D.G.L.R. – pe cat posibil, fara subiectivisme


Autor: CRISTINA BALINTE
Cultura nr.:116 / 2008-04-03 / Sectiunea: Cultura cultura literara :


O stafie a bântuit aproape un deceniu lumea noastra literara postdecembrista. Fara sa fie vorba, aici, în rolul principal, nici despre odiosul comunism, nici despre umbra înspaimântatoarelor dosare de Securitate. Elementul în cauza a circulat, în destul de lunga perioada mentionata, mai întâi cu numele: „Dictionarul general al literaturii române“; apoi i s-au profilat intentiile ambitioase – sa ofere imaginea exhaustiva a starii „Literelor“ românesti la sfârsitul secolului al XX-lea, sa reuneasca informatii biografice despre autori, analize succinte ale scrierilor, prezentari ale institutiilor culturale, definiri de concepte, liste bibliografice complete si repere critice orientative. Începând cu 2004, dupa tatonari, insurgente, îngretosari, dezbateri si paradezbateri legate de principiile de redactare a articolelor, corecturi, sedinte de lucru, descoperiri de articole predate si uitate între timp prin dosare, stabilire si restabilire de liste cu „intrari“, acel virtual fantasmagoric a capatat treptat, pâna acum, consistenta a sase volume. O performanta meritând daca nu pretentioase laude, atunci macar respectul materializarii unui proiect de amploare, în ani în care initiativele culturale nu scapa decât rareori de tavalugul rentabilizarii.

Era necesar un astfel de instrument lexicografic? A fost o eroare obstinatia în alcatuirea lui? Nu îmi propun sa iau în calcul vasta mitologie, „fundalul“, „subsolurile“ si „colturile“ care privesc Dictionarul. De altminteri, despre „proiectul prioritar“ am aflat prima oara în 2000, atunci când, dupa angajarea la Institutul „G. Calinescu“, am avut de ales de pe una dintre multiplele liste câtiva autori, subiecti ai unor viitoare articole D.G.L.R.. Am sa consider, în consecinta, numai importanta produsului finit, singurul capabil prin continutul validat de coordonatori sa scuze ori sa acuze.

Luat în ansamblu „Dictionarul general al literaturii române“ este o lucrare onorabila. Ca orice întreprindere de mari dimensiuni si de complexitate asemanatoare are plusuri si minusuri inerente. În egala masura, stradania perfectionarii (clarificarii) pe parcurs a metodei de lucru se observa cu usurinta, existând un salt calitativ între primele doua volume si urmatoarele.



Daca ar exista o concurenta reala în domeniu, s-ar putea opera o selectie. În Vest, dictionarele de literatura, si mai ales cele de scriitori, sunt pe alese: academice, universitare, regionale, subventionate de comitete nationale, fundatii, mari edituri. În România, în afara dictionarelor locale scoase de biblioteci, primarii, a câtorva dictionare profesionale (i.e. de medici-scriitori, de scriitori din Radio) si a înca unora editate de comunitati (i.e. evreiasca, armeana), bibliografia se reduce, exceptând inserturile de specialitate din enciclopedii precum „Cugetarea“ si dictionare mari/mici enciclopedice, la: Marian Popa, „Dictionar de literatura româna contemporana“; Mircea Zaciu (coordonare si revizie stiintifica), în colaborare cu M. Papahagi si A. Sasu, „Scriitori români“; Dim. Pacurariu (coordonator), „Dictionar de literatura româna. Scriitori, reviste, curente“; „Dictionarul literaturii române de la origini pâna la 1900“ al Institutului „A. Philippide“ din Iasi; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coordonare si revizie stiintifica), „Dictionarul scriitorilor români“, cu varianta „Dictionarul esential al scriitorilor români“; Aurel Sasu, „Dictionarul scriitorilor români din Statele Unite si Canada“; Florin Manolescu, „Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989“; Ion Pop (coordonare si revizie stiintifica), „Dictionar analitic de opere literare românesti“; Aurel Sasu, „Dictionarul biografic al literaturii române“. La finalul enumerarii este bine de precizat ca aceste lucrari, la rândul lor utile unei culturi care în deceniul opt al secolului al XX-lea „resimtea absenta unui dictionar special al scriitorilor români [...] ca o dureroasa lacuna“ (v. Prefata lui Mircea Zaciu din „Scriitori români“, 1978), functioneaza complementar, contribuind prin parti la configurarea întregului.

