Intre istorie si parabola


Autor: Constantin Coroiu
Cultura nr.:75 / 2007-06-07 / Sectiunea: Cultura literara : texte si contexte

Romancierul Aharon Appelfeld s-a nascut la Cernauti, in 1932. In perioada manifestarilor antisemite de dinaintea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, mama sa este omorata, iar viitorul scriitor deportat intr-un lagar de munca din Transnistria, de unde evadeaza la varsta de 8 ani. Traieste, de fapt supravietuieste miraculos, timp de vreo 4 ani, ascunzandu-se prin paduri, iar in 1944 se alatura Armatei Rosii. In fine, fuge in Italia, apoi ajunge, in 1946, in Palestina. Limba sa materna este germana. Incepand din 1950, publica insa si in ebraica, devenind unul dintre cei mai importanti scriitori din Israel. Si-a facut studiile la Universitatea Ebraica din Ierusalim si a fost profesor de literatura ebraica la Universitatea „Ben-Gurion“ din Bar-Seva.


Tema literaturii sale este cea a Holocaustului, tratata insa pe cat de profund, pe atat de detasat si de original. Caracterizandu-l, Philip Roth spune ca Aharon Appelfeld este „un scriitor deportat, deposedat si smuls din radacini, autorul stramutat al unei fictiuni stramutate, care transforma acest concept al desprinderii si dezorientarii intr-un subiect unic, doar al sau... Unica, la fel ca subiectul romanelor sale, este si acea voce nascuta dintr-o constiinta ghemuita undeva intre amnezie si memorie, care situeaza fictiunea la jumatatea drumului dintre parabola si istorie“. Romanul „Badenheim ’39“, a carui trama se petrece in orasul austriac ce-i da titlul, o ilustreaza pe deplin. A aparut in romaneste la fosta mare editura Univers, in 1988. Acum, dupa aproape doua decenii, in traducerea din limba engleza a aceleiasi doamne Antoaneta Ralian, romanul ne este oferit intr-o a doua editie de Editura Polirom.

O mica si pitoreasca asezare turistica de o „frumusete discreta“, cum o descrie Aharon Appelfeld, vizitata pentru linistea sa, pentru confortul simplu si, nu in ultimul rand, pentru o anumita, specifica, viata spirituala (aici se desfasoara periodic un festival de muzica). Anul 1939: „Era din nou primavara la Badenheim. Dangate de clopot razbateau dinspre biserica satului. Umbrele padurii se subtiau, retragandu-se spre poalele copacilor. Soarele imprastia resturile de intuneric si scalda in lumina Strada Mare si pietele. Un moment de tranzitie. Foarte curand orasul avea sa fie inundat de vilegiaturisti. Doi inspectori inaintau pe o alee, examinand scurgerea prin tevile de canalizare.“

Asfel incepe romanul „Badenheim ’39“ si acestea sunt tonalitatea si ritmul scriiturii. Stil sobru, aproape solemn, fraze scurte, cuvinte putine. De altfel, scriitorul a marturisit; „Nu-mi place sa folosesc prea multe cuvinte. Pentru mine, ceea ce este trecut sub tacere este mai important decat ceea ce se spune“. Strada Mare sugereaza o topografie recognoscibila, cea a targurilor de provincie de odinioara, a oraselor mici din centrul si estul Europei. Frapeaza aparitia, parca de nicaieri a doi inspectori, ca niste trimisi ai unor forte malefice, nu se stie care, fiindca prozatorul nu numeste nimic. Se anunta o misiune organizata, riguroasa. „Momentul de tranzitie“ pare a nu mai fi, ca altadata, doar unul de la iarna la primavara. Dar viata curge inca normal. Cofetarul isi etaleaza bunatatile, doctorul isi practica meseria, farmacistul la fel, un barbat iubeste o fata, scriitorul este cufundat in corectura unui manuscris. Toti se regasesc intr-un univers familiar: vizitatori, fanfara, recitatorii cu a lor pasiune – Rainer Maria Rilke, micile bucurii gastronomice, piscina etc. Intervine insa, ca din senin, ceva cu totul neobisnuit la Badenheim: inspectiile. O institutie insolita, Departamentul Asanarii, intra serios in actiune. Primul punct: farmacia lui Martin pe care „Vizita il tulbura. Dar el credea in autoritati...“.

