blog.revistacultura.ro

Lupta de clasă la Jucu

ALEX CISTELECAN

Biografia muncitorului este că el rămâne în viaţă(Gérard Granel)

Fulgurant, clasa muncitoare a reintrat pe scenă. A zăbovit preţ de câteva clipe, spre stupoarea şi jena tuturor, după care s-a retras cuminte, aşa cum îi stă bine, în spatele cortinei. Idila comunei Jucu, prilejuită de mutarea fabricii Nokia în România, este, din această perspectivă, povestea unui eveniment care era cât pe-aci să se întâmple. Mai mai, ai fi zis că stânga românească va acapara microfonul şi va profita de ocazie pentru a repune pe tapet tema ei favorită – evident, lupta de clasă. Dar n-a făcut-o. Chestiunea salarială, problema muncii, dinamica tot mai evidentă a capitalismului, precariatul, nomadismul etc. etc. – toate aceste teme fierbinţi şi totuşi deja ancestrale au stat, un moment, pe punctul de a reîncinge spiritele şi de a regenera dezbateri. Cu toate astea, ele s-au fâsâit înainte chiar de a se aprinde. Decesul proletariatului a fost rapid reatestat, iar hegemonia roză a muncii imateriale şi a capitalismului cognitiv – urgent reafirmată. Ce s-a întâmplat, în fond, pentru ca, aparent, să nu se întâmple nimic? Cum au reuşit evenimentele să-şi saboteze interpretarea pe care păreau să o impună şi cum a reuşit stânga să irosească cel mai bun prilej din ultimul timp de a-şi juca atu-ul cel mare? Simplă neatenţie de moment sau, mai degrabă, curată imposibilitate structurală? Read the rest of this entry »

Sokeres, ţigane? Shalom, jidane!
Maura Anghel

La cererea unor organizaţii, Academia Române a operat unele modificări în noul DEX, ce va ieşi de la tipar în scurt timp. Marii grămătici ai României s-au lăsat înduplecaţi de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi au rectificat definiţia cuvintelor „ţigan” şi „jidan”. Considerate jignitoare, acestea au fost înlocuite cu „rom” şi „evreu”. Motivul celor care au grijă de toţi cei care se consideră discriminaţi a fost legat de caracterul peiorativ al celor două cuvinte, a căror folosire nu ar fi recomandată pe motiv că ar fi ofensatoare.

Ce le-a scăpat celor de la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării sau au omis în mod voit a fost inutilitatea demersului fiindcă în mentalul colectiv „romul” cu imagine spălată în DEX va fi mereu „ţiganul” care mănâncă lebedele de la Viena, iar evreul reabilitat va rămâne în veci jidan pentru mulţi dintre noi.

Cele două cuvinte considerate acum jignitoare sunt foarte vechi , iar sensul peiorativ a fost dat de comportamentul urât al unora dintre reprezentanţii etniilor. Toată Europa ştie că ţiganii români fură, dau spargeri, sunt scandalagii şi fac dese opriri prin puşcării. Despre „jidani” nu mai are rost să  vorbim, ştiute fiindu-le patimile de-a lungul istoriei.  Că nu sunt toţi la fel, că fiecare din cele două popoare are exponenţi de marcă este o altă discuţie. Vorbim aici de semnificaţia celor două cuvinte pe care nu o va şterge o simplă modificare în DEX.

Când vorbim despre ţigăneală facem referire la lucruri urâte, de care ne este ruşine, pe care dorim să le ascundem. Că vine de la ţigan, vina le aparţine lor, iar nouă, românilor, nu trebuie să ne explice alţii că nu este aşa sau că îi discriminăm folosind acest cuvânt. Pe oricine încearcă să mă contrazică îl invit la o vizită prin câteva locuri din Iaşi, în care „romii” îşi fac de cap. Mizerie, promiscuitate, bătăi, scandaluri, asta se poate vedea în spatele caselor de la celebra strada Cuza Vodă ori în nişte clădiri de pe Sărărie. Apoi, nu este zi în care notele emise de Poliţie să nu includă  vreo infracţiune comisă de vreun rom. Clanurile lor sunt cunoscute în toată urbea, iar „celebritatea” unora a trecut demult de graniţele ţării. Evident, comportamentul etnicilor ieşiţi în afara legii dăunează grav imaginii tuturor românilor. Ce mă deranjează este faptul că atunci când le vorbeşti despre aceste evidenţe, despre lucrurile urâte pe care le fac sar cu gura şi spun că sunt discriminaţi. Dar noi, românii, nu sunt discriminaţi de străini când suferim din cauza ţiganilor?

