blog.revistacultura.ro

Melissa Auf Der Maur & Karen Elson – Devil\’s Plaything

Sebastian A. Corn, Vindecatorul, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2008, 376 pagini

Am avut mai multe reactii cand am vazut în librarie „Vindecatorul”, ultima carte de pana acum a lui Sebastian A. Corn.

Prima de bucurie.

A doua de nostalgie: mi-am adus aminte cum i-am citit primul text, o povestire publicata într-un almanah „Anticipatia” de prin (?)1994: o chestie cu niste funigei si cu un pseudo-Leonardo da Vinci, din care ma tem ca nu am prea înteles nimic. Lucrul ce mai dragut e ca s-ar putea ca aceasta amintire sa fie un fals de la un cap la altul: as putea sa verific, dar prefer sa o pastrez asa.

A treia de nervi: acum or sa stie toti fraierii de el, cei al caror motor de search se îneaca dincolo de ce scoate Humanitas-Polirom-Cartea Romaneasca.

A patra anti-Cernat. „Prin acest roman cu titlu samanic el face pasul decisiv catre mainstream”, zice Paul Cernat, autor al unei calduroase note pe coperta a patra.

De fapt, „pasul decisiv catre mainstream” l-a facut în 1997, cu „Sa ma tai cu taisul bisturiului tau, scrise Josephine”, 1998, scos la Editura Nemira, în colectia lui Dan Petrescu. (Astazi, aproape toata lumea se refera la Polirom cand vorbeste de relansarea interesului editorial pentru literatura romana: dar începutul real, cu o colectie puternica, construita pe criterii de valoare, scoasa la o editura privata-profitabila, a fost acela facut de Dan Petrescu).

Corn facuse asadar pasul decisiv. Dar nimeni nu a fost la receptie. Pacat. Romanul era cu adevarat valabil, prelucrand ideea unei epidemii de cancer într-o tara africana, cu debuseu într-un supra-realism. Romanul însusi seta un tip de replicare cvasi-canceroasa, pana la metastaza finala, în care cuvintele si traseele lor semantice sucomba în propria lor grasime-abundenta.

De la debutul lui Corn pot fi numarate – dupa enciclopedia si aritmetica mea – doar doua exceptii la indiferenta mainstramului fata de Corn: Mircea Cartarescu si Ion Manolescu (al doilea a pariat pe Corn în manifestul sau postmodern din anii 90, si l-a inclus în repertoriul de exemple din „Videologia” cu o secventa din „Aquarius”,).

In acelasi timp, în mod clar (pentru mine, cel putin), Sebastian A Corn este macar unul dintre scriitorii cei mai interesanti aparuti dupa ’89. Exista în principal doua explicatii pentru impermeabilitatea spatiului ex-fandom la numele lui.

(i) nu si-a identificat si integrat în practica scriiturii un target; a scris, dar nu a ochit. Conceptul de destinatar variaza sensibil de la o carte la alta. A avut sansa de a publica 4 carti la Nemira, editura de varf a anilor 90 atat pentru SF, cat si pentru mainstream (e drept ca una dintre carti – „Dune 7. Cartea brundurilor”, 1997 – a iesit din motive comerciale, relativ frauduloase, sub numele de Patrick Herbert, iar alta – „Cel mai înalt turn din Baabylon” – în perioada de colaps a editurii): dar, în lipsa unei strategii, acest atu urias a ramas fara urmari, Corn fiind nevoit s involueze în zonele de anonimat editorial (vezi Editura Diasfera, unde si-a publicat cartea cea mai complexa, mai pretentioasa si mai necitita, „Imperiul Marelui Graal”.  

(ii) conceptul prea dificil de literatura (un mutant personalizat si entropic al cyber- si steampunk-ului). Cu cateva exceptii  („2484 Quirinal Ave”, 1995 era o ucronie steampunk – bazata pe ipoteza ca Imperiul Roman nu s-ar fi prabusit –, si romanul cel mai lizibil al lui Corn), Corn e dificil de citit. Pe de alta parte, nici nu pare genul care sa lucreze pe texte pentru a le cristaliza (ceea ce nu e totuna cu a le simplifica).

