Razboiul „Caragiale“ continua


Autor: AL. CISTELECAN
Cultura nr.:118 / 2008-04-17 / Sectiunea: Cultura cultura literara : Stricto sensu/ri

Ai zice ca, odata morti, scriitorii duc cu ei pe ceea lume toate patimile pe care, ca oameni asa-si-asa, mai cu defecte si lipsuri, le-au stârnit si întretinut; ca, dusi de-aici, ne dezleaga de orice implicare afectiva în ce-i priveste, fie ca e vorba de viata, fie ca e vorba de opera, faptele sau caracterul lor.

Cine cu cine tine?


Marele avantaj (ipotetic) al unui scriitor mort e ca nu mai stârneste patimi si, prin urmare, poate fi lasat la exercitiul neafectat al întelegerii dupa puteri. Asta în teorie; în practica, însa, lucrurile nu se potrivesc întotdeauna. Sunt câteva „patimi“ literare care nu s-au stins nici dupa ce vremea a trecut cu „tavalugul“ istoric peste ele. Nici azi comentariile la Macedonski, bunaoara, nu sunt insensibile – afectiv insensibile – la disputa lui de întâietate cu Eminescu (si la felul în care a crezut el de cuviinta s-o transeze). Comentatorii au ramas fie de partea lui Eminescu, fie – mai cu dificultate – de partea lui Macedonski. Cu atât mai evident devine cazul când e vorba de cei doi Caragiale, I.L. si Mateiu; aici rezulta obligatoriu ca exegetii sa ia pe fata partea unuia sau altuia si sa fie limpede cine cu cine tine, cu tatal sau cu fiul. Obiectivitate – sau ceva de genul asta – nu încape; nici nu mai punem ipoteza vreunui amuzament biografic mai detasat care sa vada în cei doi niste personaje cam la fel de încarcate de pacate când e la o adica sa vedem care din ei a fost mai afurisit sau mai deconstructiv în interiorul relatiei dintre ei. Cam ca-n casniciile care trebuie desfacute, vina va fi fiind si aici impartial repartizata; nu e unul vinovat si celalalt inocent; ba poate ca nici macar unul mai vinovat decât celalalt. Ambii Caragiale mizau cam pe aceeasi mentalitate de rentier, de uzufructuar, si ambilor le cadeau bine mostenirile si „tunurile“ de un fel sau altul. Daca nu seamana nicidecum în arta, în comportamentul social, în mediile frecventate, seamana ca un tata si fiu buni la conduita când e vorba de bani sau de onoruri si functii publice. Le-ar fi vrut amândoi pe toate, nu pe nemerit (nu întotdeauna), dar fara efort, daca s-ar fi putut.