DGLR-ul se ambitioneaza sa articuleze toate compartimentele definitorii ale profilului unei literaturi („autori, publicatii, concepte, curente, scrieri anonime, grupari si institutii literare, traducatori în si din limba româna“), îndeplinind corect unul dintre principiile de baza ale unui lexicon, si anume cel cumulativ. Un calificativ satisfacator se poate acorda  manierei de selectie si de verificare a selectiei, din cauza omisiunilor nu într-atât de grave, cât nefericite (i.e. Sanda Cordos, Vitalie Ciobanu, Florina Ilis, Miruna Runcan); absente, desigur de nedorit, însa atenuate în contrapartida de recuperari (i.e.Vladimir Ghika, Nello Manzatti, Andrei Scrima, Barbu Slusanschi) si aduceri la zi (i.e. Marius Ianus, Sorin Stoica, Robert Serban, Ciprian Siulea, Lucian Dan Teodorovici).



Pregatirea pentru editare a volumului al saselea (literele S-T), recent publicat la Univers Enciclopedic, a durat aproximativ un an. Destul de mult, s-ar zice în necunostinta de cauza; destul de putin pentru cât a fost/ar fi fost înca de lucrat. Nu intentionez sa creez circumstante atenuante sectiunii de „minusuri“; doar sa descriu situatia exacta de actiune. În comparatie cu literele anterioare, starea articolelor de la S, S, T, declarate „predate“, lasa de dorit, impunându-se daca nu rescrieri totale, macar completari bio-bibliografice pâna la nivelul limitei de referinta a anului 2003 (nu chiar „informatie de ultima ora“, cum se afirma comercial pe coperta a IV-a, dar cu siguranta actualizata, în conditiile stabilite). Pentru partea cu importanta majora a celor 750 de articole-titlu, cât cuprinde volumul, a mai fost nevoie de tabele cronologice, material iconografic si de o serie de citate sintetice din critica. Fara insistenta coordonatorului-general si efortul coordonatorilor-activi, în special cei de la institutele din Bucuresti si Iasi, probabil ca „stafia“ D.G.L.R. (vol. 6) nu si-ar fi modificat natura, depasind pragul de la bântuire la existenta. Numele celor responsabili cu literele S-T  se gasesc mentionate la începutul volumului, nu am sa reiau lista si nici nu doresc sa accentuez distinctia coordonatori-activi/coordonatori-onorifici. În schimb, voi indica o persoana care a ajutat considerabil la realizarea cartii, verificând în biblioteci  referinte, titluri de opere, cautând si punând la dispozitie informatie identificata cu atentie: este vorba despre Maria Teodorovici al carei nume, nefiind si autoare de articole, nu este amintit.



Una dintre controversele D.G.L.R.-ului a reprezentat-o felul în care trebuie redactate articolele, ceea ce a dovedit lipsa de experienta româneasca în practicarea acestei formule de scriere. Cum se realizeaza dincolo de zona mai precisa a bio-bibliograficului un articol de dictionar? Ce se cuvine urmarit în discursul referitor la opere? Se poate lasa autorilor de articole libertatea totala, este suficienta asumarea propriei raspunderi asupra evaluarilor critice si a întinderii textului? Desi sunt adepta „negocierilor“ cu fiecare semnatar în parte, evident cu aceia la care se mai poate avea acces, si, sincer, as renunta bucuroasa la descoperirea ambiguitatilor fortate de genul „o anume blândete“ si a ilaritatilor precum „croseteaza versuri“, figura de stil putin probabil a fi apartinut imaginarului autorului, nu vreunei autoare din off a articolului, agreez functionarea instantei de control a coordonatorilor, oameni de altfel cu experienta redactionala.

