Scriitorii si moara istoriei


Autor: CONSTANTIN COROIU
Cultura nr.:113 / 0000-00-00 / Sectiunea: Cultura : Texte si contexte


Scrise cu o pana de veritabil prozator, evocarile, eseurile si portretele in aqua forte sunt grupate de Niculae Gheran în celelalte doua sectiuni ale volumului „Cu Liviu Rebreanu si nu numai“ (de prima – „Rebreniana“ –, întinsa pe aproape o jumatate din spatiul cartii, m-am ocupat în numarul precedent al revistei noastre), intitulate „De ieri si de azi“ si „VI.P.-uri si vipere“. Cu un umor irezistibil, de tipul râsu-plânsu, „topind“ documentul, amintirea si marturia vie în pagini cuceritoare prin epica lor cu accente, uneori, realist-magice, Niculae Gheran surprinde, de fapt, spiritul unei/ unor epoci cu ale lor mentalitati, „naravuri rele“, cum ar spune Anton Pann, paradoxuri, momente triste si vesele, evenimente, personaje, unele de roman, precum „vajnicul“ Ion Stoica de la fostul Protocol de Partid si de Stat, omul care îi îngropa pe toti demnitarii, dar care s-a ocupat si de înmormântarea lui Tudor Arghezi, cu toate ca trupul poetului nu putuse fi tinut în frigider, la Elias, fiindca nu facea parte din nomenclatura! Scena în care cu adevarat profesionistul cioclu de rang înalt dirijeaza reasezarea si coborârea catafalcului în holul Ateneului Român, în asa fel încât sa fie la o înaltime potrivita cu cea a lui Nicolae Ceausescu, ce urma sa faca parte din ultima garda si apoi sa însoteasca cortegiul pâna la Martisor, este antologica prin umorul ei negru involuntar. Nu mai putin hazlii, într-o cheie totusi grava, sunt tribulatiile privind redactarea necrologului Poetului. Împatimit al documentului inedit, revelator, Niculae Gheran publica într-un alt text, intitulat „Danii si dandanale“, scrisoarea de raspuns a premierului de atunci al României, Ion Gheorghe Maurer, adresata marelui poet, dupa ce acesta „facea donatia Martisorului“ statului român. Epistola, pe care, la vremea respectiva, a redactat-o chiar Niculae Gheran, în calitatea sa de secretar al Comitetului de Stat pentru Cultura si Arta, este una dintre cele doua variante pregatite pentru a-i fi prezentate primului–ministru. Nimic mai dificil decât sa scrii asemenea texte în care trebuie sa îmbini stilul administrativ cu tonul cald, afectiv, ce se lovesc ca nuca în perete. Stiu bine din proprie experienta si, tocmai de aceea, mi se pare ca scrisoarea ce urma sa fie semnata de Maurer reptrezinta o mica performanta stilistica. Citez doar ultimele doua fraze: „Primind Martisorul, românii primesc mai mult decât un dar, îsi primesc în toate vesniciile lor Poetul./ Eu nu sunt scriitor, Iubite Maestre, dar în cuvintele mele, lapidare slove ale unui om de stat, as dori sa va transmit o unda din poezia permanenta rasfrânta din opera Domniei Voastre“. Se pare ca lui Maurer, un intelectual fin, i-a placut în mod deosebit aceasta varianta a raspunsului. Confirmarea a venit mult mai târziu: „Peste multi ani, vizitând Martisorul renovat, am avut bucuria sa zaresc pe un perete raspunsul înramat al lui Ion Gheorghe Maurer, nu diferit de cel reprodus mai sus. Azi a disparut, ca si persoana care-l semnase. Mai grav e ca a disparut actul de donatie semnat de Tudor Arghezi, din motive pe care, deocamdata, nu le întrezaresc./ Important e ca originalul si actele însotitoare se afla în arhivele mentionate ( ale Consiliului de Ministri, n.mea). Nu cred ca s-au evaporat între timp, desi în zilele noastre nimic nu este imposibil, dupa cum ne-am dumirit cu mostenirea lasata de Gojdu“.