Se vor schimba lucrurile cu „Vindecatorul”? Nu cred.

In primul rand, pentru ca autorul e greu de lipit de o traditie locala a literaturii. Nici macar în filiera propriei literaturi nu poate însurubat, pentru ca aceasta nu exista decat pentru putini (majoritatea fani SF).

Apoi, nici nu e chiar tip-top.

Povestea e din preistorie, focalizand pe Krog, un Erou civilizator în regim lingvistic. Calatoria lui în jurul pamantului dureaza, în sistemul lui de referinta, doi ani, dar în fapt se consuma de-a lungul unei vieti de om (copiii se transforma în luptatori în timpul calatoriei; la întoarcere, femeia pe care o dorea în tinerete este o baba). Krog este un mut telepat, poate vorbi doar „graiul în cap”; este, în acelasi timp, un pion monoteist, Toiag al unui Tata din negurile începuturilor. Calatoria civilizatoare a lui Krog impune sau accelereaza cresterea tulpinilor limbajului, declansand, pe de alta parte, o serie de forte de opozitie care duc la specificarea/ spargerea limbii unice.

Asta e trama. In termeni de stil, am apreciat performanta lui Corn de a construi impresia de crestere în nivel a discursului lui Krog (a carui perspectiva si voce articuleaza romanul). Totusi, e cartea lui care m-a implicat cel mai putin. Corecta, ok, dar…

Pe de alta parte, desi „Vindecatorul” e cartea cea mai de public a lui Sebastian A. Corn, ea ramane totusi într-o zona care nu intersecteaza spatiile de centru ale vreunui target.

Pentru cititorul mainstream e prea fantasy, prea speculativa, prea departe de conceptul mainstream de real-realitate-realism. Pentru cititorul de fantasy e prea putin epic: exista, desigur, o poveste, o misiune, o lupta finala, dar corpul lor comun este prea relaxat pentru a lasa impresia de page turner. Pentru cititorul de SF e prea ne-SF. Poate ca ma însel, ar fi bine sa fie asa. Oricum, raman comme toujours mort de curiozitate sa îi citesc urmatoarea carte. Sunt fan si asta e greu de tratat.

Hose Pablo, Capsune in inima mea. Volum funerar pentru Generatia 2000, Chisinau, 2007