Evreilor le place să fie periaţi şi să pozeze în victime. Atunci sunt evrei, sunt eroi ai pogromurilor, sunt păstrători de istorie şi tot aşa. Se plâng că li se spune jidan, uneori, dar nu explică de ce se supără. Care sunt motivele indignării? Să presupunem că sunt legate de cămătării, de afaceri cu terenuri şi imobile?

Ar fi păcat să nu amintim şi lucrurile frumoase legate de cele două etnicii şi nu putem trece mai departe fără a lăuda meşterii rudari, căldărari sau aurari, fără a vorbi despre urmaşii lui Israel care au făcut carieră în muzică, medicină, artă, filosofie şi economie. Dar trebuie să recunoaştem că degeaba se supără pe noi când li se rostesc numele cu „sensuri peiorative” fiindcă scăpările de conduită ale generaţiilor vechi le-au adus. Şi la fel trebuie să recunoaştem că doar o simplă modificare în DEX nu spală păcatele pentru care unora li se spune „ţigan” sau „jidan”.

sursa: http://www.evenimentul.ro/articol/sokeres-tigane-shalom-jidane.html

În ultima vreme nu trece zi fără să primesc în căsuţa de email un mesaj prin care sunt invitat să dau lovitura secolului. Un domn pe nume Issa Momodu sau Mohamed Kazim sau Abdul Isa, bancher în Burkina Faso, se oferă să împartă cu mine 5, 10 sau 15 milioane de dolari. Banii ar fi, chipurile, blocaţi într-un cont abandonat, în urma unui accident de avion în care au murit posesorii lor de drept împreună cu toate rudele apropiate. Unele mesaje îmi oferă chiar trimiteri la articole de ziar care descriu un astfel de accident tragic. Read the rest of this entry »

Sfârșitul iluziei economicului

ALEX CISTELECAN

Liviu Voinea este un economist inteligent dublat de un om de bine. Succesul în această dublă specializare – profesională și umană – poate fi, la o adică, atins în mai toate ramurile disciplinelor de studiu, însă când vine vorba de economie, regină a științelor, cele două aspecte – cel profesional și cel extra-profesional – lucrurile nu merg niciodată laolaltă fără tensiuni și fricțiuni, ba chiar specialistul inteligent e mereu pe cale să evacueze omul de bine. În cazul economiei, specializarea și universalizarea se întâlnesc întotdeauna cu scântei și surprize. Read the rest of this entry »

Ana Blandiana, Vibratoare pe Argeș

Ca niște sentimente zguduitoare

Vibratoarele intră-n beton,

Împodobind cu emoția vibrațiilor

Trupul lui mare și monoton,

Făcându-l mai dens și mai tare

Precum pe oameni sentimentele zguduitoare.

Să nu îmbătrâniți

Fiți atenți să nu îmbătrâniți,

Să nu îmbătrâniți prietenii mei, stați de pază

Ca să nu îmbătrânească

Betonul pe Argeș vibrează.

Vibrați pentru fiecare știre nouă în ziare,

Pentru fiecare metru cub produs de ciment,

Fiecărui strigăt, roșu în toamnă, al pomilor

Răspundeți-i c-un sentiment.

Vibrați pentru munți, pentru frumusețea femeilor,

Pentru șantierele din Onești și de la Galați,

Pentru Cosmos și pentru tunelul de aducțiune

Vibrați, băieți, vibrați!

Văzduhul vibrează de vânt

Munții de vocile noastre,

Rădăcini vibrează-n pământ,

Păstrăvi în râuri albastre,

Unde mereu vibratorii

Pornesc din baraj înspre zare

Ca-n aer arcușul viorii

Pulsează-n beton vibratoare.

Băieți, învățați freamătul acesta uriaș

De tinerețe generator –

Pe Argeș betonul vibrează și Argeșul însuși

E pentru viața noastră un vibrator!

Gazeta Literară, 1964

Mircea Cărtărescu, Zen. Jurnal 2004-2010, Humanitas, București, 2011, 632 p.