Oamenii incep sa-si puna intrebari. Cutarui personaj „inspectorii ii evoca marionetele de la un teatru de papusi“. Zvonurile se intetesc, unii vorbesc de pericolul unei epidemii. Treptat, inspectorii iau in stapanire orasul, masurand, ingradind terenuri, plantand drapele, hamalii aduc sarma ghimpata si stalpi de ciment: „Instrainarea, suspiciunea si neincrederea se instapanisera in oras“. Se produce un proces de alienare progresiva, accentuata de o „instiintare discreta“, aparuta la avizier, conform careia toti cetatenii de origine evreiasca sunt obligati sa se inregistreze la Departamentul Asanarii. Se inmultesc referirile la origine, la arborele genealogic al unuia sau altuia dintre cei ce alcatuiesc umanitatea, mica umanitate a Badenheimului. Aparatul birocratic al departamentului se dovedeste insa eficient: „Procedura fusese scurta: – Evreu? – Evreu. – Evreica? – Evreica.“ Desi, in fond, lucrurile nu sunt chiar atat de simple. Mai sunt si cei pusi in situatia de a-si revela sau a-si recunoaste etnia ori nationalitatea: „Evreu! Si ce inseamna asta? Poate ai amabilitatea sa-mi explici ce inseamna asta“.

La intrarea in oras se pune o bariera. Nu mai vine si nu mai iese nimeni. Primavara, natura, peisajul nu mai pot explica, desi o mai pot ameliora, starea cu totul speciala a oamenilor si a orasului: „Se simtea ceva nou in aer, un fel de dura claritate, care nu venea de la padurile din imprejurimi“. Nelinistea creste, alimentele se imputineaza, tigarile se termina, iar „la pravalia de suveniruri se si pusese in vanzare o harta a Poloniei“. Nimeni nu stie ce se va intampla cu adevarat, starea de angoasa pune stapanire pe oameni. O intrebare incepe sa obsedeze: cine si cand se va pleca? Doctorul Pappenheim, primus inter pares la Badenheim, optimist lucid si intelept, de fapt cel mai profund si cel mai tragic personaj al romanului, este mereu solicitat sa dea lamuriri. Cineva il intreaba: „– Draga domnule Pappenheim, credeti ca o sa ni se ingaduie si noua sa venim? Va fi loc si pentru noi? – Ce tot vorbesti? In imparatia noastra este loc pentru toti evreii si pentru toti aceia care doresc sa fie evrei. E o imparatie vasta, asta a noastra.“

Tensiunea creste, circuitele telefonice sunt taiate, oficiul postal este inchis, servitoarele fug: „Oraselul incepuse sa-si traiasca viata inchis in el insusi“. Rosi de asteptare incordata, interesandu-se de momentul plecarii, despre care nimeni nu le ofera amanunte, oamenii incep sa se comporte ca niste alienati, coplesiti parca de o boala care ii macina. O maladie perfida, greu de definit, care le intuneca sufletele. In afara doctorului Pappenheim, luciditatea si chiar simtul umorului, atat de ascutit altadata, pierd tot mai mult terenul. Ultima salvare ar putea fi reinsufletirea festivalului, care insa nu se produce. Festivalul de muzica – simbol al pacii, al umanismului, al civilizatiei. Odata cu „lumina de plumb“ a toamnei, pregatirile de plecare se precipita ca inainte de o mare aventura. Urmeaza drumul pana la gara. Un tablou agrest, aproape idilic, si o ultima vedere a Badenheimului, cu acoperisurile caselor ca niste jucarii de carton. Oamenii sunt „aspirati“ in vagoane si replica aceluiasi lucid Pappenheim cade ca o ghilotina: „– Daca vagoanele sunt atat de infioratoare, inseamna ca nu avem de facut un drum prea lung“.

Aharon Appelfeld ne propune, asa cum s-a remarcat in comentariile la acest roman al sau, o viziune epica inedita asupra Holocaustului, o viziune din perspectiva victimei. Notatia autorului da impresia de impersonalitate. E lapidara si discreta ca si frumusetea oraselului de vilegiatura in care cititorul e condus si in al carui crepuscul este cu subtilitate implicat. Nimic spectaculos, nimic tragic in aparenta. Pe masura derularii povestirii, in suflete se instaleaza insa spaima, o presimtire neagra a unei mari traume, a unui cutremur devastator care trece, fatalmente, de la planul istoriei la planul speciei umane. „Trestia ganditoare“ e amenintata grav de tavalugul istoriei scapate, din indiferenta vinovata, din interes, din lipsa de veghe ori din credulitate, de sub controlul ratiunii. Un personaj rosteste, simptomatic, la un moment dat, ca o ironie, involuntara, dar cu atat mai trista, sintagma „necesitate istorica“.

Scriitori ca Aharon Appelfeld se ridica deasupra evenimentialului si acced la intelesurile si sensurile profunde ale istoriei. Autorul sau personajele sale nu pronunta nici macar o data cuvantul fascism. Dar nerostirea e chiar mai relevanta, in acest context. Insasi datarea din titlu pare superflua, decat doar daca prozatorul a vrut sa sublinieze ideea de relatare. O naratiune scrisa intr-un stil alert si „obiectiv“. O parabola a uneia dintre cele doua maladii care au infestat umanitatea secolului XX. Lectura romanului este convocanta pentru constiinta oricarui om normal, din pacate mereu maculata, fiindca istoria a fost si, din pacate, este facuta si scrisa adeseori de oameni anormali...