Victor Neaga, alias Hose Pablo, e un basarabean de 22 de ani din categoria fratilor de peste Prut „in curs de implementare”. Folosesc sintagma aproape de sensul cu care sunt desemnate statele centrafricane „in curs de dezvoltare”, unde 90% din populatie mananca radacini, dar, fiindca exista o harta care le afirma existenta, obtin si o relativa constiinta de sine.
Hose Pablo are o constiinta de sine nerelativa: „Manuscrisul «capsune in inima mea» [aproape identic cu acest volum] a fost inaintat pentru concursul de debut al cartii romanesti [Pablo nu foloseste majuscule n.m., T. D.] la finele lui 2006. a fost refuzat/ considerat nesatisfacator nivelului valoric al editurii respective”, acuza autorul in postfata. Faptul ca a fost refuzat la export/ nefagocitat de centru (alias Cartea Romaneasca) arata, evident, ca un act de flatare care-l inscrie in seria de refuzuri nefericite cu caracter epocal: Sainte-Beuve l-a respins pe Flaubert, Humanitas pe Pamuk, Cartea Romaneasca pe Hose Pablo.
Stilul H. P. e o lamentatie neoanacreontica intr-o maniera care, esential, suna astfel: ce-ai facut trup al meu cu sufletul meu, ada-l langa mine pe prietenul meu [misteriozul „s.” indice „siemens”], caci mult sufera sufletul meu alias trupul meu dupa dansul. Sau, ca sa ilustrez parafraza, „in acea seara am crezut/ ca/ nu va mai fi soare/ si puterile mele vor sfarsi/ pentru totdeauna/ am stat cu flori in mana/ si trupul meu a stat intins/ si am crezut ca/ Dumnezeul meu ma va parasi”, „cumintenia mea/ stralucea inlauntrul carnii mele [...] in  curand lucrurile urate vor sfarsi/. spuneam/ au venit lucrurile minunate”, „trupul meu impreuna cu sufletul meu/ si sufletul meu inlauntrul trupului meu/ formeaza un intreg [...]” „caci daca Dumnezeu a facut omul – si eu sunt omul –/ atunci de ce vin cainii la mine/ si tu nu vii”, „dupa plecarea ta nu stiu daca mai exista Dumnezeu”. (In realitate, locutorul e un farseur, caci lamento-ul in chestie s-ar dezvolta fara probleme si prin inlocuirea „Dumnezeului” cu brigada „stalin”-„voronin”: „daca faptul ca as fi comunist/ m-ar apropia de tine/ eu as fi slavit pe stalin si pe voronin/ as fi scris ode comunismului/ si i-as fi urat din tot sufletul/ pe taranii aia de capitalisti si altele”).
Peisaj mai degraba cannonic-urmanovian, (adica „inapoi la 2000!”) decat „volum funerar pentru Generatia 2000” cum sconteaza pe coperta.
Cand termina conachismele vizavi de Mister „s.”, incep emisiile despre Alizee [gonsessa frantuzoaica]: „am vazut un peste pe curul tau/ si asta m-a fascinat” (Ichtios! Ichtios! Axios! Axios! – s-ar putea zice; anyway, „capsune in inima mea” rimeaza cu „un peste pe curul tau”); „Alizee ca o mica printesa calatoresti in mintea mea/ eu ca un mic cacat de rade dracu’ de mine nu fac nimic” Etc. Un ins plictisit de ce scrie.
Doua versuri mi-au placut: „intre timp oamenii astia merg pe strada fleoscaind/ si in gandul lor creste Universitatea” si „o baba urata avea trei genti/ acest fapt nu imi crea nicio stare”. Care – fatalitate – pluteau intr-o supa scarboasa de tipul: „o geanta neagra/ una albastra si alta rosie/ baba avea trei genti/ pline cu dragoste”.

„capsune in inima mea este o lucrare despre care nu se poate spune: buna/ rea. nu poti sa poti sa spui despre un om: bun/ rau. pur si simplu tu n-ai puterea sa zici: bun/ rau”, consiliaza postfata. Asa o fi; dar unii dintre ei au puterea sa zica: publicabil/ nepublicabil si au zis.

Andrei Gamart, Eu spun dragoste, Chisinau, 2007 

Cu sau fara genti, si el spune dragoste. Si e tot din Chisinau. Si, macar pe criterii omofonice, capsunele din inima lui Pablo rimeaza cu capusele din pielea lui Gamart. Chiar daca Gamart are doua carti publicate si nu consuna cu stadiul de frustrat nepublicat la CR. Gamart pare mai expert, are mai multa prestanta epigonica cand spune „ramele grase” sau „minerii sapa”. Reuseste chiar suite lizibile si fara balbe de tipul: „mama in loc sa se faca frumoasa/ spala si gateste toata ziua/ eu in loc sa ma simt bine/ ma gandesc la asta/ si asta arata ca un continent”; sau: „[serafim draga sunt asa trist vreau sa bat pe cineva. Doamne ajuta-ma sa bat pe cineva eu nu stiu pe nimeni]”. Pacat ca loc de mai bine nu prea este; nici n-are cum, la unul care scrie „avem capurile descoperite” si „măgiun”.

