Medalie de aur la Cannes, atelier pierdut la Bucuresti


Ana Rus in dialog cu Victoria Anghelescu

Autor: Victoria Anghelescu
Cultura nr.:79 / 2007-07-05 / Sectiunea: Cultura interogatiei :

Nascuta in 1947, in satul Batin, absolventa a Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu“ din Cluj, la clasa profesorilor Virgil Fulicea si Mark Egon Lovinth, sculptorita Ana Rus debuteaza expozitional in 1979, la Cluj. Vor trece aproape douazeci de ani pana la a doua expozitie personala, la Bucuresti, de data aceasta. Sase personale, cinci participari la importante expozitii colective internationale, la Belgrad, New York, Budapesta, Salonic si Cannes ii aduc recunoasterea lumii artistice si nu mai putin de cinci premii: Premiul pentru Ceramica la Salonul de Arta Decorativa de la Muzeul National Cotroceni (1996), Premiul si Diploma de Onoare pentru donatia Efigia „Prof. Ing. Dimitrie Leonida“ la Muzeul Tehnicii Prof. ing. Dimitrie Leonida din Bucuresti, Diploma de onoare „Solidaritatea prin arta“ si promovarea atitudinii umaniste si integrative, acordata de Guvernul Romaniei (2003), Ordinul Meritul Cultural in Grad de Cavaler, acordat de Presedintele Romaniei (2004) si, recent, Diploma si medalia de aur la Cannes (Franta), la Salonul International de Pictura, Sculptura si Arte Decorative.

Sculptura Anei Rus se pastreaza in zona figurativului, ponderea avand-o imaginile-semn. O lume de personaje delicate sau fruste, in piese tinand de plastica mica sau cu virtuti monumentale, femei cu delicate siluete, torsuri din care nu lipseste senzualitatea, transpuse in teracota, in portelan sau in alama, se alatura metaforelor cosmogonice pe care le reprezinta bizarele oua din sticla, deschise catre exterior. Structurate pe cicluri, lucrarile ne aduc in fata ochilor fie spiritualitatea religioasa, de la „Adam si Eva“, trecand prin „Marul“ pacatului originar, la poluarea gandului si a comportamentului din portretele ciclului „Anotimpuri“, de exemplu, sau la figurile unor personalitati emblematice.

Nu vom starui aici asupra creatiei Anei Rus. Vom aminti numai lucrarile sale – comanda publica, mai putin cunoscute de amatorii de arta. De la exteriorul Bisericii Ortodoxe din Petresti – Gherla, la Fecioara Maria de la Lourdes, plasata la Manastirea Cetatuia Negru Voda – Sat din Cetatenii de Arges sau la Biserica Greco-Catolica din satul natal Batin, de la Sf. Anton de Padova din Biserica Catolica Sf. Petru si Paul din Bucuresti la efigia lui Decebal sau la aceea a lui Mircea Eliade – lista nu este exhaustiva –, artista demonstreaza o remarcabila vitalitate creatoare, de conceptie si formala.

Piese semnate de Ana Rus se gasesc in colectii particulare din Ungaria, SUA, Franta, Belgia, Italia sau in muzee din Romania, la Institutul Francez din Bucuresti si la cel din Budapesta, la Sorbona.

Pentru bucuresteni, s-ar cere o noua expozitie. Pentru clujeni, pentru iubitorii de arta din Ungaria sau Franta, lucrarile ei au „vorbit“ in ultimii doi ani. Si au vorbit bine. Dovada, medalia de aur pentru sculptura, decernata la inceputul lunii iunie 2007, la Salonul International de la Cannes, care, de noua ani, isi impleteste destinul, cel putin in timp, cu Festivalul International al Filmului. Imediat dupa decernarea Palme d’Or regizorului roman Cristian Mungiu, Ana Rus avea sa primeasca, in acelasi oras, o medalie de aur ce marturiseste despre aprecierea artei romanesti in general. Interviuri in Franta, la Radio France International, au marcat momentul, anuntat destul de precar in presa romaneasca.

Activitatea prolifica a artistei, calitatea lucrarilor, diferenta dintre medaliata de la Cannes si sculptorita pe cale sa-si piarda atelierul la Bucuresti ne-au indemnat sa-i solicitam un interviu.


„S.O.S. Oameni!“

Victoria Anghelescu: Metal, ceramica, sticla ... Care a fost prima pasiune?