Scriind „Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român“ (Editura Compania, Bucuresti, 2002), Ion Iovan e normal sa ia partea propriului erou. Si o si ia: pe fata, nu numai la orice ocazie, dar si unde n-ar fi fost ocazie, mai liniar si mai perseverent decât ar fi facut-o Mateiu însusi. Caragiale-tatal nu rateaza nici un prilej de a-si auzi ce merita (dupa Mateiu probabil, dupa monograf sigur); el e întâmpinat mereu cu o scriitura ostila si orice-ar fi facut iese rau. Cauza lui Mateiu e îmbratisata anume contra cauzei lui Ion Luca, cu o lipsa de detasare si umor specifica doar fanilor. Daca dorinta lui Caragiale de a avansa la Regia Monopolurilor Statului, dupa ce a avut girul junimist pentru „O scrisoare pierduta“, e doar scurt si sec ironizata (p. 21), comportamentul lui ca director al Nationalului e tratat cu directa scriitura pamfletara: „Seara de seara urmareste spectacolele Teatrului National din fundul salii, ca sa poata iesi printre primii în cazul unui incendiu“ (p. 26). Ma tem ca adaosul de motivatie îi apartine întru totul lui Ion Iovan, foarte decis sa ne arate un Caragiale scutit de orice caracter si virtuti umane (nu ca ar fi excelat, dupa cum spun contemporanii; dar tocmai pentru ca avea deja destule pacate listate, nu facea pentru ca sa i se încarce lista si cu unele de prisos). Ca-i antipatie la mijloc (fata de Ion Luca) se vede si din felul în care sunt aduse din condei unele fapte ce ar fi putut trece drept fapte bune – si în prima, si în ultima instanta. Decizia lui Caragiale de a se ocupa de studiile lui Mateiu si de a-l lua în noua lui familie – fapt aproape de merit – devine la Ion Iovan simpla „luare în gazda“; ma si mir ca Ion Iovan nu ne spune ce chirie i-a perceput. Nici faptul ca l-a înscris la un liceu de elita – si înca particular – unde era coleg cu tineri din protipendada, inclusiv cu Henri Coanda –, nu-l multumeste pe monograf; dar asta numai prin comparatie cu tratamentul aplicat celorlalti copii, care învatau acasa; lui Ion Iovan diferenta i se pare discriminare curata si ultragianta. Curge multa cerneala si despre nepotrivirile de fire dintre cei doi, evidentiate cu deosebire la Sinaia, unde tatal „privea cu mai multa multumire catre vitrina celebrului colonialist Matheescu decât spre culmile Bucegilor“ (pp. 43-44), spre deosebire de Mateiu, care contempla fascinat Castelul Peles. Deosebirea e reala, toata lumea a remarcat lipsa de „sentiment al naturii“ la Caragiale-tatal; dar nici fiul nu exceleaza, caci si el tot de mediile sociale – numai ca altele – e atras. Se poate întâmpla, nu-i o drama; si nici daca are cineva „rau de înaltime“ nu rezulta ca-i mic la suflet; bine macar ca Mateiu era dus si el în vilegiaturile si vacantele de la Sinaia; daca, Doamne fereste!, ar fi fost lasat acasa?! Nu stiu, zau, cu câte ape s-ar mai fi putut spala Caragiale-tatal. Dar unde exceleaza cu adevarat Ion Iovan în partinirea eroului e în povestea studiilor mateine; cred ca, aflând ca Mateiu nu face decât sa chiuleasca prin Berlin, în loc sa mai treaca si pe la facultate, Caragiale era cam în drept sa „se enerveze cumplit“ (p. 49); ce era sa faca? sa dea un banchet? Adica, la un caz, Ion Iovan ce-ar fi facut? Nu-i bine nici ca Mateiu are o locuinta aparte la Berlin (desi, probabil, nu ca recompensa). Nu-i bine, în general, nimic din ce nu e pe placul lui Mateiu; iar pe placul lui Mateiu nu e nimic din ce face tatal sau – sau altii în numele sau; daca, bunaoara, Delavrancea, lasat ca un fel de tutore peste fiul student la Bucuresti, n-are buna parere despre faptul ca Mateiu „este d-un gigerlism insuportabil“, el devine pe loc „fiu de carutas precupet“. Da, cam era; face asta din „raportul“ lui o scrisoare de invidie, de gelozie sociala, de micime de suflet? Cum nu era nici o sansa cu facultatea nemteasca, tatal îl trimite înapoi la cea româneasca; probabil din grija paterna, oricum am suci-o. Ei as!, la Iovan devine ca Mateiu nu e trimis la studii, ci „este împins înapoi la Bucuresti, cu dispozitia categorica de a-si lua examenele restante“ (p. 58). Ah, ce minunat ar fi fost daca tatal i-ar fi zis sa le dea-ncolo de examene si sa studieze viata de noapte! Nu prea se pune la socoteala sentimentelor paterne nici entuziasmul care-l cuprinde pe tata când afla de sonetariul lui Mateiu si când se urca brusc în tren si forteaza „Viata româneasca“ sa publice manuscrisul fiului. Devine însa grav ca, la întoarcerea de la Iasi, îi face fiului morala în tren! Noroc doar ca nu mult dupa aceea Caragiale-tatal moare si fiul poate revendica – în chiar calitatea sa, anume invocata în argument, de fiu al lui Caragiale – postul de sef de cabinet la Lucrari Publice.