 Kata, raufacatorul vorbeste, Editura Vinea, 2007

 Kata scrie bine. „coborand de pe Dealul Natural// incearca sa-ti imaginezi cam asa ceva:/ afis sub un geam inghetat/ trei barbati cu genunchi puternici pasul elastic/ si hainele batute de vant// dar asta a fost ceva mai tarziu// mai intai: cu doua degete pe butonul radioului pipaind atent/ de parca ar fi reglat un mare trucaj/ un gand nedus deocamdata pana la capat// pe urma: coborand Dealul Natural/ iar dedesubt/ – parca-s cearsafuri intinse pe-o plaja –/ toate automobilele acelea incremenite/ pana departe/ foci invaluite in propria caldura/ si exact aceeasi lumina alba// autostrada-i parea acum mai lata si mai amenintatoare// capatanile de conopida insirate/ pe campul din dreapta/ cu frunze putine/ fosneau inghetat monoton/ ca niste bancnote mototolite/ asa a inceput viscolul/ fara a prefera un accent altuia”. Numai un ins care stie ce face coboara de pe Dealul Natural si, dupa cateva surubarii si chestii, reuseste sa dea lovitura cu „asa a inceput viscolul/ fara a prefera un accent altuia”. Totusi, Kata e un poet mai bun decat poezia din raufacatorul vorbeste – mecanismul de vreo 70 de pagini prin care incearca sa sufoce adevarul ca e un poet bun.

Ii lipseste acestui volum protocolul minimei coerente, aceea care ajuta la datul paginilor si la cititul mai departe. Prietenii il vorbesc de bine, Rares Moldovan ii scrie o prefata in care il creeaza de la zero, dar toti aproximeaza in zona lui „habar n-am ce scrie asta aici”, si isi eufemizeaza stuporile prin apeluri la clasicii indecidabilului ca Lynch sau Borges. Ceva cu o formatie de heavy metal care se prabuseste cu avionul. Avionul e piratat de niste pirati care au aruncat cu „pesti zburatori in parbriz si in turbina”. Dar piratii se disculpa, dand vina pe ultrasunetele delfinilor. Disperat, Moldovan da tot ce poate, in prefata, sa-i gaseasca problemei un fir rosu, unul palid de tot, aproape roz, aproape cusatura cu ata alba. Avantajul lui Kata este insa ca, in ciuda amicilor care incearca, plini de solicitudine si stangacie totodata, sa-i faca servicii comparandu-l cu Joyce, Borges si Lynch, in ciuda faptului ca a gresit doza de camuflare a coerentei [a camuflat-o prea bine], iese la mal inainte sa-si consume oxigenul. Altfel spus: d-le Kata, „tu nu ai decat cizme de cauciuc/ si o gioarsa pe tine/ dar pupila ta fierbe”.

Andrei Dobos, Manastur story, Editura Vinea, 2007
 

Andrei Dobos e un fel de tare-moale. Manastur story vrea sa finalizeze gotic [„simt cum toate se rastoarna in mine/ si cum se invart haotic si cald// asta, la 22 de ani, seamana destul de mult cu o presimtire a mortii”]. Dar, dupa ce-ai dat de lobontiu, care-„si sudeaza relaxat, una dupa alta, tigarile fara filtru/ si viseaza sa manance o portocala uriasa/ cu sucul careia/ sa se manjeasca pana la urechi”, de Beribo, care doarme cu ochii deschisi si, cand se trezeste, „cerul acelei zile era limpede ca tuica”, de tanara Lenuta, care este blonda, face vraji la birou si „il invoca pe Belzebuth”, de bogdan, care a vazut un „grup de indieni/ imbracati ca-n star trek”, de filip care, de cand „au iesit urzicile/ merge serpeste, in zori/ la munca”, de bunicu, care „se imbatase si tinea mielul de Pasti in brate. Plangea in hohote si spunea printre sughituri ca nu vrea sa-l taie”, de soriceii din bucataria de vara, de doua batranici „vorbind „despre lapte”, de „ma cam strange caciula/  si am niste scame pe bluza” – constati ca Andrei Dobos e cel mai pro-vitae si mai intesat de referinte umane si umanizate bune ca niste covrigi calzi si insirate ca la starea civila. Cel mai apropiat punct de reper pentru poezia lui Andrei Dobos mi se pare Sorin Stoica, adica un tip de proza. Are genul lui de umanitate conviviala aflata in marginea ripostei dure, a „grumazului taiat”.