Tot un personaj de roman, unul eminamente tragic, este Petru Manoliu – „bucurestean prin adoptie, dupa ce-si terminase osânda la Canal“. Porecla pe care i-o aplica mereu inspiratul Niculae Gheran – „Arlechinul“ - i se trage de la „multele petice colorate de pe tot pantalonul ce-i conferea un aer de arlechin“. Omul era un intelectual si un traducator de calibru. Terifianta experienta concentrationara i se trasese de la faptul ca scrisese un serial de articole despre masacrul de la Katin – „povestea celor 4300 de ofiteri polonezi, împuscati în 1940 de sovietici“. Înaltul functionar de la Comitetul de Stat pentru Cultura si Arta se ofera sa-l ajute sa-si gaseasca o slujba. Hotarâse sa mearga împreuna la Zaharia Stancu, acum presedintele Uniunii Scriitorilor, functie în care îl urma pe Mihai Beniuc. Era încurajat în interventia sa si de o întâmplare recenta, când fostul gazetar atât de temut (Dulaul, cum i s-a mai spus), devenit clasic în viata datorita romanului „Descult“, dar nu numai, îi solicitase secretarului Consiliului Editurilor, Niculae Gheran, sa-l sprijine pe un fost ziarist la „Sfarma-Piatra“ ce fusese „cândva extrem de agresiv în sustinerea unor idei totalitare“. Scurtul dialog cu Stancu merita reprodus, fiindca este simptomatic privind complexitatea vietii, neprevazutul istoriei si o anumita etica a luptei, un exemplu de fair play: „ – Nu mi-am putut retine uimirea – rememoreaza Niculae Gheran – Dar v-a fost ostil dintotdeauna, ati consumat o tona de cerneala unul împotriva altuia!“
„– Am luptat cu el cât timp a tinut o spada în mâna. Dar azi, când dusmanul îmi bate la usa sa-mi ceara pâine, nu-l pot goni ca pe un câine!“
În privinta lui Petru Manoliu, Zaharia Stancu propune sa fie contactata Editura pentru Literatura Universala, „numai ca acolo te izbesti de Ilca Melinescu (si ea un posibil personaj de roman – n.mea), în stare sa-l sfâsie, daca afla de foiletoanele antisovietice din timpul razboiului, desi omul i-ar putea face niste traduceri colosale. Mai curând renunta la etnia ei ovreiasca decât la sacramentele bolsevice. Uita-te la picioarele ei: la Siguranta i le-au bagat într-un cazan cu apa clocotita, dar a tacut mâlc“. Manoliu era, însa, la rândul sau, si el, al naibii de orgolios si suspicios. Iesise fara o vorba din sediul Uniunii Scriitorilor, la putin dupa ce intrase, iar, dupa întrevederea cu Zaharia Stancu, Niculae Gheran l-a gasit în curte plângând: „– Iarta-ma, domnule Gheran, iarta-ma!... e un ticalos. N-am mai putut rabda. Sa dea el mâna cu dumneata si cu mine nu? E un ticalos, un taran nenorocit. Domnule Gheran! Sa nu-mi întinda mâna?... Mie?...I-am fost adjunct la revista „Azi“, am colaborat ani în sir; mai mult: între 1935 si 1937, am condus singur revista. Sa nu-mi dea mâna, sa nu ma recunoasca?“ În fine, la Ilca bolsevica, cum era poreclita Ilca Melinescu, si ea o intelectuala autentica, pe care autorul o cunoscuse înca din copilarie, succesul a fost neasteptat. Serialul cu Katinul n-a contat în discutie, iar hotarârea de a-i da de lucru fostului gazetar s-a luat pe loc. Merita reprodus ceea ce i-a spus Ilca Melinescu celui care repovesteste episodul: „ – Îi dau sa traduca «Muntele vrajit» de Thomas Mann. Scap în felul acesta si de Eugen Barbu, care lucreaza cu negri, mai precis cu Andrei Deleanu care ma f... la cap toata ziua (conjuga uneori verbul facerii si desfacerii mai mult ca sa socheze, sa-si justifice pantalonii). Sparg înca un monopol si ma bucur, mai ales ca, în materie de traduceri, Barbu e priceput sa talmaceasca doar din româneste în griviteana“.