Ana Rus:
Modelajul. De la el am ajuns la materiale. Maestrul Fulicea, in facultate, ne-a obisnuit sa gandim lucrarea in functie de material. Sculptorul, vrem s-o recunoastem sau nu, este subordonat materialului. Am folosit multe materiale, tocmai pentru a vedea ce-mi poate oferi fiecare.



V.A.: Ati facut studiile la Cluj. Cat timp ati ramas acolo?

A.R.:
Dupa cei sase ani de facultate, a fost o perioada destul de agitata pentru mine. Am fost repartizata pe un post ocupat la Calarasi, intr-un liceu care infiintase o clasa cu profil de arta. Scoala ceruse ministerului o suplimentare de posturi, dar numarul elevilor nu era suficient pentru aceasta. Timp de sase luni m-am plimbat intre Cluj, Bucuresti si Slobozia, cersind audienta la Inspectoratul Scolar si la minister pentru a-mi schimba repartitia. Asa am intrat la cooperativa „Arta Decorativa“ din Cluj, la sectia de ceramica, ca muncitor de inalta calificare. Am facut pe micuta chinezoaica, pictand ceramica. Mi-a prins bine, pentru ca am mai invatat o tehnica. Dupa trei ani de stagiatura, am plecat prin transfer la Fabrica de portelan „Iris“, unde si intalnirea cu alti tehnicieni si trecerea la un material mai fin au insemnat o noua experienta. in 1986, prin casatorie, am venit la Bucuresti, la Centrala Sticlei si Ceramicii, ca proiectant modele – deci, in sfarsit, in domeniul meu.



V.A.: Care este diferenta dintre pictura pe sticla si pictura pe portelan?

A.R.:
La sticla, lucrezi „pe negativ“, fata este invers. Pictura pe portelan este asemenea celei pe carton sau pe panza. Masa este insa diferita, trebuie sa jonglezi cu luciul, cu pigmentii, cu solventii... Apoi, poti avea surprize la ardere, pentru ca unii pigmenti au nevoie de o temperatura de 850 de grade pentru topire si absorbtie in masa de portelan, altii la 900, si trebuie sa stii cum sa le combini ca sa ramana culoarea la final. Cel mai dificil este rosul. Este un pigment foarte afurisit. intr-un fel il pui pe „ciob“ si poti gasi dupa ardere un gri sau un bej. Trebuie sa stii combinatia exacta de ulei, de solvent, de terebentina, acetona... Este un secret, iar pentru mine a fost o scoala fantastica. ii multumesc inginerului-sef de atunci, domnul Barna, care mi-a spus: „Rusoaico, ti-am mai dat o meserie in mana.“ I-am raspuns: „Va multumesc, dar vreau forma!“.



V.A.: Sculptura a fost prima alegere?

A.R.:
Da. Tatal meu facea sculptura naiva sau de cult. Fratele meu mai mare, Vasile Rus Batin, era tot sculptor. Batin, dupa numele satului natal. El a lucrat ani de zile la Opera Romana din Cluj, ca sculptor scenograf. Era deci o pasiune de familie.

Am urmat o scoala – cazarma



V.A.: Exista, din punctul dumneavoastra de vedere, o diferenta intre scoala din Cluj si cea din Bucuresti?

A.R.:
Da. Scoala din Cluj era considerata o scoala – cazarma. Era de neconceput sa lipsesti de la cele sapte – opt ore de atelier pe zi si de la cursurile teoretice de dupa-amiaza. Nu regret, pentru ca astfel dascalii ne-au disciplinat. Artistii trebuie sa aiba si ei o rigoare in creatie si in viata. Arta este un sacrificiu si daca te lasi „furat de peisaj“, nu faci nimic. Ca viziune artistica, profesorii bucuresteni ii indrumau sa faca lucrari libere, in timp ce la Cluj, de baza era studiul. Profesorul Fulicea facea corectura anatomica. Ne deranja, desigur, dar nu exista loc de comentarii. Astazi imi foloseste. A face o forma stilizata fara a sti pe ce se bazeaza, numai pentru ca „da bine“, nu este de ajuns. Este nevoie de consistenta, de substanta.



V.A.: Ce ati simtit la prima expozitie personala?