Bogdan Ghiu, Eu(l) artistul. Viata dupa supravietuire (cod de bare pentru viitorul monstruos a artei), Editura Cartea Romaneasca, 2008, 312 pagini, 30 lei 

Sa fii luat in serios e un talent. Unii il au in proportii infricosatoare.
Althusser, iata. Cateva pagini memorabile nimerite de Bernard-Henry Lévy il evoca astfel, pe fodul unei perplexitati retrospective („Omul acesta, intelectualul acesta care nu mai citea, nu vorbea, asculta putin si gandea pe tacute, cum a putut el sa exercite o suveranitate atat de exemplara?”): „Althusser era un dascal care nu preda. Un profesor care nu tinea curs. De obicei stiti cum este: un cuvant, nici o cerere, dar in auzul lui Althusser cererea era, cuvantul insa lipsea. Eram mii si mii de althusserieni. Asteptam. Pandeam. Ne pierdeam in nesfarsite speculatii asupra pozitiilor pe care le a lua sau nu. Ne multumeam cu un cuvant. Eram fericiti cu o frantura. Cand, din intamplare, unul dintre noi gasea intr-o revista mai veche un articol de-al lui (de care nu auzisem nici unul) era sarbatoare in targ! Dezmat de fotocopii! Articolul trecea de la unul la altul ca un samizdat! Ne inchinam la el ca la sfintele moaste!” („Aventurile libertatii”, Albatros, 1995, traducere de Dan Ion Nasta).
 

Evident, putine texte mai ajung astazi sa fie citite ca o Cabala. Sa fie luate in serios nu in litera lor (ceea ce e banal), ci in tot arborele lor de latente.
Exista totusi astfel de texte (romanele lui Pynchon, literatura lui Lacan etc). Conceptul pe care il propun ele e unul dificil: ce anume ne face sa zabovim in contingenta cea mai lichida (a pasajului X, Y, Z) cautand codul? Raspunsul e o formula de compromis intre conditionarile construite de diverse comunitati interpretative (nimeni nu incepe Ulise fara sa stie despre ce vorba cu el si cu Joyce) si o forta intrinseca a textului/ autorului (de ce Perec si nu Anatole France?).
 

Exista si reversul: autori si texte care nu ajung sa fie luati in serios: care nu ajung sa prinda realitate.  
E cazul lui Bogdan Ghiu si motivul pentru care am ales sa recenzez nu atat cartea (o carte de eseuri), cat conceptul ei.
 

Bogdan Ghiu e un om inteligent, fara indoiala. Inteligent si up-to-day.
Dar conceptul de autor cu care lucreaza este gresit. 
Conceptul este acela de Mare Autor din sleahta poststructuralistilor.
Nu-i iese.
 

Ce nu intelege, in esenta, Bogdan Ghiu e ca daca incoerentele si mofturile au sens la Deleuze, la un autor minor ele nu au nici macar haz.
Cand intalnesc un astfel de pasaj la Bogdan Ghiu, incep sa rad din principiu: „Ascundere este de fapt +1/-1 (un lucru in plus este un lucru in minus, lucrul pe care-l ascunde), or oamenii vor sa se ascunda dupa modelul 1/0. Ei incearca astfel sa neutralizeze prin ascundere ascunderea insasi, sa elimine (nu sa ascunda) ascunderea, in care adunarea (plusul) ascunde scaderea (minusul). Ei vor sa ascunda ascunderea, sa anuleze ascunderea, si atunci, automat, ascunderea, conform propriei ei legi, trece in opusul ei: se ascunde divulgandu-se. Minus trece in plus. Nu exista semn pentru zero, zero nu este un semn. Oamenii vor sa taca, or, tacerea nu este zero, ci minus: un semn pozitiv care afecteaza existentul. Oamenii vor sa elimine existentul. Zero nu exista. Zero e minus.”
 