Rasfoind D.G.L.R.-ul se constata ca acele pericole multclamate ale nivelarii stilistice si  depersonalizarii semnatarilor afecteaza în amanunt, nu în ansamblu. Este ipocrit sa nu recunoastem pe alocuri rasuciri de fraze, interferente de stil. Dar totodata privind global lucrurile, fiecare autor de articol îsi pastreaza în procent rezonabil trasaturile specifice scrisului. Particularizând pe volumul al saselea, exista diferente clare de forma si stil ale analizei între eseurile micro-monografice, documentate si placute lecturii, ale lui Eugen Simion despre Nichita Stanescu si N. Steinhardt, Dan Grigorescu despre Pius Servien, si rigoarea studiului lui Dan Horia Mazilu despre Dumitru Staniloae; între textul impecabil de critica universitara al lui Daniel Cristea-Enache despre I.D.Sîrbu si cele alcatuite cu verva de Nicolae Bârna despre Mircea Horia Simionescu, Octavian Soviany, Sorin Titel, ori de Florin Faifer despre Romulus Scriban, Constantin Sion, Gheorghe Sion, Alexandru Sahighian; între ultra-documentatele restituiri de istorie literara ale lui Victor Durnea (Societatea Scriitorilor Români, C. Stere) si îmbinarile amanuntite de istorie si interpretare critica ale lui Nicolae Mecu si Constantin Hârlav.

La polul opus acestor încadrari pe deplin meritorii în normele unui dictionar de nivel academic, se situeaza, de exemplu, prima parte a articolului despre Marin Sorescu. Daca în Dictionarul Zaciu, Ion Pop reusea o imagine adecvata asupra operei, în D.G.L.R. avem un tehnicism hermeneutic, al carui loc ar fi fost mai potrivit într-o exegeza de mari pretentii, care sa puna eficient în valoare inteligenta brici a autorului cartii si mai putin subiectul discutat.

Un alt imperativ al D.G.L.R.-ului este „de a informa corect si succint“. Nu de putine ori însa în comentariile la volumele anterioare s-a sugerat ca exista deturnari de la obiectivitate, în favoarea „intereselor de grup“. Cumva teoria conspiratiei pentru aria „boema“ a lexicologiei. Cine ar suspecta „interese de grup“ într-un dictionar de informatica, de matematica sau de lingvistica? În circumstantele în care D.G.L.R.-ul ofera, pe lânga date stricte, si comentarii inevitabil posesoare ale unei cât de marunte doze de subiectivisim, este normal ca „Dictionarul biografic...“ al lui Aurel Sasu sa primeasca în presa elogiile saltarete de „primul dictionar adevarat pe care îl avem“; totusi, asa subiectiv cum este, nu trebuie sa te numesti nici Nicolae Manolescu, nici Eugen Simion pentru a sesiza ca D.G.L.R.-ul reprezinta primul dictionar de anvergura pe care îl avem.

Chestiunea informatiei sintetizate profesionist a fost înteleasa si practicata cu onestitate  de majoritatea celor din echipa actuala a Dictionarului. Sunt articole remarcabile despre scriitori si reviste din Transilvania, ori despre poeti si prozatori ai anilor'60-'70-'80 redactate de Andrei Terian: Petre Stoica, Liviu Ioan Stoiciu, Traian Stef, Mircea Tomus, revista „Transilvania“(dupa 1972); despre George Virgil Stoenescu, întocmit de Laurentiu Hanganu; despre Sergiu Salagean,  Mihai Tatulici, Virgil Tanase semnate de Oana Soare; despre Ion Stratan, Cicerone Theodorescu, Virgil Teodorescu ale Ralucai Duna.