A.R.:
Am avut emotii foarte mari. Era cel mai mare examen dupa facultate. Era intalnirea cu consumatorul de arta, cu colegii care vin in aceste situatii cu un ochi foarte critic, cu profesorii care te evalueaza. De fapt, prima personala am avut-o la Cluj, in 1979, la cinci ani dupa licenta, in galeria Filo. Decanul de atunci, domnul Schiau, era adeptul incurajarii tineretului. A amenajat ca Galerie un demisol din cadrul Facultatii de Filologie, si a facut un fel de cenaclu al tineretului. Emotiile mari le-am avut de fapt la Bucuresti, unde am avut curaj sa expun singura abia in 1997.



V.A.: Deci, ati ratat o eventuala cariera didactica.

A.R.:
Am fost doi ani in invatamant, la clasele V–VII, la catedra de geografie, anatomie, botanica, zoologie si desen, intre liceu si facultate. Mi-am dat seama ca nu am ce cauta in invatamant inainte de o zi de Craciun. Fostul director, care imi era si consatean, preluase clasa I. Avand probleme administrative acasa, mi-a spus intr-o zi: „Rusoaico, te rog, ma inlocuiesti tu la ore, ca trebuie sa tai porcul.“ Cele doua zile in care i-am tinut locul mi s-au parut doi ani. Copiii sunt draguti, imi plac, ma joc cu ei, dar... aici ramanem! Desi, daca ai rabdare sa lucrezi modelaj, sa faci sculptura, probabil ca ar trebui sa ai rabdare si la modelatul omului.



V.A.: Exista in creatia dumneavosatra mai multe cicluri. Ele se inlantuie organic sau reprezinta fiecare o idee independenta de rest?

A.R.:
Nu mi-am pus niciodata aceasta intrebare. Nu mi-am propus sa leg un ciclu de celalalt, dar ele s-au legat, pentru ca am fost preocupata intotdeauna de natura, de intoarcerea la izvor, la nastere, la facerea lumii... Sigur, fiecare ciclu este altceva, dar, probabil, rotitele din mintea mea au facut conexiuni pe care nu le intentionam. Fiecare ciclu ridica insa alte intrebari, alte rezolvari, alte solutii. De aceea si materialele sunt diferite.



V.A.: Cum se leaga experienta de muzeograf de creatia proprie?

A.R.:
Foarte bine. Lucrez pe obiect, la evidenta patrimoniului ceramic si medalistic. De foarte tanara mi-am dorit sa lucrez in cultura si... cultura am. Se vede foarte bine si din salariul pe care il primesc. Dar imi place.

Distrugand frumusetea din jur, ne distrugem pe noi

V.A.: S-a schimbat ceva in creatia, in existenta dumneavoastra, dupa ’90?

A.R.:
Da. Pentru ca oamenii s-au schimbat. in unele lucrari se vede revolta mea. Am incercat sa materializez sentimetul meu care ar fi un fel de „S.O.S., oameni! incontro ne indreptam?“. in ciclul „Anotimpurile“, lucrarile sunt in gresie patinata, material prin care am incercat sa redau strigatul din mine. Sunt busturi de tanara. Cu un suras enigmatic, cu sani feciorelnici pe care apar insa bube, simbol al urateniei omenesti care a iesit la suprafata si pare sa se amplifice. Este strigator la cer faptul ca omul, care a fost inzestrat cu ratiune, caruia i-a fost dat sa stapaneasca o planeta, o distruge sistematic. Am incercat sa spun ca, distrugand frumusetea din jur, ne distrugem si pe noi.



V.A.: Ce parere aveti despre aparenta generalizare a uratului, in toate domeniile, in ultima vreme?

A.R.:
Ceea ce le dam astazi copiilor porneste din noi. Uratul este rezultatul partii malefice a mintii omului. Din pacate, copiii nostri se hranesc cu jocuri de calculator pline de violenta, de lupte, de sange, lipsite de prea multa moralitate. Desenele animate de la televizor sunt din aceeasi zona. Copilul ajunge la concluzia ca el trebuie sa fie cel mai puternic pentru a agresa, a omori pe celalalt, care respecta mai mult ce exista in jurul lui.



V.A.: Ce rol poate avea artistul in aceasta situatie?

A.R.:
Artistul scoate frumosul din urat, chiar daca acesta din urma este mai raspandit. Sa ne gandim la „mucegaiurile“ lui Arghezi. Artistul are un mare rol in educarea estetica a copilului, a omului.

in tinerete, eram intr-un cerc bine inchis, un staul

V.A.: Cand ati inceput sa calatoriti?