Urmariti-i montajul. Nu ideile; doar montajul. Ce falsificare a unui santier!

Dar tocmai esentialul lipseste de acolo: subiectul.
 E o teribila criza de identitate in literatura eseistica a lui Ghiu. Desi scrie despre inventarea ca subiect, tocmai asta este problema lui Ghiu: (inca) nu exista ca subiect autonom. Exista ca rutina mimetica a unui discurs de a se plia in anumite feluri (ca la Foucault, ca la Deleuze etc). Or, lucrul cel mai bun din Foucault nu este aparenta de suprafata. Daca ar trai dupa Foucault, Foucault nu ar mai scrie ca Foucault.
Spus pe scurt, Ghiu e ala care scrie ca aia pe care i-a tradus. Ii imita, pastiseaza, cloneaza.
Ca autor, Ghiu e un subiect-prin-acumulare. Nimic nu este inocent la el. Ghiu, care citeaza mult, citeaza si cand nu citeaza. Este traducator si in literatura originala. Cand spune „eu” suna a ecou. Cand ia cuvantul, da glas unei cacofonii pe care o tine sub control.
Jocurile de cuvinte si cautarea obsesiva a nuantei sunt mai curand o manifestare de infantilism si nesiguranta, decat jocuri de cuvinte si cautare obsesiva a nuantei.  
 

Ce ii reprosez lui Ghiu, in definitiv, poate fi doar o chestiune de stil vestimentar. Exterioara.
Ceea ce e corect. Ghiu isi joaca meciul si il pierde la nivel pur stilistic. Cel mai real la el e stilul, nu ideea. Faze de poet:  ideile lui survin, dar nu supravietuiesc textului: sunt construite poetic, dicteuri ale unei inspiratii care expira odata cu ultimul punct.
 

Codul de bare reprodus pe pagina finala e singurul lucru neserial din carte; singura ei sansa de unicitate. Ar fi fost greu de gasit un sfarsit mai bun. Mai ironic.

Nicoleta Esinencu, A(II)Rh+, editie bilinga romana-germana, editat de Marius Babias si Sabine Hentzsh, Idea Design&Print, Cluj, 2007, 236 pagini

A fost odata unul care si-a dat ampretele pe coperta volumului. Nicoleta Esinencu face tot aia cand isi da grupa de sange: e fata si, cam ca la toate fetele care scriu din 2000 incoace, sangele e tema, trama si trauma identitara.

„A(II)Rh+” e facut din texte dramatice-poetice-eseistice. Unele au fost scrise pentru scena si chiar puse in scena, dar amanuntul e mai mult anecdotic: de fapt, cuvantul care descrie cel mai bine ansamblul si particularul volumului e „poezie”.

Esinencu e o fracturista din Basarabia; „fracturist” sugereaza aici un aer de familie cu poezia lui Ianus, Novac & Vladareanu, nu adeziunea voluntara la un program (desi aceasta poate sa existe: I don’t know).
Marius Babias si Sabine Hentzsch, autorii unui „Cuvant-inainte”, remarca „doua calitati specifice”: „tonul viguros si agresiv” si „critica procesului de remaniere identitara din Republica Moldova si Romania, de trecere de la statul unitar comunist la societatea postcomunista, proces cu o fatada democratica, in dosul careia persista vechile relatii de putere si inegalitatea dintre sexe.”
Niciuna din calitati nu este „estetica”: ambele pot califica un text de teorie sociopolitica sau de jurnalism. (Un text literar bun dpdv estetic e un text a carui valabilitate e autonoma fata de tema sau fata de alt „carlig” ce face racordul cu exterioritatea si modele cotidianului – desi toate acestea, evident, pot aparea intr-un text literar valabil estetic).

