului de retorica“ – ne spune cam prea explicit un poem. Alteori e evocata pseudo-hiperbolic, cu gesturi de studiata emfaza, „scrierea Historiei despre dragostea noastra cea neasemuita, / despre lantul cu verigi de aur care ne unea vârful limbii“ , „inteligenta noastra rasfatata în pubele-aurite“, „spuma metaforelor“ prin care „poezia te face fericit“, „concepte“, „utopii“, un lexic pretios – „într-un vesperiu, lexiconul deschis, cucuveaua, scarabeul“ , pâna si ipostaza tacuta a eului, modelata, de asemenea, dupa tipare mostenite: „Tacem livresc si frumos“... Exemplele sunt si mai numeroase, rotindu-se în jurul ideii de supralicitare toxica a cuvântului frumos, nobil, ceremonios... Câteodata, se spune direct lucrurilor pe nume – „Zace retorica-n noi ca un catel gudurându-se“, „teme-te de acei care au întotdeauna dreptate / ei sunt stapânii unui imperiu de despotism al tiparelor“, dar nu departe se afla, în formulari mai expresive, urma starii de subînteleasa, cvaisironica situare în postura fals linistitoare a poetului cu dictiune perfecta, ca masca-bandaj a frigului interior. „Atât de singur încât mi s-a facut frig, / atât de discursiv ca deodata mi-e bine“...
Rezumând, poezia lui George Achim este, în chip esential, o interogatie, sa-i spun „autocritica“, privind conditia poetului si a poeziei în ceea ce se numise într-un poem deja citat „o anume literatura de frontiera“, reflectând asupra dublei, inconfortabilei situari, între cele doua constrângeri, – ale istoriei si ale esteticului ce pericliteaza prin exces de distilare fondul vital al poeziei. Ea pastreaza, desigur, un anumit aer de familie cu ambianta echinoxista pe cale de a-si lichida datoriile fata de lirica transfigurarii, dar si cu „optzecismul“ în curs de articulare, în latura manevarii ironice (si elegiace, în cazul sau) a unor conventii de-acum constientizate ca fiind neprielnice noului pariu pe autenticitatea trairii. O poezie de extractie livresca, desigur, dar pornita decis si expresiv împotriva livrescului.

Subtitlurile apartin redactiei