A.R.:
Este o veche pasiune. Din nefericire, cand eram mai tanara (nici acum nu sunt batrana!), nu am putut calatori. Eram atunci toti tinuti intr-un cerc bine inchis, intr-un staul. Dupa ’90, am facut efortul, mai ales material, sa calatoresc. Primul drum l-am facut in Grecia in 1993. A fost prima iesire in Occident si, cand am ajuns pe Acropole, am plans. Stiam monumentele pe dinafara de la istoria artei, dar imi doream sa pun piciorul pe Propilaea, sa vad caprele de pe Acropole. N-am vazut o turma de capre, ci una de pisici. De plans, am plans in fata Erechteionului.



V.A.: Pentru pictor, Grecia inseamna, de obicei, o formidabila experienta de lumina si culoare. Ce inseamna ea pentru un sculptor?

A.R.:
Toata sculptura lumii. Contactul direct cu sculptura greaca este o lectie fantastica. Am fost in muzeele din Atena si din Salonic, unde as vrea oricand sa ma intorc. in 1997, am ajuns, cu o expozitie, la New York. La Metropolitan am „zacut“ in salile de arta greaca si egipteana. Mergi pe urmele anticilor, pe urmele sevei sculpturii. Au urmat Franta, Spania, Ungaria, Italia. De peste tot am luat cate o particica si am lasat o parte din mine acolo, care ma cheama din cand in cand.



V.A.: Ati fost in multe locuri incarcate de arta, de istoria artei. incercand sa nu fiti foarte subiectiva, unde se plaseaza arta romaneasca contemporana in acest context?

A.R.:
Cand am ajuns in America, inainte de a merge la muzee, mi-am spus ca, daca cineva ar vrea sa-si dea lucrarea de doctorat in kitsch, ar trebui sa mearga acolo. Evident, gasesti in America si arta de calitate. Revenind in Europa anului 2007, la Cannes, unde am participat la Salonul International de Pictura, Sculptura si Arte Decorative, experienta s-a repetat. Intrand cu lucrarile in sala, am vazut piese care nu se potriveau deloc unele cu altele. Mi-am exprimat parerile fata de organizatoarea Salonului, care mi-a raspuns ca asa este „trés bien“. Eu am replicat ca este „trés rien“. Am renuntat insa la discutie, gandindu-ma ca ea este la noua editie a Salonului, deci are o experienta bogata si cu artistii, si cu operele, iar la inchidere am felicitat-o, pentru ca avea dreptate. O expozitie este prea putin pentru a face, prin ea, educatia artistica a publicului. Ea este destinata sa-i arate privitorului ca exista si altceva decat gustul lui. Cred ca acesta este de fapt rolul celui care se ocupa de o galerie si de comertul cu arta. Noi, artistii din Romania, suntem poate mai elitisti. Arta noastra contemporana, prin comparatie cu aceea din alte tari, este intr-adevar de calitate. Se vede scoala. Se vede omul. Chiar arta naiva are o substanta, comunica ceva. Probabil ca aceasta parte a Europei este foarte roditoare.

Care comert?

V.A.: Ce parere aveti despre comertul de arta din Romania?

A.R.:
Care comert? Doua case de licitatie in Bucuresti, o galerie particulara in Cluj, cateva altele in alte orase nu sunt suficiente pentru arta contemporana. La valoarea artistilor pe care ii are cu prisosinta Romania, valorificarea este dezastruoasa. Pe de o parte, cunosc si multi artisti care nu vor sa se prezinte cu expozitii personale sau sa intre in relatie cu galeristii, care fac serioase eforturi pentru a crea o piata de arta. Pe de alta parte, statul nu se implica in valorificarea acestui patrimoniu, care se distruge in ateliere. Foarte multe lucrari dispar prin pierderea atelierelor. Evacuarea dintr-un spatiu inseamna distrugerea lor fizica sau daruirea lor unor oameni care nu le pot arata mai departe.



V.A.: Cine credeti ca ar trebui sa se implice mai mult in formarea pietei de arta?

