Marguerite Yourcenar. Paradoxurile (auto)biografiei


Autor: RODICA GRIGORE
Cultura nr.:177 / 2008-06-12 / Sectiunea: Cultura cultura literara :

Marguerite Yourcenar, „Poveste albastra“,
traducere de Corina Neacsu,
prefata de Josyane Savigneau,
Bucuresti, Humanitas, 2007.


În studiul „Soi-męme comme un autre“, Paul Ricoeur încerca sa defineasca identitatea narativa si cea personala, pornind de la constatarea ca cea dintâi nu este decât „locul cautat al chiasmului dintre istorie si fictiune“. Disociind între identitatea ca idem si identitatea ca ipse, Ricoeur insista asupra echivocitatii termenului generic care desemneaza, fara nici o diferentiere, o multitudine de nuante. Astfel, în vreme ce „ipseitatea“ nu implica asertiuni privitoare la un pretins nucleu neschimbator al personalitatii, „idemitatea“ („memeté“) reprezinta o ierarhie de semnificatii: identitatea absoluta, simultaneitate si permanenta în timp, reductie a diferentei, a variabilitatii, a discontinuitatii si a instabilitatii. Ca trasatura constitutiva a ipseitatii, alteritatea desemneaza variatiile identitatii narative, esentialmente dinamica. În felul acesta, pe masura ce naratiunea înregistreaza eclipsa identitatii personajului, ea îsi va pierde, desigur, si atributele strict narative.

Fictiuni identitare

Marcând o evidenta schimbare de paradigma, înca din perioada scrierilor sale din deceniile trei si patru ale secolului trecut, Marguerite Yourcenar a facut din aceasta adevarata drama a constiintei mereu duble sau dedublate a eului unul dintre subiectele sale principale. Opera sa a parut, tocmai din aceasta cauza, ocazia cea mai potrivita oferita criticii de a vorbi despre instaurarea regimului unei fictiuni „de consacrare a pierderii identitatii“, în conditiile în care ipseitatea a început, ea însasi, sa-si piarda consistenta. Interpretata adesea drept o deschizatoare de drumuri în numeroase domenii ale prozei, precum si – mai ales – în ceea ce priveste modul de tratare a unor teme tabuizate sau evitate anterior, Marguerite Yourcenar, prima femeie primita în Academia Franceza, tinde, de multe ori, înca din „Alexis sau lupta zadarnica“, „Amintiri pioase“ sau „Arhivele nordului“ si pâna la fragmentele din „Tour de la prison“, sa descompuna formula narativa, în paralel cu o tendinta accentuata de stergere a identitatii personajului-narator, cu scopul declarat de a transforma textul într-o varianta elaborata de eseu, parând a duce, uneori, pâna la o reala deconstructie a naratiunii si la etapa urmatoare, numita de Ricoeur „criza închiderii“ ei. În fond, scriitoarea nu face altceva decât sa aplice, la nivelul literaturii, motto-ul pe care l-a repetat de foarte multe ori si despre care nu a ezitat sa afirme ca i-a ghidat existenta si a individualizat-o în mijlocul lumii în care si-a desfasurat existenta: „Nu cred asa cum cred ei. Nu traiesc asa cum traiesc ei. Nu iubesc asa cum iubesc ei.“

Volumul „Poveste albastra“ reuneste trei texte ale autoarei: „Poveste albastra“, „Întâia seara“ si „Farmece“, scrise, dupa marturisirea lui Yourcenar însasi, la începuturile sale literare, în jurul anului 1930. Iar daca în „Poveste albastra“ avem de-a face cu strategia consacrata a povestii ce pare a relua vechi legende orale (un loc unde totul pare a sta sub semnul unui blestem al safirului si unde personajele, plecate în cautarea înavutirii rapide, vor sfârsi în moarte sau în automutilare), în „Farmece“, în ciuda cadrului italian, cititorul va întâlni atmosfera ce domina povestirile orientale ale scriitoarei: oamenii cred cu tarie în vraji, iar un exorcist vine sa alunge raul si sa descopere vrajitoarea printre femeile adunate la capatâiul unei tinere bolnave de tuberculoza. Cât despre „Întâia seara“, ei bine, aici povestea este mai complicata, Yourcenar aducând, în legatura cu acest text, o multime de detalii ce dezvaluie un complicat joc literar initiat de tatal sau, Michel de Crayencour, care ar fi furnizat fiicei o prima varianta a scrierii, pornind, daca e sa-l credem, de la o serie de date si detalii personale. În acest text, un cuplu de curând casatorit, aflat în calatorie de nunta în Elvetia, e confruntat cu noile probleme carora mariajul lor trebuie sa le faca fata. Dincolo de detaliile legate de subiectul în sine, de la marturisirile autoarei referitoare la geneza acestui text au pornit si numeroasele interpretari în cheie biografica sau autobiografica a operei lui Marguerite Yourcenar (cumva printr-o filiera mediata de pasiunea literara a tatalui) tinându-se cont si de faptul ca, astfel, adevarul nu mai este doar imagine a fiintei ori idee a naturii sale, ci fiinta situata într-un câmp subiectiv care deformeaza vederea, dar tocmai astfel permite exterioritatii sa se supuna în întregime. Sinele este proiectat în afara, se vede dintr-o data expulzat într-o lume exterioara si se descopera, cu oroare sau bucurie – ambivalenta tipica a unei constiinte expulzate – jucându-si siesi un spectacol, asa cum se întâmpla, de exemplu, si în „Memoriile lui Hadrian“. Si tocmai de aceea, în planul artei, scrisul este imaginat de scriitoare ca fiind o veritabila cura si o salvare – unica posibila – din si de raul existentei. Pe de alta parte, demonstratia textuala si spectaculara pe care o face autoarea în întreaga sa opera se bazeaza pe un model al lumii construit exclusiv în conformitate cu necesitatile re-prezentarii, iar acest fapt este evident si în „Poveste albastra“.