Materie pentru psihocritici

Ca simpatia lui Ion Iovan pentru eroul sau e mare si definitiva, ba chiar fara rezerve, e lucru de admis; dar de ce trebuia sa mai prelungeasca si pe cont propriu razboiul dintre Mateiu si IL, e mai greu de înteles. N-o fi fost idila permanenta între cei doi, vor fi fost si tensiuni care au explodat din când în când (destul de urât, dupa jurnalul lui Mateiu), dar de aici nu deriva ca romanul lor e unul cu un personaj negativ pâna-n capat si cu celalalt pozitiv pâna peste poate; sau cu unul total neîntelegator si meschin si cu celalalt total neînteles si sublim. O biografie mai putin implicata în acest razboi l-ar fi facut si pe Mateiu mai credibil; iar când e vorba de viata lui Mateiu, ceva umor e de trebuinta oricarui biograf.

Opera lui Mateiu e cea mai clara procesare în triumf a unui „complex al lui Oedip“ din literatura noastra; complex dezvoltat, desigur, ca „detronare“ a tatalui, ba chiar ca renegare a lui. Iar Ion Iovan are mai mult decât dreptate sa considere – nu între operele mateine, ci drept prima opera mateina – „stilul de viata“ al acestuia, personalitatea ca persona pe care acesta si-a construit-o. Ce vrea cartea lui e „sa conduca interesul atâtor cititori sedusi de textul matein spre alcatuirea omeneasca a creatorului «Crailor...»“, (p. 5). Si procedeaza, în acest scop, foarte eficient, tinându-se doar de firul vietii, într-un fel de „tabel cronologic“ foarte detaliat; nu înainte, însa, de a reconstitui riguros povestea jurnalului, scrisorilor si agendelor lui Mateiu, cu originalele pierdute (aparte câteva scrisori) si transmise posteritatii în copii trunchiate sau chiar „rezumate“. Cu siguranta daca cineva va gasi pe undeva jurnalul lui Mateiu – dupa cum lasa o speranta si Ion Iovan – el va produce o adevarata revelatie (si sigur va scoate si bani buni).

Bovarismul nobiliar al lui Mateiu, tradus în conduita concreta, nu doar satisfacut de himere genealogice, e urmarit pas cu pas de Ion Iovan, care noteaza redundant toate ritualurile în care acesta e cultivat (aniversarile scrupuloase ale tuturor decoratiilor, ridicarea flamurii la Sionu etc.), pâna la deplina multumire a „starii seniorale“; unora dintre monografi, ca sa nu mai spunem de contemporani, toata aceasta conduita li s-a parut caraghioasa; nu si lui Iovan, care ia „constructia de sine“ a lui Mateiu în serios si în grav. Si bine face, pentru ca asa se vede mai limpede în ce fel evolua „complexul“ patern si cum determina el viata si opera lui Mateiu, ambele numaidecât psihocriticabile. Cum Ion Iovan nu scrie decât despre „viata lui Mateiu“, el nu se implica în explicatii psihanalitice, chiar daca acestea nu i-ar fi fost departe. Dar faptele pe care le însira si pe care le reconstituie cu câta rigoare se putea devin ele însele un document psihanalitic. Dupa biografia lui Iovan, psihocritica îsi poate face treaba mult mai linistita si poate aplica, aproape cu succes garantat, metoda la Mateiu. Fireste, însa, ca unele explicatii, fie si în fuga, sunt avansate si de Iovan. Goana lui Mateiu dupa ordine si decoratii, tratata drept simpla vanitate de altii, e la el justificata prin faptul ca aspirantul ar fi fost „constient de valoarea sa“ si, prin urmare, pe bun temei, „considera ca exceptiile individuale trebuie sa fie evidentiate public prin anume însemne ale meritului si nobletii“ (p. 77). Nu-ncape vorba ca Mateiu era constient de valoarea sa si ca avea o mare stima de sine; era chiar prea constient si avea chiar prea mare stima; dar pe la 1914, când primeste o decoratie ruseasca, aceasta valoare nu se putea observa decât de el însusi; si chiar si de el cu greu. Important e însa – si aici Iovan are din nou dreptate – ca pâna la urma a meritat toate decoratiile, chiar daca nu atunci când le-a si primit. Si mai important e ca Mateiu iese din biografia lui Iovan cu un profil pregnant, desi biografia ca atare nu e decât un scenariu biografic.