Sarmana luptatoare antifascista, victima a – nu-i asa!? – blândei Securitati interbelice, care nu facea deloc politie politica, nu avea cum sa-si imagineze ca va veni o vreme, dupa o alta „revolutie“, când si în domeniul editorial – carte, presa etc. – tocmai monopolurile unora vor face puterea, monopoluri cladite, peste noapte, pe banii statului si ai celor 4 milioane de cotizanti la partidul al carui membru de nadejde era!
O figura reprezentativa pentru epoca pe care o evoca Niculae Gheran este Ion Banuta, lacatusul ilegalist, directorul Editurii Pentru Literatura, poet nesemnificativ, dar caruia nu putini dintre poetii ce au debutat în anii ‘60 – cum am putut constata discutând de-a lungul vremii cu ei – i-au purtat si îi poarta o amintire plina de recunostinta.
Poezia sa era una de cenaclu muncitoresc, desi Arghezi nu a ezitat, într-o prezentare pe care i-o solicitase, sa-l compare pe darnicul editor cu Rouget de Lisle, poetul Revolutiei franceze, si cu Vladimir Maiakovski, poetul Revolutiei ruse. Dar toate au un sfârsit pe lume. Cariera de editor sef avea sa i se sfârseasca din cauza faimoasei antologii lirice a lui Nicolae Manolescu din 1969. Exilat la revista „Albina“, Banuta, care dovedise generozitate si uneori curaj în sustinerea unor tineri autori, ceea ce nu e deloc de neluat în seama, este si detinatorul unui mic record, dar demn de a fi consemnat într-o eventuala istorie ca o mostra de retorica. Povesteste Niculae Gheran ca la Adunarea Generala a Scriitorilor din 1965 „a insistat sa i se dea cuvântul“ rostind „cel mai scurt discurs ascultat în întreaga mea viata: „Gata, ajunge, destul!“„ Un speech ce mi se pare ca o cortina cazând peste o epoca de un dogmatism feroce. Sa fi fost acesta si sensul pe care i l-a conferit Ion Banuta?! Oricum, discursul sau este – sau ar trebui sa fie – pentru clampanitorii nostri de azi pilduitor: „Gata, ajunge, destul!“
Si, iata, tocmai când ma pregatesc sa pun capat comentariului de fata cu o concluzie care sa cuprinda o apreciere a cartii, dupa am citit... fulminantul discurs al lui Ion Banuta, îmi dau seama ca cea mai buna încheiere este tot un fragment dintr-un text al lui Niculae Gheran:
„Oameni mici si oameni mari... Dumnezeu stie cine si cum îi masoara, câta vreme dimensiunea lor difera de la o zi la alta, ca sa nu insist asupra reevaluarilor intervenite pe parcursul mai multor generatii (...) Cine nu stie ca, traind printre ai sai, Van Gogh n-a izbutit sa vânda decât un singur tablou – si acela cumparat de fratele lui? Care muzeu de pe mapamond nu se mândreste astazi ca poseda o pânza din picturile lui, o gravura sau macar un desen? Mai aproape de noi, pe vremea lui Eminescu, un poet ca Vasile Bumbac beneficia de o mare notorietate. Daca la bursa valorilor hazardul ramâne hazard, inovatia având uneori în public si un rol inhibitor, la ruleta politicii competitia se înrudeste adesea cu iluzionismul. Câstiga cel care, mintind frumos, începe sa si creada ce spune, mai ales când altii din jurul sau îi lauda „adevarurile“. Nu conteaza ca vine ca sa plece, ca în perspectiva istorica de acesti pigmei nu-si va mai aminti nimeni... Deocamdata moara continua sa macine“.
Da, o mai buna încheiere nu se putea!