Sunt de acord cu Marius Chivu că „Zen”, cel mai recent jurnal al lui Cărtărescu, a fost rău – în dublul sens de prost și cu rea-credință – înțeles de majoritatea criticilor de întâmpinare. Ceea ce i s-a reproșat sub diverse formule scriitorului e o lipsă de autenticitate dedusă din contradicția dintre statutul său social-cultural și permanenta plângere pe ruinele propriului scris, de nu a propriei existențe în general. S-a aplicat, astfel, experiențelor relatate în jurnal o grilă simplissimă, ca să mă exprim eufemistic. Cum poate fi depresiv Mircea Cărtărescu de vreme ce se află în atenția juriului Nobel, e tradus în 15 limbi și pe deasupra apreciat de publicul larg, cum se mai poate declara nemulțumit de viață când s-a mutat la vilă cu trei nivele, și-a cumpărat două mașini, un iPad și un aparat foto profesionist? Am citit, astfel, neverosimile fragmente inchizitoriale la adresa scriitorului, care ba nu și-ar iubi îndeajuns soția sau copilul, ba e opac la lucrurile „cu adevărat importante” din viață, ba n-are prețuire față de colegii de breaslă. Ceea ce m-a făcut să-mi revizuiesc într-un fel atitudinea vizavi de recentele înfruntări ale scriitorului cu criticii – cărora le țineam partea – și să îngân împreună cu Cărtărescu celebrul paradox al paranoicului: dacă ești obsedat de faptul că toți cei din jur vor să-ți facă rău, nu înseamnă că ei nu vor să-ți facă propriu-zis rău. Read the rest of this entry »

Porno pansiv: Enter the Void de Gaspar Noé

CĂTĂLIN OLARU

Paradoxal, o bună parte din atracţia pe care unele jocuri video o exercită asupra pasionaţilor derivă nu atât din caracterul excepţional al acţiunilor protagonistului, altfel spus, nu din ceea ce îl consacră, prin raport cu gamer-ul, ca fiind altfel, cât din măsura în care avatarul şi cel care îl dirijează se aseamănă. Săriturile improbabile, rezistenţa crescută la lovituri şi gloanţe, puterea de a zbura sau de a se face nevăzut, toate au farmecul lor, dar ceea ce îi face să jubileze pe unii fani e abilitatea eroului de a îndeplini o serie de comenzi care, din perspectivă strict utilitară, nu se justifică (Duke Nukem care merge la toaletă sau să îşi ia un suc de la un automat, de pildă). Astfel de diversiuni au apărut pentru a provoca admiraţia (cu cât un joc e mai avansat din punct de vedere tehnic, cu atât e mai mare libertatea eroului, care trage din orice poziţie, dar poate să şi mute o căldare de pe marginea drumului), şi au menirea de a oferi câteva momente de respiro între o repriză şi alta de pac-pac cinstit şi, de regulă, intens.

„Enter the Void” (2009), cel mai recent film al lui Gaspar Noé, e filmat ca un shooter (când first person, când third person), respectabilitatea lui depinde aproape în totalitate de astfel de momente de respiro, iar pac-pac-ul pe care îl oferă, cel puţin la fel de agresiv ca cel al unui joc video cu împuşcături, e de natură pur pornografică.

Întreaga acţiune e filmată din perspectiva lui Oscar (Nathaniel Brown), pe care ajungem să îl vedem, din cele 2 ore şi 41 de minute cât durează filmul, doar câteva secunde: când se uită în oglindă, când consumul de droguri îi provoacă o experienţă extrasenzorială şi când moare. În consecinţă, un rol uşor pentru Brown şi un erou pe care l-am recunoaşte mai degrabă după umeri şi ceafă, decât văzut din faţă.

Altfel, alegerea tehnicii de filmare point of view presupune perioade mai mari sau mai mici de întuneric total (când eroul clipeşte sau când trece prin ziduri), un traseu al camerei întotdeauna sinuos, precum şi un episod psihedelic care nu vădeşte cine ştie ce imaginaţie din partea lui Noé – ceea ce Oscar vede după ce consumă un halucinogen nu e foarte diferit de ce se formează de obicei într-un caleidoscop oarecare. O consecinţă secundară a acestei opţiuni sunt culorile ţipătoare, făcute şi mai frapante de stările alterate prin care trece protagonistul și date de neoanele omniprezente în Tokio, de stroboscoapele cluburilor unde Oscar cumpără ori vinde droguri sau puse în cadru de Noé, pentru că aşa a vrut el. Pe scurt, filmului îi lipseşte orice, mai puţin culoarea. Read the rest of this entry »

Muzeul comunismului, butaforie a superiorității morale

DAN UNGUREANU

În 2011, partidul de la putere, PDL,  cu valizele gata făcute pentru a părăsi puterea, lansează o ultimă idee : Muzeul Comunismului.