Exceptiile de la criteriile bine articulate vizeaza cu precadere, la o prima parcurgere a volumului, articolele despre Mihail Sadoveanu (analiza lui Ovid S. Crohmalniceanu fiind lacunara în privinta cazului „Mitrea Cocor“) si Stelian Tanase (o imagine restrânsa de Monica Spiridon la activitatea de romancier, restituirile documentare, în legatura cu  procesul Noica-Pillat, ramânând surprinzator fara comentarii).



O gafa, explicabila, daca vrem neaparat, protocolar, este articolul despre Corneliu Vadim Tudor, versificator a carui opera ar rezuma principalele tendinte din istoria poeziei românesti: mesianic si avântat precum Goga si Cotrus, liric în „inflexiuni macedonskiene“, „fascinat de lumea satului“, în fine, un omagiator al lui Nicolae Ceausescu, slab relevant dupa citatul ales. Numai ca deschizând câteva plachete de versuri ale lui Vadim si consultând „Saptamâna“ lui Eugen Barbu identificam o suita de fixatii tematice, natiune-credinta-Partid-conducator-erou, carora cel mai amabil epitet, scotând din calcul „Partidul“, li s-ar limita la cosbucianism. Iar daca avansam cu documentarea dam nu peste cântece vioaie adresate Marelui Sef, ci despre accese conjuncturale în forta, de tipul „Acum, când natiunea în strai de primavara/va celebra prin fapte nucleul ei vital/noi vom ura din inimi, în zi aniversara:/Traiasca-n veci triada Partid, Popor si Tara!/Traiasca Ceausescu, Erou National!“ („La aniversarea Partidului“). De asemenea, colaborarea lui Vadim la „Saptamâna“ (omisa de altfel în articolul despre revista) însemna nu doar versuri la ocazii festive, ci si articole nu mai putin avântate de istorie si contributii patimase la rubrica de sport.

Dintre multiplele articole redactate de Dumitru Micu pentru acest volum din D.G.L.R. (Scoala Ardeleana, Mihail Sebastian, samanatorism, Horia Stamatu, Zaharia Stancu, suprarealism, traditionalism, Tristan Tzara), o reusita totala este acela consacrat ideologului N. Tertulian, atât în latura biografica, dar mai ales în ceea ce priveste calitatea stiintifica a comentariului operei. Trairea si întelegerea perioadei controversate imprima materialului lexicografic o validitate greu de obtinut numai prin lectura cartilor. Altfel, în articolul despre Stamatu se resimte lipsa accesului la întreaga arhiva de exil (eseistica ramânând nediscutata); la „Tzara“ se detaliaza prea mult aspectul simbolist, iar  relatia conflictuala dintre dadaisti si suprarealisti nu este prezentata nicaieri în text; la „Traditionalism“  disputa dintre clasici si moderni nu trimite obligatoriu, în literatura universala, la polemica de secol XVII francez, ea gasindu-se, de exemplu, si la începutul Renasterii, în Italia (literatura în traditie clasica/literatura în limba vernaculara).



Al saselea volum din D.G.L.R. se înscrie într-o serie deja profesionalizata. Cu toate omisiunile si fluctuatiile, Dictionarul însusi este o lucrare greu de repetat ca proiect luat da capo, fara suportul acestei prime editii. Pentru realizarea lui în forma aceasta meritorie s-au cheltuit timp, bani si, de ce nu, nervi. Exista satisfactia, pe de alta parte, de a fi reusit stapânirea între copertele acestor sase volume, aparute pâna în prezent, a unui colos informativ. Ca si în cazul editiilor critice, în toata lumea, numai câtiva oameni au sansa experimentarii directe a unui domeniu, e drept, întârziat la noi pentru ciber-secolul XXI, însa totusi de excelenta filologica. Lucrul la un dictionar academic nu face exceptie, iar D.G.L.R.-ul este cu adevarat un instrument stiintific pe care România, daca se mai vrea, culturala, nu îsi poate permite sa nu îl omologheze cum se cuvine.