A.R.:
Ministerul Culturii este obligat sa se ocupe de patrimoniul acestei tari, de gestionarea lui, pentru ca finantarea este un vis imposibil. El ar trebui sa se implice macar partial. Nu sunt foarte multi artisti, chiar daca impresia generala este alta. Nu vreau sa atac pe nimeni, dar nu stiu cu ce se ocupa cei din minister. Acum sapte ani, am fost evacuata dintr-un atelier. Am pierdut foarte multe lucrari. Am dus o parte in cele doua camere ale apartamentului. Sotul meu mi-a spus ca nu mai are loc in casa. Avea perfecta dreptate. Atunci, am luat ciocanul, m-am dus la ghena si am inceput sa le sparg. Iata ca acum voi fi evacuata pentru a doua oara. Se vor pierde din nou multe idei pe care le-am materializat in schite.



V.A.: Dar Uniunea Artistilor Plastici?

A.R.:
Uniunea a pierdut foarte multe spatii. Erau date de primarie, care a trebuit sa le retrocedeze. Nimeni nu s-a gandit ca acolo este un nenorocit de artist, care creeaza de fapt patrimoniu nu numai pentru el.



V.A.: Ati avut mai multe expozitii in alte tari. Vi s-a parut ca exista o diferenta intre publicul romanesc si cel de aiurea?

A.R.:
Publicul nostru are o sensibilitate innascuta pentru estetic. Asta nu este insa suficient. Este nevoie si de educatie artistica, care se poate face prin galerii, prin expozitii, prin atelierele artistilor. Un atelier poate fi, daca este civilizat, deschis timp de o ora sau doua pe zi publicului, trecatorului de pe strada. Atelierul pe care inca il am, nu stiu daca pentru o luna, doua sau trei, este la strada. Cand deschid usa, apar foarte multi curiosi care stau cuminti si privesc. Ma bucur ca vor sa vada cum se face o lucrare de arta. Astfel vor incepe sa respecte munca artistului si poate nu vom mai vedea pe monumentele din Bucuresti, si nu numai, tot felul de inscriptii, care reprezinta, de fapt, o profanare a operei de arta.

La Cannes, anul acesta, s-a vorbit si romaneste

V.A.: Ana Rus, cate premii ati luat pana acum?

A.R.:
Nu foarte multe. Premiile reprezinta pentru artist o recunoastere a muncii depuse pana in momentul respectiv. Nu-mi prea place sa vorbesc despre ele.



V.A.: Dar despre ultimul, cel de la Cannes, trebuie sa vorbiti.

A.R.:
Medalia de Aur pentru sculptura de la Cannes a venit ca o consolare, chiar daca insuficienta, pentru ceea ce mi se intampla acasa. il consider un dar de la Dumnezeu, caruia ii multumesc ca exista si ca a fost alaturi de mine in toate incercarile. Expozitia s-a deschis pe 25 martie, de Bunavestire. Desemnarea pentru medalie a fost facuta a doua zi de Pasti, iar decernarea s-a produs la o luna dupa eveniment. Asta s-a intamplat pe 2 iunie, dupa decernarea medaliilor la Festivalul International de Film. M-a bucurat foarte mult faptul ca la Cannes, anul acesta, s-a vorbit o buna parte romaneste si s-a vorbit mult despre Romania. Din nefericire, guvernul Romaniei, autoritatile care ar trebui sa se implice in cultura nu o fac, desi cultura ridica prestigiul tarii. Sigur ca artistul care s-a format in Romania trebuie sa dea ceva pentru tara lui (numai Dumnezeu nu cere nimic de la noi, ci lasa la latitudinea noastra cat ii dam si cat mergem catre el). Dar este regretabil ca statul nu se implica deloc in promovarea artei.



V.A.: in incheiere, ce ar fi trebuit sa te mai intreb si n-am stiut sa o fac?

A.R.:
Cred ca alte intrebari ar trebui sa vina de la public. Poate ca televiziunea, radio-ul ar trebui sa gandeasca emisiuni in care publicul sa poata spune ce vrea sa vada si de ce. in expozitia pe care am deschis-o la Caminul Artei in 2006 si in cea de la Muzeul de Arta din Cluj din acest an, am incercat un tip de vernisaj mai neobisnuit. in afara criticilor de arta profesionisti care au vorbit, am invitat pe cei prezenti sa comenteze ceea ce vad, ceea ce simt in acel loc si in acel moment. Mi se pare important ca vizitatorul sa se simta implicat, iar artistul sa aiba posibilitatea de a verifica masura in care a reusit sa-si comunice emotia.