Ce am putea expune într-un Muzeu al comunismului ?

Comunismul-ideologie

Ce e comunismul ? Sub numele de comunism se înțeleg mai multe lucruri : o ideologie politică, ( exact ca socialismul, liberalismul, conservatorismul, creștin-democrația șamd) ; un regim politic totalitar ; o perioadă de patru decenii din istoria României, 1950-1990 ; o economie de tip centralizat.  Să le luăm pe rînd. Un muzeu al comunismului – ideologie e inutil, așa cum e inutil un muzeu al social-democrației sau al liberalismului. Ideologiile și ideile sînt abstracte, nu pot fi împăiate și expuse în diorame.

Comunismul-regim politic totalitar

Comunismul ca totalitarism nu poate fi expus. Totalitarismul e o formă de control a societății, fie economic, fie ideologic, fie  economic și ideologic. Totalitarismul e o stare de spirit. Cenzura totalitară nu poate fi expusă ; ea este în primul rînd o absență. Știm că în comunism psihanaliza era, de exemplu, interzisă, ca și scrierile lui Eliade, Nae Ionescu sau Soljenițîn, dar absențele nu pot fi expuse. Discursurile lui Nicolae Ceaușescu, Brejnev sau ale altora nu merită expuse : sînt plicticoase și lipsite de conținut, își au locul într-o bibliotecă, nu într-un muzeu. Dosarele Securității ? Își au locul în arhive sau într-o bibliotecă. Interzicerea avortului ? Cum s-o expunem ? Să expunem în cuști cîțiva oameni de 40-43 de ani, cu legenda ”ei s-au născut în plus din cauza interzicerii avortului” ? Ar fi grotesc. Să expunem o masă de spital plină cu feți avortați, așa cum a văzut cutare ziarist englez la București în ianuarie 1990, cînd femeile sărbătoreau prin avorturi căderea comunismului ? Excelentă idee.

În primii ani de după 1990, editura Humanitas, ajutată de fundația Soros, a luat asupra ei misiunea de a educa publicul în ce privește economia de piață, democrația și societatea civilă, publicînd Hayek, Mises, Isaiah Berlin și Hannah Arendt. A fost o inițiativă bună, care a arătat că ideile se combat cu idei.

Comunismul ca perioadă istorică

Un muzeu este, conform dicționarului, o instituție în care sînt colectate, conservate, studiate și parțial expuse obiecte de importanță istorică, științifică sau artistică. Obiecte sau exponate comuniste nu există. Un muzeu al comunismului ar trebui să fie un muzeu în care sînt expuse obiecte comuniste ; or se pot spune multe rele despre acest regim (sînt primul care să arunc piatra) – dar că ar fi creat obiecte specific comuniste nu se poate spune. Singurele exponate recognoscibil comuniste sînt cravata de pionier, cartela de ulei și carnetul de partid, dar mă tem că gloatele nu s-ar călca în picioare ca să le vadă. Afișe ? Portrete ? Lozinci ? Pancarte ? ele pot fi fotografiate și puse într-un album. Fizic, o mare pancartă cu ”Partidul-Ceaușescu-România”  nu-și are locul într-un muzeu, fiindcă ea, ca obiect, nu prezintă nici un interes fizic. Tabla, vopseaua sînt banale. Tablouri și sculpturi cu Nicolae Ceaușescu și soția, cu muncitori, țesătoare, tractoriști ? Scanate într-un album online. Haine, mobilă, veselă ? Într-un magazin de vintage.

Nu există, în alte țări foste comuniste, un muzeu al comunismului. Există la Praga un muzeu al comunismului, o colecție înjghebată de îmbogățit în simigerie, un muzeu strict comercial, ca muzeele sexului din Amsterdam, o curiozitate  de senzație pentru turiștii occidentali, fără valoare științifică sau istorică. E ridicat la Praga, centru turistic important.

După părerea lui Andrei Pleșu, “sondajele spun că 51% dintre români găsesc legitimă înfiinţarea muzeului”. Întrebarea ar fi trebuit altfel pusă : dacă s-ar înființa un muzeu al comunismului, l-ați vizita ? Dacă da, de ce ? Pusă astfel, întrebarea ar strînge mai puține aprobări.