Allobiografia sau inventarea sinelui

În fond, raspunsul la lunga disputa în legatura cu posibilitatea sau, dimpotriva, imposibilitatea de a include textele lui Marguerite Yourcenar în categoria autobiografiilor, a jurnalelor sau a altor texte de frontiera aici se gaseste: caci trebuie sa recunoastem ca autobiografia nici nu este viata, ci inventie a vietii prin scris. Ea apare numai în conditiile în care viata personala, acea variatie existentiala din jurul temei fundamentale a eului întâlneste activitatea scrisului, „graphia“. Asadar, am avea de-a face cu un raspuns dat vietii, cu o analiza a acesteia, dar, asa cum se întâmpla în „Întâia seara“, si cu o punere în scena a reprezentatiilor eului, cu spectacolul sau, cu o reinventare de sine. Toate facându-se prin intermediul si cu mijloacele artei, ale imaginarului si spectacolului. Doar în felul acesta, existenta – niciodata cea exclusiv personala – poate fi transformata în scriitura. Avem de-a face, asadar, cu o supradimensionare a subiectivitatii, care va sfârsi, desigur, prin a modifica raporturile dintre eul creator si obiect, în primul rând prin intermediul unui foarte interesant proces de introversiune, de interiorizare acuta a unei relatari epice care are ca prim efect punerea sub semnul întrebarii a realitatii însasi, vinovata de a se fi devitalizat sau banalizat.

Daca recitim, însa, fie si numai textul povestirii „Întâia seara“, raportându-l, fara îndoiala, la modelul reprezentat de „Memoriile lui Hadrian“, întelegem ca Marguerite Yourcenar a nutrit proiectul extrem de îndraznet de a scrie, în mod experimental, un anumit fel de istorie fals autobiografica, nefocalizata pe un singur protagonist. Richard Butler a inventat termenul de allobiografie (din grecescul allos care înseamna altul) menit sa desemneze un asemenea tip de relatare personala interesata mai mult de lumea exterioara si de avatarurile eului în cadrul acesteia. Pentru Yourcenar, nu doar lumea interioara a eului este capabila sa-si impuna punctul de vedere asupra a ceea ce se afla în lumea exterioara, ci dimpotriva, lumea însasi îsi impune reprezentarile ei spectaculare asupra tuturor celorlalte aspecte ale operei. Din acest punct de vedere, Marguerite Yourcenar se încadreaza si printre autorii care au ilustrat, mai ales în literatura franceza afirmata dupa cel de-al doilea razboi mondial, tema interogatiei implicite asupra eului, dar într-un alt sens decât se întâmpla acest lucru în opera lui Michel Butor sau Maurice Blanchot. Iar cunoscuta afirmatie a scriitoarei (raportata, evident, la cea a lui Flaubert) referitoare la relatia dintre ea si personajul sau favorit „Hadrien c'est pas moi, mais je suis devenue Hadrien“ nu face decât s-o individualizeze, o data în plus, în cadrul literelor franceze si nu numai. În fond, vorbind mereu despre altii, Marguerite Yourcenar n-a facut altceva decât sa se caute pe sine, si unde altundeva s-ar fi putut regasi mai bine decât în carti marea prietena si interpreta a lui Borges... Astfel încât, în ultima analiza, trebuie sa admitem ca marturisirea lui Yourcenar – aproape identica cu cea a împaratului Hadrian din propria sa carte „mes premieres patries ont été les livres“ – este perfect justificata: „Mi-am început viata asa cum, fara îndoiala, mi-o voi si sfârsi: în mijlocul cartilor.“