La nivel de concept, textele lui Esinecu sunt o instalatie de zgomot. Care provoaca o expunere a zgomotului, nu o deconstruire a lui. Sau, cel mult, o deconstruire prin supraexpunere/ voalare.
La nivel literar, textele sunt oarecare: sau sunt oarecare dupa Ianus & Novac, ceea ce e cam acelasi lucru. Asta de la stil la repertoriul de cuvinte-cheie.

Simptomatic, cel mai mult mi-a placut „Chisinau – un oras al durerilor de cap!” – o confesiune in proza unei persoane intai singular nerefractate in fictiune: textul cel mai direct, mai fara mofturi de mediere literara:
„Cine ar trebui si ar putea sa schimbe aceasta mentalitate?
Intelectualitatea de azi este intelectualitatea de ieri.
In primul rand ei au nevoie de o schimbare.
Nici in literatura si nici in arta nu s-a schimbat pana astazi mare lucru.
Traditionalul predomina si devine din ce in ce mai agresiv.
Acuzand mereu tinerii de pornografie si ginecologie.
Metodele prin care se opereaza pentru a distruge orice incercare de literatura si arta noua sunt si ele din seria vechilor metode comuniste.
Scriitorii si artistii de altadata, sovietici, mai sunt inca in top.
Cei cativa care incearca sa rastoarne cliseele sau sunt cenzurati, sau nici nu sunt luati in seama, e si asta o noua modalitate de lupta cu arta contemporana.
O impotenta in gandire mai bantuie si astazi in mediul intelectual de aici, fie el tanar sau batran.
Iar chisinauenii prefera sa cumpere un bilet la Muzeul National de Istorie doar pentru ca intrarea la muzeu este mai ieftina decat intrarea la un veceu public.”

Deci, (cu minusul ca nu e suficient de tare ca teorie pentru ca nu e suficient de bun ca literatura) ramane conceptul: care inseamna, in context, in primul rand, reactivitate. E o literatura foarte relativa, adica legata de efectele ei.
Folosind un vocabular violent, poezia lui Esinencu e dependenta de violenta. Cere nu empatie, sau nu doar asta: cere pumni in gura, pentru ca dupa aia sa-si etaleze demonstrativ vanataile. Sunt texte care mizeaza pe violenta raspunsului.
Nu schimba nimic (desi descrie: de exemplu, „migratia fortei de munca si rasismul, dezintegrarea sociala si obsesia religioasa, nationalismul si oprimarea femeii”, vezi acelasi „Cuvant-inainte”), dar incearca sa identifice o anumita constiinta reactionara provocand-o la reactie. Miza ei este raspunsul cu voce tare.

De aceea, poezia ei a fost cea mai buna atunci cand „FxxK YOU, Eu.ro.pa!” a provocat un scandal national (sau international data fiind cezura Basarabia-Romania).

E o poezie dependenta de stadiul arierat al establishmentului basarabean. Cu cat acesta  e mai arierat, cu atat poezia este mai buna.

Cand vor iesi din context, textele se vor derealiza, pastrand calitatea de indicator cultural pentru o perioada data. Heavymetalul anilor 80 pare bonom, desi textele si muzica lui fac tot ce se poate sa il prezinte ca diabolic. Violenta e o trasatura a prezentului, niciodata a trecutului (trecutul o trateaza cu zahar).
Dar lucrul cel mai insuficient al conceptului este realizarea lui: poetica. Pentru tipul de atitudine critica pe care il urmaresc artistii angajati gen Esinencu, poezia a devenit insuficienta. A lasa militantismul si critica sociopolitica in regim literar in seama poeziei a devenit un simptom de infantilism. Poezia, ca avangarda, si-a avut si jucat rolul.

In viitor, aceasta literatura va trebui sa depaseasca poezia.
Va trebui sa descopere proza.