N-am nici un fel de nostalgii (nostalgiile sînt distorsiuni cognitive, cum ne învață psihologia cognitivă, nostalgiile provin din faptul că memoria e rozaliu-selectivă). Nu cred că era mai bine sub comunism, – știu că nu era mai bine – nu îmi pasă că s-au ridicat blocuri și s-a construit metroul (deși, hein, n-ar trebui să le pozăm și să le punem în muzeu ?) dar tot mi se pare proastă ideea muzeului. Mai citez din Andrei Pleșu :

“Filozofia lor de viaţă, (ale nostalgicilor comunismului, și a celor care nu votează cu PDL, n.n.) nevoile lor fundamentale, metabolismul lor sufletesc nu sînt sensibile la samavolniciile unei dictaturi şi nici la beneficiile (oricît de costisitoare) ale unui sistem democratic. Tot ce s-ar putea face, pentru a le reîmprospăta memoria, ar fi să li se organizeze o rezervaţie în care să trăiască două-trei luni în condiţiile anilor ’80. Sau să fie mutaţi în Coreea de Nord. Oricum, pentru ei, un Muzeu al Comunismului e o cheltuială inutilă a unor politicieni nerecunoscători.”

România lui Ceaușescu n-a semănat, nici pe departe, nici pe de-aproape, cu dictatura coreeană. Andrei Pleșu însuși era, în anii cei mai necruțători ai dictaturii, 1983-1984, bursier Humboldt la Heidelberg, în Republica Federală Germană. Adrian Marino călătorea în străinătate, în Elveția și Franța. Bartolomeu Anania, ieșit din închisoare prin 1964, călătorea în Statele Unite prin 1970. Dan Amedeo Lăzărescu, ieșit din închisoare în aceiași ani, călătorea și el prin 1970 la simpozioane de istorie în Italia. Etc. etc. etc. Anii 1948-1964 au fost ani de teroare stalinistă, 16 ani, 1965-1979, 24 de ani, au fost ani de relativă destindere culturală, socială și progres economic, 1979-1989, 10 ani, au fost ani de regres economic, sărăcie, cartele, supraveghere, cenzură și represiune ideologică. 26 ani negri, 24 de ani relativ albi, bilanțul comunismului e mai nuanțat decît se crede. Read the rest of this entry »

Ioan Es. Pop,Unelte de dormit. Cu 10 desene de Dumitru Gorzo, Cartea Românească, București, 2011, 103 p.

Pe cât e de plăcută reîntoarcerea la literatură a unui autor important (și am avut destule comeback-uri spectaculoase în ultimii ani, de la Gabriela Adameșteanu până la Mircea Cărtărescu sau Ion Mureșan), pe atât e ea de derutantă și de angoasantă atât pentru scriitorul însuși, cât și pentru critici. Pentru primul, miza de a-și depăși umbra devine aproape inevitabil un scop în sine, paralizându-i de multe ori gesturile creatoare. Cele două alternative care-i stau în față – încercarea de a repeta opera primă sau, dimpotrivă, experimentul de dragul ocolirii ei – sunt egal de riscante. Astfel încât, dacă nu e în același timp radicală și autentică (fatală combinație!), reîntoarcerea e rapid clasată ca eșec. Angoasa criticilor, pe de altă parte, vine din obligația profesională de a situa foarte clar textul nou în ansamblul reușitelor vechi. În loc să comenteze volumul în sine, cronicarul se vede nevoit să apeleze la toate instrumentele și procedurile care fac sfânta rutină a meseriei: judecată de valoare, situare în context, privire comparatistă ș.a.m.d. Read the rest of this entry »

Probabil oamenii astia sunt bine intentionati si posibil ca lucrurile doar sa sune stupid, si sa fie mai putin stupide. Totusi:

Pe siteul Ministerului Culturii se face depunere de dosare pentru obtinerea titlului de Tezaur Uman Viu. Deci > depui dosarul cu ce e (sau ce poate fi) de capul tau > se face o selectie de dosare > din cate inteleg nimeni nu te intreaba de media la bac > lasi dosarul la dospit (ca doar asa merg lucrurile prin ministere) > poti sa mori linistit intre timp, daca te-ai nascut inaintea vreunui razboi > si in cele din urma esti declarat Tezaur Viu Viu, daca n-ai murit, sau Tezaur Viu Declasificat, daca ai facut-o.
Pentru screenshot, link si finalul textului, citeste mai departe.