Richard Matheson, Sunt o legenda, traducere de Florin Mircea Tudor, Editura RAO, 2008, 378 pagini

 Matheson a scris timp de doar doua decenii (anii 50 si 60), dar opera lui remarcabil de vasta si de viguroasa a stantat genurile fantastic, horror & SF. Volumul de la RAO e, dupa cate stiu, prima culegere din scririle lui publicata in romana.  Contine cateva povestiri si un scurt roman, cel care da titlul volumului, ecranizat de trei ori, ultima oara in 2007, in regia lui Francis Lawrence, cu Will Smith in rolul principal (principalul motiv al traducerii e, desigur, tocmai aceast ecranizare recenta, stupida – datorita in principal unui final lipit in ceasul 25, care chimba cu totul conceptul original – dar eminenta la box office).
Sunt o legenda e o opera de varf a literaturii cu vampiri si a anilor 50 in general, marcati de Razboiul Rece si de paranoia, consecutiva acestuia, a exterminarii rasei umane. Romanul sta pe ideea inversarii polaritatii in definirea umanului: daca ceea ce e ne-uman intra pe o pozitie majoritara fata de uman, atunci ne-umanul se transforma in uman iar umanul devine deviere de la norma, adica neuman. În cuvintele cartii, „A fi normal e un un concept majoritar, standardul multor oameni, nu al unuia singur.”
Ce mai e in volum? Povesti cu zombi („Dansul mortilor”), vampiri („Înmormantarea”, „Rochia de matase alba”), magie africana („Din salaslurile umbrite”), vrajitoare („Razboi vrajitoresc”), case ucigase („Casa nebuna”: Stephen King, care i-a dedicat, lui si lui George Romero, romanul The Cell (Mobilul) din 2006,  a gasit aici integral scenariul lui „Shining”) si papusi ucigase pre-Chuky-ene („Prada”). Oarecum diferite sunt „Talente ascunse” (povestea cu poanta cea mai seaca a volumului, si cea care mi-a placut cel mai mult) si „Convorbiri particulare” (cu trama disputata intre psihanaliza si manipulare high tech). Foarte influent, nu in ultimul rand datorita numeroaselor ecranizari, Matheson a pierdut prin asta, paradoxal, ceva din lookul de originalitate. Ramane, oricum, un clasic, de recitit oricand.

Steven Hall, Amintirile rechinului, traducere de Mircea Pricajan, Editura Polirom, 2008, 484 pagini

Citisem o recenzie care facea praf cartea, am zis ca nu o mai citesc, dar m-am razgandit si mi-a placut chiar mult. Lucreaza cu referintele pe fata (William Gibson, „Memento”, Falci”, paranoia ontologica philipdickiana originala sau imitata – vezi „Matrix”, si cam tot ce se mai poate citi sau vedea pe temele identitatilor confuze ori suprascrise in mediu digital, sau a rupturilor, fuziunilor si mutatiilor derivate din conjugarea nivelelor de realitate), dar o face in regim creativ, lasand impresia de citare, nu de pastisa. Cateva dintre personajele si ideile turate in carte pot da in enumerare o impresie despre ce este vorba: rechinul conceptual, o bucla letala intre nivelele de realitate care se hraneste cu softuri de felul memoriei; sau corcitura de Palmer Eldritch si mega-program corporatist intruchipata de Mycroft Ward; Comitetul de Explorare a Ne-Spatiului; zombiul indopat cu simulatoare de constiinta, dl. Nimeni. Asta in ceea ce priveste conceptul; in ceea ce priveste rularea lui, aceasta e de asemenea la inaltime. Nu e vorba de incidenta unor clisee care asigura salivarea (gen coduri si pasaje secrete), desi in nici un caz nu le reprosez existenta, ci de felul in care Hall tine toate acestea in joc: strans, necesar, crescator, imersiv.

În fine, „Amintirile rechinului” reuseste performanta extrem de rara in thrillerele de azi de a nu rata sfarsitul. Si, mai mult decat atat, pe aceea de a-l reusi.